Societatea spectacolului la români. Alexandru Matei, Mormântul comunismului românesc

Un articol de ALEX GOLDIS

Alexandru Matei, Mormântul comunismului românesc. „Romantismul revolutionar” inainte si dupa 1989, prefata de Adrian Cioroianu, IBU Publishing, Bucuresti, 2011, 248 p.

 

Inca de la debutul in volum de acum câtiva ani aparea evident ca literatura nu-i oferea lui Alexandru Matei un spatiu privilegiat de reflectie, menit sa-i epuizeze toate disponibilitatile teoretice. Alunecarile permanente in consideratii metaliterare, interesul pentru mecanismele culturii in era globalizarii si a mediatizarii, descompunerea atenta a strategiilor succesului de piata anuntau o despartire cât se poate de autentica de vechiul mod de a intelege si comenta literatura. Ba mai mult. Daca nu-i chiar sigur ca „Ultimele zile din viata literaturii“ (2008) convinge cu privire la disparitia fara urme a unei discipline si practici umaniste, in schimb, volumul vorbeste indirect, dar foarte elocvent, despre un comentator care nu se mai poate exprima public prin intermediul ei. Camasa literaturii e prea strâmta pentru ceea ce simte Alexandru Matei ca are de spus in spatiul cultural românesc. Intr-un fel, mare parte din contradictiile mai mult sau mai putin inscenate ale cartii isi aveau originea in tensiunea unui discurs care nu-si gasea obiectul.
Roland Barthes, c’est moi
Asa incât e absolut firesc ca tânarul eseist sa paraseasca, in volumul recent aparut, culoarul mai ingust al comentariului literar in favoarea unor reflectii generale despre ultimele doua decenii românesti. N-am precizat, de altfel, sfera reflectiilor lui Alexandru Matei tocmai pentru ca ea e dependenta organic de noul tip de discurs pe care un cititor impatimit de French Theory incearca sa-l acrediteze in spatiul românesc. In ciuda titlului destul de emfatic si de restrictiv, „Mormântul comunismului românesc. «Romantismul revolutionar» inainte si dupa 1989“ nu e carte despre politica sau despre spatiul public, nici despre discursul intelectual sau noile canale media, ci despre dinamica foarte complexa dintre toate acestea. Obiectul „filozofiei pop“, care amesteca permanent limbajul inalt cu temele cotidiene, scurtcircuiteaza bibliografiile cele mai complicate prin experiente autobiografice si mixeaza pâna la indistinctie citatele filozofice, politice sau literare cu referinte din sfera consumerismului, nu poate fi decât insasi „societatea spectacolului“ ca domeniu inedit de investigatie. Nu de un amestec al criteriilor e vorba aici, ci de constiinta ca, devenit marfa, cum se intâmpla in orice societate capitalista, discursul intelectual isi pierde autenticitatea. Singura cale de a mai spune ceva percutant e, pe de o parte, de a-ti pune nonstop la indoiala propria legitimitate si, pe de alta parte, de a alterna permanent perspectivele prin aceasta plasa groasa de referinte hibride.
Chiar dacã ar parea colaterala, chestiunea propriei legitimitati (sau „constiinta scrisului propriu“, cum ii zice Alexandru Matei pe urmele eseului lui Roland Barthes din „Gradul zero al scriiturii“) e cruciala in cultura româna actuala, care nu pare sa fi iesit – eseistul are perfecta dreptate – din epoca romantica a adevarurilor general-valabile, rostite pe un ton profetic si sententios. De mare relevanta, dincolo de dualitatea steril-inchizitoriala de tipul „stânga-dreapta“, e distinctia dintre intelectualii de ethos, „care isi pun mereu problema legitimitatii propriului discurs“ (de tipul Ciprian Siulea, Caius Dobrescu, Alex. Cistelecan) si intelectualii de pathos, prizonieri ai unui limbaj „autarhic, autosuficient, subintins de o logica a sentimentului“ (Vladimir Tismaneanu, Traian Ungureanu, Sorin Lavric, Mihail Neamtu). Intr-un fel, gestul lui Alexandru Matei repeta actiunea lui Roland Barthes din Franta anilor ?60 când, exasperat de atâtea adevaruri absolute in câmpul stiintei literaturii, criticul simtea nevoia sa atraga atentia asupra istoricitatii si a partialitatii oricarui tip de argument. Pentru a fi serios si credibil, un studiu critic – la fel ca o dezbatere culturala autentica – trebuie sa porneasca intotdeauna de la devoalarea propriilor experiente si premise. E, de fapt, ceea ce desparte o etapa romantica, increzatoare in tranzitivitatea limbajului, in univocitatea sensului si in capacitatea subiectului de a gira adevaruri transistorice si era modernista a scepticismului, a interogarii propriilor metode si a constiintei alteritatii. O analiza de proportii – mult mai extinsa si mai documentata – a acestui retard ar echivala cu o oglinda fidela a culturii române din ultima jumatate de secol si ar reprezenta o buna premisa de depasire a impasului. Mai ales ca opozitia din unghiul „constiintei scriiturii“, barometru excelent al gradului românesc de sincronizare la Weltanschauung-ul occidental, subintinde o foarte valabila definitie a intelectualului in era comodificarii absolute: „Discursul intelectual nu este cel in care un om cultivat deplânge patetic si ritos dovezile decadentei (…), nici cel care mobilizeaza masele pentru a trece la actiune emancipatoare, ci cel care incearca sa evite capcanele absorbtiei propriului discurs in circulatia capitalului“.
Anticomunismul pixelizat
Probabil ca trecerea de la romantismul la modernismul cultural ar putea fi taxata usor drept ipostaza a unui progresism orb, daca in pericol n-ar fi insasi cultura dezbaterii libere si dialogul intelectual civilizat. Caci Alexandru Matei urmareste cu acuitate si denunta, la diferite niveluri, intreaga serie de blocaje pe care un câmp intelectual marcat de pathos il impune circulatiei in cultura a ideilor. Imposibilitatea de a vorbi despre comunism decât pe un ton vehement acuzator („anticomunismul“ e unul dintre cele mai importante deadend-uri culturale actuale) atenteaza nu doar la configurarea unei alternative serioase de stânga, atât de necesara in era capitalismului pur si dur, cât mai ales la respectul nuantei si al libertatii de exprimare: „In clipa in care in numele condamnarii comunismului condamnam stânga, tiermondismul, corectitudinea politica, gândirea franceza, orice dezbatere in cheie, gândirea se opreste, isi face bagajele si lasa armele sa vorbeasca“. Excelent formulata e si pledoaria pentru parasirea tonului vehement in favoarea unei analize pixelizate a fenomenului – cu atât mai mult cu cât abia aceasta din urma ar intrerupe cercul emotional al razbunarii si al instrumentarii politice a urii: „Cum putem dezafecta ceva? Simplu, la prima vedere. Prin blocarea circuitului afectiv. Blocarea insasi este mult mai greu de realizat, pentru ca circuitul afectiv este la fel de autonom si impredictibil precum circuitul apei in natura. Solutia ar fi ipostazierea unui fragment de circuit: punerea lui intr-o rama. Asta inseamna de fapt sa gândesti ceva, sa opresti o dinamica intr-o poza, sa iei fotografia si sa descompui imaginea pâna la pixelii din care se compune, care seamana intre ei, iar imaginea dispare. Masacrul din padurea Katyn, din 1940, luptele de strada din martie 1990, de la Târgu-Mures, trebuie descompuse pâna la atomii de violenta care le compun, cercetate pâna la exterioritatea care le determina – momentele istorice care infasoara aceste fapte -, pâna intr-acolo incât particularul lor se deformeaza. Recompunerea imaginii va pastra in memoria celui care a gândit-o elementele ei componente, materia celor doua imagini“. Dificultatea unei culturi a negocierii e documentata de Alexandru Matei cu exemple din cei mai cunoscuti intelectuali români de azi: Gabriel Liiceanu invoca intr-o polemica cu Al. Paleologu argumentul „nobiliar“ al autoritatii impotriva ratiunii, Andrei Plesu condamna „cultul personalitatii“ unui jurnalist francez pentru Barack Obama dar tolereaza osanale intelectuale pro-basesciene, Traian Ungureanu lanseaza atacuri furibunde la adresa ONG-urilor s.a.m.d. Nu scapa deconstructiei atente a lui Alexandru Matei nici noua generatie de eseisti, carora nu li se reproseaza atât conservatorismul sau antirelativismul – eseistul e tolerant pâna la capat –, cât mai degraba neprofesionalismul. A combate autist cu bibliografii pre-stabilite fara a incerca sa percepi din interior universul referential al oponentului de idei e curat balcanism, ironizat cu severitate: „Cartea „epistolelor“ publicata de Gabriel Liiceanu cuprinde printre altele dovada persistentei superioritatii carismei asupra argumentului in societatea româneasca. Si nu oriunde, ci chiar in acel punct de pornire a societatii civile, a democratiei argumentului pe baza bunului-simt. Inceput demult si continuat, asa cum o demonstreaza prezenta publica a unor intelectuali ca Sorin Lavric si Mihail Neamtu, pâna in zilele noastre, acest discurs intelectual esentialist mai face inca victime printre toti cei care se cred scutiti de lectura a o suta de carti in schimbul unei voci „indurate“, pasionate si patetice care susura in Gradina Ghetsimani“.
Am insistat, din cauza aderentei la multe dintre pozitiile lui Alexandru Matei, asupra aspectului polemic al studiului sau, lasând la o parte patrunzatoarele analize ale „societatii spectacolului“ postdecembrist. Autorul „Mormântului comunismului“ e primul care stabileste extrem de corect etapele despartirii treptate de politic si intrarea tot mai accentuata in era mediaticului atotdeziluzionant. Nu retin decât câteva dintre bornele in jurul carora eseistul construieste una dintre cele mai coerente „naratiuni teoretice“ (adica proiectate pe ecranul modernitatii, cu directiile si „obsesiile“ ei majore) ale României postrevolutionare: „impuscarea lui Ceausescu – ghilotinarea sacralitatii politicului“; „procesul Ceausestilor de la Târgoviste a fost deznodamântul modernitatii, ca era a terorii melioriste, in ipostaza ei româneasca“; „2000 a fost momentul in care a fost limpede ca, in politica, profesionalismul si moralitatea n-au nimic de-a face una cu cealalta“ s.a.m.d. Las, insa, cititorului placerea de a savura mostrele de gândire paradoxala – dar si foarte incomoda – despre Ceausescu in calitate de erou al neamului si (stupoare!) despre „ceausism“ ca singura forma româneasca de participare la Istorie. Dincolo de a ponegri victimele comunismului sau de a-si etala nostalgii cinice, cum a putut sa denunte un paznic dogmatic al anticomunismului precum Laszlo Alexandru, Matei practica aici un „cioranism“ intors, menit sa explice fascinatia Puterii traita la nivel individual in orice sistem totalitarist. Adeziunea instinctiva la regimul ceausist – renegata de multi, plasata de eseist la adapostul propriei ciclotimii adolescentine – ar proveni din faptul ca „la scara istorica a României, obsesia Istoriei are in Nicolae Ceausescu singura ei initiativa“. Lucru absolut scandalos, foarte dur atât pentru urechi nationaliste, cât si pentru sensibilitatea anticomunista, dar care merita luat in considerare ca punct crucial in aceasta provocatoare psiho-drama a natiunii române dupa Alexandru Matei.
Neajunsurile eseisticii de acest tip provin, la fel ca atuurile sale principale, din limitele filozofiei franceze actuale: tendinta de autoreflexivitate inutila, cantonarea nesfârsita in prolegomene, comparatia fortata (discursul lui Traian Ungureanu e raportat la un moment dat la cel al lui Heidegger), nedigerarea completa a particularului in filozofia generala. E ridicol – oricât am recunoaste opacitatea de substanta a limbajului – a vorbi, de pilda, despre Ceausescu in termeni precum: „Din punctul meu de vedere, Ceausescu a fost un Celalalt care, incercând sa ne „asimileze“, a devenit dusmanul nostru.
L-am ucis“. Dincolo de astfel de licente de limbaj, nu foarte frecvente, cartea propune imaginea unui intelectual matur, capabil de dezbatere si – cel mai important – dornic de dialog cu toate categoriile intelectuale actuale, indiferent de orientarea ideologica sau culturala. Dupa „Mormântul comunismului românesc“, doar cei rau-voitori, capitivi inca in bolgiile romantice ale afectelor, vor putea sa ignore pozitiile lui Alexandru Matei in problematizarile cele mai acute ale spatiului public românesc.

 

Un comentariu pentru “Societatea spectacolului la români. Alexandru Matei, Mormântul comunismului românesc”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper