Virgil Ierunca si documentarul de moravuri literare

Un articol de AL. CISTELECAN

Indeosebi in deceniile sapte si opt ale veacului trecut, prin rubricile si comentariile de la „Europa libera“, Virgil Ierunca a fost (alaturi de si impreuna cu Monica Lovinescu) una din cele mai influente voci critice; literare in primul rând, dar nu numai. Cei doi au salvat criteriul moral al receptarii, aplicându-l consecvent in lecturile facute literaturii din tara. Impactul actiunii lor era chiar mai puternic decât al vocilor critice (autorizate de competenta, nu de partid) din tara. Cât de acuta era influenta criticii radiofonice a lui Ierunca asupra literaturii (si vietii literare) din tara se poate masura prin ostilitatea cu care a fost tratat, in tot acest timp, de revistele si publicatiile aflate la cheremul partidului comunist. Totusi, aparitia in volum a acestor comentarii (desi cartile lui Ierunca nu sunt doar culegeri de asemenea comentarii) seamana cu o reconstituire si impactul lor n-a fost deloc unul comparabil cu cel al emisiunilor in direct. Foarte acut pâna in 1990, acesta s-a stins gradual dupa aceea. Dar chiar si in partea lor de militantism antitotalitar si anticomunist, aceste comentarii sunt un documentar de moravuri literare – lasitate, compromis, frica, minciuna, disimulare etc., pe care Ierunca le amendeaza prompt. Dincolo, insa, de aceasta parte moral-ideologica si combatanta, Ierunca e un exeget literar cu deschidere spre filosofie si teologie, cu un instinct sigur al valorii, cu dialectica vivace a ideii si cu un discurs care se aprinde instantaneu (atât in admiratie, cât si in polemica).
„Fenomenul Pitesti“ e un eseu-documentar despre experimentul criminal al „reeducarii“ din inchisoarea pitesteana (dar documentarea se intinde si asupra altor inchisori comuniste). Partea documentara (in care Ierunca prelucreaza marturiile lui Dumitru Bacu si cele cuprinse intr-un „dosar asupra reeducarii de la Pitesti care ne-a sosit, mai recent, din tara“) e, fireste, mult mai importanta decât partea de reflectie asupra ororilor. Importanta era, mai ales in anii ’80, când a aparut prima editie, depozitia si marturia cruda. De aceea cartea e o reconstituire cât mai concreta a faptelor, fara nici o retorica.
Tot o „marturie“ („cartea de fata nu are alta pretentie decât de a fi o marturie“), dar de aceasta data personala si depusa in domeniul culturii, e si „Româneste“. Doua din compartimentele ei („Dimpotriva“ si „Neo-iobagia ideologica“) sunt rezervate unor cazuri de dezertare morala a scriitorilor si ele se inflameaza, adesea, pamfletar. Ierunca insusi e constient de efectul de exces pamfletar pe care l-ar putea produce paginile sale, aparute in tara dupa caderea comunismului, dar imprejurarile si momentul in care au fost scrise justifica indeajuns vituperantele („Atunci (…) circumstantele se confundau cu un destin“). Aniversarea lui Eminescu, bunaoara, si „convertirea“ lui la comunism, e prilejul unui pamflet sarjat in chiar termenii si fulminanta poetului: „Evlavia de vulpe cu care Irozii de la Academie, saltimbancii din gazete, mutrele din Uniunea Scriitorilor, fonfii din sindicatele de creatie, famenii si bâlbâitii realist-socialisti de la Nistru pân-la Tisa – masti cu toate de renume din comedia minciunii – spumega intru proslavirea lui Eminescu constituie intr-adevar culmea insasi a nerusinii“. Cu transanta sunt sanctionate toate gesturile de pactizare cu regimul, indeosebi ale scriitorilor cu prestigiul facut in perioada interbelica (Serban Cioculescu, Mihail Ralea, G. Calinescu, Tudor Vianu, Geo Bogza etc.) si care ar fi trebuit sa functioneze ca niste modele (literare si civice deopotriva). Verva de idei si argumente dovedeste Ierunca in polemicile propriu-zise (duse cum se puteau duce), cum e cea purtata cu G. Calinescu. Iscata de comentariul lui Calinescu la prezentarea (facuta de Ierunca) literaturii române din Enciclopedia Pleiade, polemica e deosebit de nervoasa, dar si profund indurerata: „pentru ca niciodata neamul românesc n-a fost atacat in insasi fiinta lui ca acum“. Mâniile lui Ierunca au, toate, un fond patetic de patriotism, de iubire ultragiata. De aceea ele se manifesta inclement (si cu atât mai inclement cu cât „caderile“ scriitorilor sunt mai neasteptate). Cazuri morale, scriitorii din sectiunea „Dimpotriva“ sunt judecati pe acest fond de drama, nationala si personala (sectiunea din deschidere, „Acasa“, dedicata si ea unor mari personalitati – Brâncusi, Blaga, Barbu etc.– e pandantul cazurilor „pozitive“). „Neo-iobagia…“ e orientata mai mult spre politic si spre evenimentul de acest tip, dar atinge si literatura cu impact politic, literatura cu valente depozitionale (Soljenitin, Romain Rolland etc.). Carte combatanta, „Româneste“ e in egala masura o carte de durere si mânie (in care sunt inserate si fragmente de jurnal).
De critica literara propriu-zisa e „Subiect si predicat“, adunând, in cea mai mare parte, comentarii radiodifuzate. „Carte de dragoste“ o numeste Ierunca insusi, dedicata celor care „au situat câteva trepte ale spiritualitatii românesti“. Acestia sunt prezentati in primul capitol (numit chiar „Trepte“): Mircea Vulcanescu, Noica, Eliade, Eugen Ionescu, dar si Alexandru Busuioceanu si G. M. Cantacuzino, al caror editor a fost Ierunca. Aproape toate portretele de aici sunt „exercitii de admiratie“ si de iubire; cel mai vibrant e cel dedicat lui Mircea Vulcanescu: „In cine, intr-adevar, mai bine decât in Mircea Vulcanescu se aflau inradacinate câteva constante de lumina ale spiritualitatii românesti: omenia de proverb neintrerupt, inteligenta ca spor al cunoasterii, credinta ca putere a spiritului, cultura ca matca de onoare a sederii-in-lume, onoarea insasi ca indreptar riguros al faptei?“. Eseuri cu sentiment sunt toate cele grupate in primul tronson, dupa cum cele din cel de-al doilea sunt evocari cu sentiment. „Prieteni care au fost“ sunt personalitati (majoritatea din exil) cu care Ierunca a colaborat in diverse momente (cu Dinu Pillat, de pilda, pe vremea studentiei). Asa cum zice el insusi de Dinu Pillat, Ierunca nu e aici „un critic de profesie, ci un critic de dragoste“. Portretele si evocarile sunt invaluite de sentimentul prieteniei, dar au liniile gravate cu aplomb. Critic „de profesie“ e in capitolul „Priviri“, in care, in doua subsectiuni, comenteaza carti de poezie si de critica sau eseistica aparute in tara. Recenziile merg direct la analiza de profunzime, urmând insa, cât de pe scurt, si drumul metamorfozelor fiecarui poet. Nu prea atras de partea formala, Ierunca urmareste, de fapt, la fiecare poet, ontologia sensului sau sensul ontologic al viziunii. La acest nivel se concentreaza atentia lui, pe stricta peripetie vizionara si pe atitudinile fundamentale ale poetului. Analiza, cu popasuri de voluptate in citate, se incheie, de regula, cu o „sinteza“ a notelor, sinteza ce nu-si reprima fascinatia metaforei de abstracte: „Poezie de dezmostenire a semnelor, de insingurare (…), de ovatie a absentei, poezia lui Virgil Mazilescu se impune prin indepartarea ei de retoricile ofilite ale textului, dar si ale sensului“. Cam asa, cu un arpegiu major, se incheie toate comentariile. Volumele de critica si eseistica sunt tratate descriptiv, cu deplin acord la idei (sunt, fireste, alese anume).
In aranjamentul „dramatic“ al aparitiilor editoriale ale lui Ierunca era de-a dreptul imperativ ca dupa o „carte de dragoste“ sa urmeze una de polemici: „Dimpotriva“. Reluarea titlului de capitol din „Româneste“ e programatica: e o continuitate de atitudine, de problematica si de scriitura. Scriitura e si aici violenta: „intre polemica si pamflet“. Justificarea unei asemenea atitudini e credinta in „terapia posibila fie a indignarii, fie a dispretului“. Si una si celalalt sunt, la Ierunca, teribile, cu elanuri stilistice coplesitoare. Volumul e construit din comentarii de actualitate, fie pe marginea unor evenimente culturale, fie pe marginea unor carti sau a unor articole; iar polemica e ea de idee, dar e mai ales de morala: mustrari, puneri la punct, executii. Intr-o anexa e publicat intreg dosarul plagiatului facut de Eugen Barbu in „Incognito“, pe care Ierunca l-a transmis intr-o serie de emisiuni.
„Pozitiva“ e, in schimb (afara de câteva accente ironice oferite unor scriitori sau unor evenimente – cum ar fi premiile Uniunii), „Semnul mirarii“, cu eseuri amestecate si din perioade diferite (unele de dupa 1990). Scriitori interbelici, scriitori de ultima ora si un ciclu de scriitori straini fac materia volumului, unitar doar prin stilistica patetica a autorului, prin transanta de idei si prin raspicarea atitudinii. Ierunca se misca dezinvolt pe toata gama culturala, de la carti de publicistica la carti de teologie, cu o constanta aplicatie. Discuta cu egala competenta despre traducerea lui Dan Botta din Villon si despre aparatul teologic al lui Staniloae. Sau despre un detaliu de vers si despre rostul ortodoxiei. Ideile lui, nu doar când sunt in actiune polemica, ci si când sunt in misiune mai pasnica, au mereu o functie pedagogica. Ierunca e intotdeauna atent sa de-a la o parte lucrurile care pot compromite o valoare, repropunând-o in adevarata ei esenta. Cum face, de pilda, cu ideea ortodoxa: „ortodoxia nu e doar o componenta a românismului, ci matca existentei insasi a acestui românism, ce nu trebuie confundat cu nationalismul subistoric pe care-l proclama, demagogic, puterea pe la toate raspântiile poluate festiv“. Cordonul de legatura dintre „subiecte“ l-ar constitui „marginalizarea rodnica“ in care scriitorii tratati s-ar situa, desi nu toti sunt partasi la marginalizare. Decât daca acest concept are când sensul unei marginalizari „literare“, când cel al unei marginalizari „politice“. De acest tip trebuie sa fie „marginalizarea“ lui Mircea Dinescu (si chiar era, fiind vorba de un comentariu din toamna lui 1989); tocmai de aceea comentariul pune in valoare elementele „active“ civic din poezia lui Dinescu, evidentiind memorabil conduita acesteia: poetul „nu scrie, ci trezeste“.
Câteva eseuri de dupa 1990 si o suita de interviuri sunt atasate paginilor de jurnal din „Trecut-au anii…“, jurnal din primii ani de exil (1949-1960), caci restul jurnalelor a fost distrus. Unele pagini trec dincolo de simpla consemnare a „zilei“ si se angajeaza in polemici sau reflectii. In esenta, insa, e un jurnal de intâmplari, de fapte si reactii, nu de idei sau lecturi; un documentar „pe viu“ despre exilul românesc din anii imediat postbelici.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper