Un atenian: Titu Maiorescu

Un articol de C. STANESCU

Un „text regasit“ dupa 80 de ani si republicat de „Dacia literara“ capata deodata în ochii cititorului prevenit o actualitate frapanta. Dedicat unei rupturi, textul regasit de publicatia ieseana se intituleaza „Titu Maiorescu si lumea noastra“. A aparut în „Universul literar“ de sâmbata, 24 februarie, 1940. E semnat de Constantin Noica, autor, pâna la acea data când avea 31 de ani, al câtorva carti ce-i adusesera un binemeritat prestigiu: „Mathesis sau bucuriile simple“ (debut editorial, 1934) distinsa cu Premiul tinerilor scriitori, „Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz si Kant“ (1936), careia i se acorda Premiul Academiei Române si „Viata si filosofia lui René Descartes (1937), ce-i consolideaza stralucit intrarea în elita gânditorilor si filozofilor români. Un filozof atipic: care înainteaza „despartindu-se“, ca racheta de treptele ei. O despartire, „fractura“ tinereasca relativ spectaculoasa e articolul „Titu Maiorescu si lumea noastra“, publicat la începutul anului (1940), an în care va deveni pentru un foarte scurt interval redactor-sef al oficiosului legionar „Buna-vestire“. Totodata, articolul preludeaza mult mai târzia „Despartire de Goethe“ din 1976, cu titlul initial „Anti-Goethe“. Despartirile acestea practicate frecvent, direct sau indirect, de Constantin Noica îsi au tâlcul si importanta lor. Lasând la o parte înca o „despartire“, aceea din rasunatoarea „Scrisoare catre un intelectual din Occident“ din 1987, e de observat ca în general omul acestor „rupturi“ repetate vadeste tocmai prin ele o consecventa si continuitate exemplare, aparent paradoxale: continuitatea încrederii explicite si a elogiului implicit dedicate exclusiv tineretii creatoare si sângelui proaspat si nepervertit în cultura si filozofie, „omului nou“ sau „înnoirii omului“ în si prin dedicatia înrobitoare si exclusiva, chiar claustranta, a unicului „demon creator“ si a acelei existente tinere, proaspete si nelinistite, necanonice si „trairiste“, cum a botezat-o mai demult rationalizantul pozitivist incoruptibil Serban Cioculescu. „Batrânetea“, „clasicitatea“, „aticismul“, „masca“ publica a personalitatii obtinuta prin stilul existentei – „ucigasul“ râvnitei autenticitati! – toate acestea nu par sa intre în prescriptiile decalogului pedagogic al filozofului. Chiar si, ori mai ales, aliantele, fratiile fatise ori secrete cu tineri eminenti culesi din generatiile postbelice au pâna la urma semnificatia si forma unei repetate „despartiri“ a filozofului de ceea ce el considera trecut, datat, expirat si lipsit de „autenticism“ existential mai mult sau mai putin mistic. În fine, initiativele lui publice, putine altminteri, dinainte si de dupa razboi, inclusiv programul de selectie naturala din faimosul articol publicat în revista craioveana „Ramuri“ (1981), „Cei douazeci si doi sau cultura de performanta“ exalta ruptura, despartirea, fractura si propun implicit cultul tineretii retrase si claustrate al „celor ce vin“ instruiti spartan în rezervatii cu regim manastiresc. Cum se stie, cei douazeci si doi alesi pentru cuibul de la Paltinis corespundeau selectiei conform raportului de 1 la milion din cele 22 de milioane de români statistic presupusi drept locuitori ai României acelui timp. Admirabila, utopia fantastica a lui Constantin Noica nu era scutita de influenta modei politice, a previziunilor statistice în care planificarea devenise zeul suprem, regulatorul vietii publice si private a tuturor. Tinerii „expirantisti“ de azi care se „despart“ mâniosi sau râzând de predecesori, au în Constantin Noica un model ilustru si un girant creditabil al despartirii de trecut, de modelele din forul acestuia si de „tombaterele“ epocilor ce ne preced. Titlul textului regasit si republicat de „Dacia literara“ anunta incompatibilitatea dintre „Titu Maiorescu si lumea noastra“: „Noi nu suntem Atenieni. Pe Titu Maiorescu asa ni l-au trecut noua, tinerilor de azi. Poate l-au falsificat, nedreptatindu-l sau, dimpotriva, înfrumusetându-i masca; dar asa ni l-au înfatisat: drept un om peste care a coborât harul ratiunii si care facea sa coboare harul ratiunii peste ceilalti. Câte lucruri nu ni s-au spus despre armonia, echilibrul, spiritul critic si seninatate lui! Noi nu l-am cunoscut si nu-l putem cunoaste. Îi cautam cartile si gasim doar frânturi din creatiile cele mari pe care nu le-a dat. Îi citim „Însemnarile zilnice“ si ne trudim sa nu ne lasam amagiti de putinatatea lor. Dar vedem mai ales deformarile, da, deformarile pe care le-a produs în câteva cazuri, si atunci simtim ca a fost într-adevar un om mare. Când sunt mari, oamenii desfigureaza realitatea dimprejurul lor. Dar mai simtim un lucru. Simtim mai mult decât ca Titu Maiorescu a fost cineva. Simtim ca A FOST cineva. Îl admiram, îl folosim, îl întelegem chiar; dar când ni se vorbeste despre actualitatea lui ne isbeste cât de „ocazional“ suna vorba aceasta. Ne este el actual? Va fi fiind celor pe cari amintirea sa nu i-a parasit niciodata. Noua ne poate da lectii, lectii dintre cele mai mari; actual nu ne este“. Nu ne este actual, scrie Noica, pentru ca, în loc sa „desfigureze“ realitatea, s-a „adaptat nevoilor“ ei, si-a „sacrificat propria vocatie creatoare“ dintr-o „generozitate“ rau înteleasa: mai târziu acelasi filozof îl va sanctiona drastic pe Mircea Vulcanescu pentru ca, aflat în puscarie, acesta s-a „sacrificat“ pe sine, lasându-se sa moara, salvându-l pe altul. Stranie sanctionare a jertfei: sanctiune de o raceala curat maioresciana. Mai departe, Maiorescu nu este actual pentru ca „nu întelegea destul de dramatic istoria“, fiindca, „pentru noi, cartea e neliniste“, în timp ce pentru Maiorescu, simplu profesor, cartea este material didactic învatat si netrait, lipsit de viata: pura bibliografie. Profesorul nu e „carturarul nostru ideal“ si, desi „vizionarul politic de azi e mai putin intelectualizat decât Maiorescu“, el e „mai adâncit, mai spiritualizat“: „Om al armoniei si faptei, Maiorescu facea concesii istoriei, în loc s-o gândeasca si transforme în cadrul unei viziuni care sa ne însufleteasca înca“. Maiorescu apare cu justete în ochii lui Noica drept un „atenian“, în cazul caruia însa „e prea serioasa disproportia între dezastrul interior si seninatatea exterioara“. Îi reproseaza, scotându-l din actualitate, ca „dezastrul interior“ e înnabusit prin disciplina intelectuala, si, în loc sa ni se înfatiseze omul agitat din „Însemnari…“, traitor si suferitor al propriilor drame si dezastre, ne împinge în fata „masca“ senina si apolinica a unui „prefacut“. E un mare ipocrit Titu Maiorescu. E aceasta diferenta uriasa dintre un agnostic atenian capabil sa-si stapâneasca demonii, ai lui si pe ai altora, si „omul crestin“ actual: „Noi nu suntem Atenieni. Pentru cei de azi vieata publica nu e, ca pentru Maiorescu, o „agora“. Ea e – în mod ideal, fireste – o biserica. Comunitatea cea mai înalta visata azi e altceva decât una prin consensul inteligentelor. E o comunitate de dragoste. Dragoste! Ar fi putut rosti Maiorescu, asa simplu si crestineste, cum îl gândim azi, cuvântul acesta?“ Raceala proverbiala a lui Maiorescu nu e actuala, e rodul deliberat si rational urmarit al autoconstructiei intelectuale si al înabusirii sângeroase a clocotului si „dezastrului interior“ si e, crede Noica, o masca incompatibilita cu clocotul si elanul mistic al actualitatii: în care unii viseaza o Românie mai stralucitoare decât soarele de pe cer, iar un tovaras al sau din noua generatie cultivând filozofia nelinistii si a aventurii va scrie „Schimbarea la fata a României“, un soi de discurs pentru natiunea româna „simpatic înflacarat si caracteristic pentru mentalitatea tinerilor în noua Românie, care sunt în conditiile sufletesti ce au dus în Germania romantica la filozofia idealista si mesianica“ (G. Calinescu).

Nu-i tocmai greu de observat ca atât în felul în care Noica îl „dezactualizeaza“ pe agnosticul Maiorescu, si în cel în care Cioran vrea sa ne croim un destin cultivat mistic cu o Românie „cu populatia Chinei si destinul Frantei“ se aude vocea marelui profesor al acestei generatii nelinistite: vocea lui Nae Ionescu, a profetului „trairii“ si al experientei, al „ratarilor“ gidiene fiindca, asa cum spune el, „Omul e singurul animal care îsi poate rata viata. Rata ramâne rata orice ar face“. Când toate aceste admirabile si frumoase utopii razlete si speculatii demne de cea mai înalta literatura artistica au coborât din mansarda, cerul sau cuibul gândirii si aduse pe pamântul tarii si al realitatii, multe dintre ele s-au dovedit dezastruoase. Ca si aceea de a-l condamna pe Maiorescu pentru ca omul cu acest nume si-a „ascuns“ si înabusit demonii si „dezastrul interior“, câstigându-si cu acest greu pret libertatea de a fi senin, nemuritor si rece. De ar fi fost poet – Maiorescu ar fi fost un dezastru. Dar Maiorescu n-a fost poet, ci doar un „atenian“. Pastrându-si biserica în el, a ales sa fie pentru noi toti un om în „agora“. Aticismul sau e cel mai înalt model pe care un mare om de cultura, intelectual si profesor român l-a lasat urmasilor sai. Care au mereu de ales.
Un om fericit: Emil Cioran
În ultimii peste 20 de ani putine reviste
mi-au scapat fara sa-mi treaca macar pe dinaintea ochilor. Pe multe dintre ele le-am citit cu creionul în mâna. Nu sunt putine nici cele pe care le-am tacut. Revista „Contact international“ apare la Iasi din 1990. E o publicatie de o rara eleganta, cu o tinuta grafica si plastica de clasa, dar probabil tocmai de aceea, într-un peisaj revuistic atât de pestrit si inegal, ea a trecut, cu discretia elegantei, ca si neobservata. O vad pentru prima oara si, recunosc, e o placere sa o deschizi si rasfoiesti, întârziind mai întâi asupra „vernisajelor“ de arta plastica pe care ni le ofere. Revista, condusa de Liviu Pendefunda, cultiva eseuri pe cele mai diverse teme, cu precadere literare si, într-o masura apreciabila, un esalon literar – proza, poezie, dramaturgie – cu nume mai noi sau mai vechi. Puterea unei reviste sta în colaboratorii sai. Spre lauda ei, revista „Contact international“ îsi mentine de ani buni un numar de colaboratori experimentati, profesionisti ai eseului si criticii literare, de la reputatul Constantin Calin, prezent cu melancolice si acide aforisme („vorbe scurte“ le zice exegetul lui Bacovia) ori cu meditatii memorialistice pline de miez, pâna la publicisti, istorici si critici literari precum Mircea A. Diaconu, Constantin Coroiu, Ioan Holban, Antonio Patras, Liviu Papuc, Theodor Codreanu si multii altii care sustin prin competenta si eruditie programul anuntat de directorul publicatiei: „Orice revista trebuie sa fie un proiect, sa aiba un mesaj ascuns sau vizibil, nu se poate impune prin anonimatul amorf al unui amestec nedigerabil de texte“. Amestecul din „Contact international“ e „digerabil“, instructiv si plin de ingrediente savuroase. Asa sunt, bunaoara, portretele pe care Liviu Papuc le face unor oameni de seama descriind casele în care au locuit sau despre care au scris, G. Calinescu, Gh. T. Kirileanu ori P. P. Carp: locurile „populate“ de acestia, casa, conac, mosie au luat, ele, chipul locuitorilor lor. Sau ca sa luam alte exemple, eseul nuantat si plin de disocieri pe care Constantin Trandafir îl dedica judecatilor si prejudecatilor asupra misterioasei „inspiratii“, cronicile literare amabile si judicioase pe care finul critic Mircea A. Diaconu le dedica doamnelor: Cornelia Maria Savu („Roman cu sertare“), Letitia Ilea („O persoana serioasa“) si Mariana Codrut („Ultima patrie“). Un singur lucru, recunosc, n-am prea înteles din aceste elegante reverente critice dedicate distinselor poete: într-un rând criticul vorbeste insistent despre un „lirism eufemistic“ ce ar caracteriza-o pe una dintre cele despre care scrie. O fi de bine, o fi de rau? Noul concept, „lirismul eufemistic“ îsi începe cariera, de nu ma însel, cu aceasta critica inspirata a lui Mircea A. Diaconu. Citesc apoi un execelent eseu al experimentatului Constantin Coroiu: „Scrisorile expertului decaderii“, si ce constatam? Clasicul „amaraciunii“ si al „inconvenientului“ de a te naste si trai ni se arata, în jurnalul austriacului Wolfgang Kraus, ca un personaj ca si necunoscut, un „alt Cioran“, departe de imaginea din scrierile ce l-au consacrat. Omul scrierilor lui nu seamana cu locuitorul mansardei si este departe de autorul si personajul conturat în si din ele. Iata-l pe Cioran în bluza si papuci, un batrân(el) vesel si bine dispus care urca si coboara încarcat de plase si sacose scarile spre si de la mansarda ca un tinerel (sapte etaje zilnic!). Din atitudinea lui, scrie austriacul, „emana bucuria de a trai si gratitudinea“. Cine e Cioran? „Un om fericit, modest, întelept din nastere – care însa si-a exteriorizat consecvent toate emotiile. Asta a fost întelepciunea lui, care niciodata nu s-a manifestat ca atare si l-a ferit de o batrânete otravita…“. Las la o parte ca i-a convenit si i-a dat mâna unui Emil Cioran sa fie „un om modest“ (!), ca sa ma opresc putin asupra „batrânetii otravite“ de care s-a ferit si a scapat cu bine. Cioran, mai spune Kraus, „a fost ieri cu mine: un exemplu pozitiv“. Nici vorba de un mare scriitor acrit la batrânete, „otravit“ de povara anilor si de orgolii. Cum sa scapi de „otrava“ pe care anii o aduna si o împrastie în jur? Si cum îi feresti pe cei lânga care îmbatrânesti de „otrava“ pe care o arunci asupra lor? Otrava batrânetii unui om de seama strecoara în cei tineri ambitiile si ranchiunele celor batrâni: vedem asta în jurul nostru, avem exemple la îndemâna. Acesti batrâni perversi si otraviti dau peste suflete moi, de plastilina, pe care le pot stâlci cu otrava influentei lor. Exemplul lui Cioran le-ar putea da de gândit. Sunt unii, îmi spunea regretatul Z. Ornea, care „îmbatrânesc urât“. Asa e, si spectacolul continua. În aceeasi buna revista ieseana, Constantin Calin noteaza: „logic ar fi ca un moralist sa se poarte moral: în noua din zece cazuri nu se întâmpla asa“. Cum vedem, clasicul amaraciunii e cel de-al zecelea din aforismul lui Constantin Calin: un exemplu pozitiv, un om fericit! E o revista buna aceea în care poti citi astfel de articole, eseuri, cronici si meditatii: „un exemplu pozitiv“.
„Gherila de partid“ si
„foiletonismul sprintar“
Aflam din „Dilema veche“ ca d. Radu Cosasu a început sa scrie pe pereti: „Memoria începând sa ma lase – scrie incredibil autorul în veci nemuritoarelor „Supravietuiri“, în fond inubliabile amintiri ale unui fiu al veacului sau – sunt în curs de a-mi stabili o lista de fapte, oameni, zile, minute si vorbe pe care nu am voie sa le uit, orice mi s-ar întâmpla. Poate sa para comic, tragic, inutil – nimic nu ma descurajeaza, am pus lista pe un perete – între mormântul lui Kafka de la Praga si poza lui Rebreanu academician – si din când în când, usor alarmat, îi adaug câte un rând“. Inutil – în nici un caz: aceste exercitii de supravietuire prin memorie sunt opera vietii lui Radu Cosasu si, vedem, ea continua sa se scrie admirabil, în lista agatata pe perete. Din acest „aide-mémoire“, tragic si comic în acelasi timp, desprind acest fragment ca din Ilf si Petrov, o definitie, în cheie domestica, a timpului absurd, fabulos, monumental si neverosimil pe care l-am trait: „Chiftelutele (memo: …pe care, la un bufet expres prin ’88, un amarât m-a rugat frumos sa i le împrumut, pentru ca sa poata cumpara o sticla de bere, fiindca – precum scria pe perete – „fara mâncare nu se vinde bautura“)“. Va dati seama câta munitie din registrul tragic, parodic si neorevolutionar ar fi consumat un „anticomunist“ din zilele noastre spre a vesteji cu mânie si sarcasm absurditatea acelei „epoci“?! Din fericire, Radu Cosasu este, ca si Caragiale, un scriitor realist cu simtul umorului absurd. Trec repede peste razboiul steril al lui Catalin Stefanescu dezlantuit contra propagandistilor regimului comunist si peste nostalgia sa interbelica dupa „constructia unei simbolistici statale“ si „o estetica a sistemului“, spre a semnala si luptele greco-romane ale lui Dan C. Mihailescu cu cei ce nu mai sunt si nu mai pot cuvânta: Eugen Barbu, Mihai Ungheanu, Ion Lancranjan, Pompiliu Marcea, dar si Edgar Papu, Serban Cioculescu, Adrian Marino, atasati cu totii „gheroasei gherile de partid si culiselor istete ale securimii“, ce-si „diversifica arsenalul“ prin atragerea lor în ofensiva contra „foiletonismului sprintar“. Sa fi fost foiletonismul acesta chiar „sprintar“, adica amagitor („sprintar si înselator este gândul omului“ – zice cronicarul) sau poate tantos si cochet, ca o fata sprintara, vorba Dictionarului? Si era „foiletonismul sprintar si insurgent“ Inamicul public nr. 1 ca sa mobilizeze contra lui „Securimea“ si „jandarmeria de partid“?! Oricum ar fi, un lucru e sigur: meritul incontestabil al lui Dan C. Mihailescu este acela ca, prin patos si talent remarcabil, îi tine pe morti în viata, îi face sa para vii si sa stea în picioare. Iata-l, înviat si palmuit ca viu, pe Adrian Marino: „Pe de alta parte, critica de întâmpinare, cu libertatea ei antipartinica de one man show, este atacata de artileria grea a academismului gaunos, a enciclopedismului apter si teoreticianismului dezosat, întrupata în persoana lui Adrian Marino, autorul celor mai nedrepte (sub centura) atacuri la adresa impresionismului gazetaresc din toata istoria noastra literara. Egocentric resentimentar, megaloman ranchiunos, jalnic masochist, suma de frustrari umane si profesionale, Adrian Marino avea sa le serveasca de minune (ca si Marin Mincu, de altfel) cenzorilor partinici întru terfelirea gazetariei literare înteleasa ca prostituare instrumentata politic, mentalitate rebela cu felinar rosu la poarta, antinomica fata de „nobilele idealuri“ ale „stiintei literaturii“ slujite înversunat si fara folos de fostul biograf al fantasmelor macedonskiene“. Cu un asemenea condei ascutit în stare sa învie si pe morti, Dan C. Mihailescu poate aspira el însusi, aidoma biografului „fantasmelor macedonskiene“, la un loc de frunte ca biograf si necrologist al scriitorilor români.

Un comentariu pentru “Un atenian: Titu Maiorescu”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper