Urmaşii marilor bărbaţi

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

In ciuda mizeriei morale si materiale in care traim si a locului jalnic pe care ne situãm in Europa dupa doua decenii de libertate, democratie si hotie dezlantuita, nu putini se incapatâneaza sa pledeze in continuare pentru inteligenta noastra. Cum o folosim, daca o avem, si de ce, cu aceasta inteligenta, am ajuns pe locul pe care suntem in momentul de fata, este o discutie mult mai complicata. Altii, in aceeasi ordine de idei, sunt convinsi ca, in realitate, am fi o natie de depanatori.  Gasim, adica, solutii cu totul si cu totul neasteptate pentru cele mai insolite incurcaturi, rezolvam probleme aparent imposibile, dar nu suntem capabili sa facem doua piese la fel. Mai mult, incepem foarte bine orice, dar ducem prea putine lucruri la bun sfârsit ba, cu timpul, ne-am obisnuit sa nici nu mai trecem dincolo de proiecte. Sigur, stim cum ar trebui sa iesim din incurcaturi, dar efortul acesta este lasat in seama altora, iar acesti altii, induiosati de soarta noastra, ne-au pus pâinea in mâna, dar noi n-am reusit inca sa o ducem la gura. Si, ciudat, stam si asteptam iarasi bunavointa lor. Sigur, numele mari nascute pe meleagurile noastre ar face cinste oricarei civilizatii importante, iar cele mai multe fac, fiindca cele mai multe dintre ele ilustreaza cu stralucire dictionarele si enciclopediile altora. Cred ca suntem printre putinii din lume care nu-si iau in seama valorile si, câta vreme acestea stau in tara, nu le gasesc absolut nicio intrebuintare. In tara in care s-a inventat stiloul, de exemplu, analfabetismul si prostimea fac ravagii, mai mult se vorbeste decât se scrie. Tara inventatorului avionului cu reactie nu are orgoliul de a-si cumpara macar un avion de lupta bun. Grânarul de odinioara al Europei importa grâu, ba chiar si legumele cele mai banale. Si asa mai departe. Imi amintesc de insemnarile celor vechi despre Bucurestiul antebelic in care parca e vorba de un alt popor: atât de diferit incât cei de astazi abia daca mai pastreaza câteva particularitati, si nu pe cele mai bune.  Unde sunt politicienii „isteti precum portarii hotelurilor levantine“? cum spunea Camil Petrescu. Ce se intâmpla cu urmasii marilor barbati care, cu rabdare, tact si inteligenta au edificat România Mare – la inceput „in cuget si simtiri“ si abia apoi in hotarele ei firesti? Sa fi fost acel act uluitor culmea ascensiunii noastre in istorie? Politicienii de azi, dupa cum demonstreaza „documentele“ Wikileaks, nu au absolut nicio legatura cu tara si nici cu politica. Ceea ce stiam demult. Toarna pe la ambasade, asa cum inaintasii lor o faceau la Inalta Poarta ori,  mai târziu, la Moscova, sau, si mai târziu, la Securitate. Nu au tara, nu au principii, demnitate, ci doar interese personale. Deocamdata am aflat care sunt clientii ambasadei americane. Intr-o zi s-ar putea sa aflam si care sunt clientii celorlalte ambasade. Prin ce se deosebesc unii de altii, rosii de portocalii sau de galbeni când, in realitate, scopul este cam acelasi? Si cine a invatat de la cine sa stea cu mâna intinsa: concetatenii nostri de prin metrourile pariziene ori de pe intinsul Spaniei si al Italiei de la politicieni, sau politicienii de la acestia?  Anii de uniformizare si de spaima  de sub comunisti si salbaticia postrevolutionara  ne-au scos la lumina mai ales defectele.  Faptul ca oamenii reactioneaza la toate diversiunile pe care ni le servesc zi de zi oficialitatile nu este semnul inteligentei acestora, ci este dovada ca oamenii  au obosit, nu le mai pasa,  si mai mult, nici  nu stiu ce inseamna sa le pese. Oamenii, ca si oile, isi  urmeaza in tacere, supusi, ciobanii, iar acestia nu au nici macar o Stea Polara dupa care sa se orienteze, nu au in minte nici timp, nici istorie, nici credinte, ci numai pofte. Si asta pentru ca locuitorii acestui minunat spatiu au fost parasiti de intelectuali, care s-au dovedit a fi prea mici pentru o misiune atât de mare.
De aceea, toate câte se intâmpla de foarte multi ani dovedesc, fara posibilitatea de a fi contrazis, ca zborul nostru este atât de jos incât acesta le pare o trista târâre celor mai multi dintre cei ce ne privesc. Târâre intr-o tacere desavârsita. Si nicio breasla sau categorie sociala ori profesionala nu fac exceptie. Batrânii pensionari, mai umiliti ca oricând, aduna zaharul de pe jos de la diversele pomeni facute de proprietarii unor mall-uri in loc sa ceara public ce li se cuvine pentru ca au platit: hrana, medicamente, respect. In Parlament sunt reprezentate toate profesiile si toate etniile, dar parlamentarii se poarta ca niste simpli membri de partid si nu ca niste legiuitori, Medicii, de exemplu, parasesc tara in loc sa se opuna reformei facute pe genunchi a unui specialist in autonomie teritoriala si nu in organizare sanitara. Fara logica, fara suflet, fara sa le pese de bolnavi. Profesorii, mai umiliti ca oricând in decursul istoriei noastre, cedeaza santajelor, isi ascund frica in spatele „grijii“ pentru elevi – adevarata si asta –, oricum, energia natiei se consuma pe nimicuri, iar a majoritatii politicienilor, indiferent de breasla din care provin, pe vanitati, cacealmale, slugarnicie si lasitate. Diletantismul si lipsa de calificare par criterii obligatorii pentru a conduce. Un psihopat oarecare, Csibi Barna, este ingropat in invective si ironii indoielnice, in timp ce nimeni nu simte nevoia sa-i reproseze ceva lui Tökes – ales, cica, de vasluieni, si sustinut de pedelisti –, care declara ce  declara contestând pâna si articole din Constitutia României. Ca sa nu mai vorbim de  presedintele Parlamentului Ungariei! Sat fara câini condus, in realitate, de catre o minoritate etnica de la care am avea destule de invatat. Caci ei cer mereu scoli si universitati in plus, mai multe decât au nevoie, carte si invatamânt, pe când noi desfiintam scoli, spitale, fugarim specialisti,  facem totul pe dos pâna vom ramâne pe-aici doar cu Bercea Mondialul  si cu cei ce au cam aceleasi studii. Dupa acesta din urma, Iri si Moni, Pepe si Oana s-au instalat in topul interesului general. Ce nevoie avem de Shakespeare sau de Dostoievski când, fara niciun efort, viata ne ofera dramele si tragediile pe care le pricepe oricine, drame insa cu un sfârsit previzibil: ne adâncim intr-un noroi din care de asta data s-ar putea sa nu mai iesim. Cutremurul din Japonia ne-a obligat sa dam un raspuns concret intrebarii pe care din ce in ce mai frecvent ne-o pune odiosul chip al mortii. Dar noi nu avem timp pentru asemenea intrebari, ne risipim in penibil, cautând pe sub cearceafuri nefiind in stare sa privim lumea mai sus de brâu. Cu ce contribuie la imbogatirea spirituala a  neamului faptul ca te miri cine divorteaza, inca nu am reusit sa deslusesc. Oricum, reporteri de investigatie sunt mereu pe urmele lor, le sorb orice cuvânt, cautând raspuns la putinele nedumeriri care tulbura constiintele concetatenilor nostri. De ce craiul batrân s-a culcat cu doua deodata si nu pe rând? Este sau nu este gravida Querrida? Când o sa-i dea drumul lui Bercea? Caci nu se poate ca rudele, vechi si noi, sa nu-i sara in ajutor. Traim la inaltimea acestor necunoscute si sarim doar stachetele care nu ne cer niciun efort  fizic si intelectual. Mai demult, in tineretea mea, era deseori pomenit Alain, poate si pentru ca, paradoxal, pe atunci se vorbea mai mult despre libertate decât astazi. „Apartin eternei stângi – spunea eseistul si filozoful francez despre sine –, cea care nu ajunge niciodata la putere, caci puterea, prin esenta ei, este deschisa abuzurilor“. Toti naivii care s-au ridicat impotriva totalitarismului din tristul nostru Est  au facut-o pentru ca asa trebuia, fara gândul ca vor ajunge vreodata sa dobândeasca puterea. Singuri sau in grupuri clandestine si-au asumat riscul de a spune adevarul desi nimeni nu credea ca pe parcursul vietii lor vor asista la caderea comunismului. Astazi, termenii ecuatiei s-au schimbat radical. Unde sunt naivii de altadata? Pentru ca pe ei trebuie sa contam, ei ne vor salva, desi, aparent, nicio voce nu mai poate fi auzita din cauza zgomotului infernal facut nu numai de diversionisti, dar si de victimele acestora. Reflexele conditionate dobândite in comunism s-au pastrat si au fost transmise  celor de astazi. Pâna si faptul ca am iesit din recesiune apartine zgomotului de fond cu care ne-am obisnuit. In afara de divorturile pomenite, doar doua noutati mi-au retinut atentia: un grup de preoti ortodocsi au decis sa-si alcatuiasca o echipa de fotbal si asteapta binecuvântarea; si: un deputat al partidului de guvernamânt a propus castrarea chimica a pedofililor. Pentru prosti si lichele nu s-a gasit inca nicio solutie, cu, desigur, exceptia posturilor de conducere.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper