Sigiliul crestin al Romei

Un articol de ANDREI IONESCU

Titlul complet al rubricii pe care o inaugurez astazi, prin bunavointa redactiei careia ii aduc calde multumiri, ar fi „Marturia cuvintelor limbii române“. Imi propun sa va atrag atentia, stimati cititori, si sa va implic impreuna cu mine in asumarea acestei marturii, printr-o reflectie proaspata de natura etimologica privitoare la cuvintele limbii noastre. Tin sa precizez ca sunt ipoteze noi, nu simple reluari in scop de popularizare a ipotezelor consacrate de dictionarele de specialitate. Ceea ce vom face impreuna constituie o munca de cercetare noua, pe care o pornim pe cont propriu, si nu din lipsa de consideratie pentru rezultatele investigatiei consemnate in lucrarile de specialitate, pe care cu totii le pretuim cum se cuvine, ci dintr-o obligatie pe care am putea s-o numim obiectiva, in masura in care decurge dintr-o reactie pozitiva la o provocare, cum se spune astazi, si anume la rezistenta obstinata a multor cuvinte românesti de a-si dezvalui originile. Aceste cuvinte „enigmatice“ sunt mult mai numeroase decât cuvintele cu acelasi statut din alte limbi, ceea ce face sa fie de-a dreptul scandaloasa multimea indicatiilor de tipul: etimologie necunoscuta, sau origine obscura, sau trimiterile vagi si cam dezordonate la alte limbi, de obicei vecine, sau, in sfârsit, formatiile onomatopeice intr-un procent neverosimil de mare.
Pentru inceput va invit sa pasim pe terenul aproape unanim recunoscut drept stratul de baza al limbii române, care, ca limba romanica, este urmasa directa, intr-o „nedezrupta continuatie“, a limbii latine.
A devenit clasica, prin precizia ei, definitia genealogica a limbii române cu care se deschide „Istoria“ unui lingvist cu autoritate necontestata, Al. Rosetti: „Limba româna este limba latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunarene  romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia Superioara si cea Inferioara) din momentul patrunderii limbii latine in aceste provincii si pâna in zilele noastre.“
Vom proceda conform acestei traditii, si nu cum procedase la inceputul secolului al XIX-lea un alt mare lingvist din aleasa stirpe cu radacini la Densus, anume Ovid Densusianu, care-si incepea povestea limbii române cu elementele autohtone (trac, ilir) pentru a trece de la aceasta prima etapa la cea de a doua, cuprinzând elementele latine. Pentru Rosetti, insa, si pentru cei mai multi lingvisti de dupa el (vezi si „Tratatul“ de sub egida Academiei elaborat sub conducerea lui Ion Coteanu), aceasta modalitate de expunere prezenta inconvenientul ca nu ne oferea „definitia limbii, ci descrierea ei“. Plecând insa de la limba latina, se poate da „o definitie genetica a limbii respective, care sa evidentieze esenta ei“.
Este de asemenea important sa amintim, in acest moment initial al cercetarii pe care o vom face impreuna, faptul ca vorbitorii limbii noastre din vechime (latina dunareana, straromâna, limba perioadei „obscure“ a istoriei neamului nostru) au pastrat pâna relativ târziu contactul cu latinitatea si cu lumea romanica apuseana, prin puternice legaturi carturaresti si religioase, cel putin pâna in secolul al VII-lea potrivit lui Rosetti, si pâna in secolul al XI-lea, sau chiar pâna in cel de al XIV-lea, pentru numerosi alti cercetatori. Mai amintesc faptul ca latina a fost limba oficiala nu numai in Apus, ci si in Imperiul Roman de Rasarit, pâna la inceputul secolului al VII-lea, si ca  in biserica s-a folosit  precumpanitor latina si apoi straromâna, foarte probabil pâna in secolul al XI-lea, când apar si unele formule liturgice „slavone“ (judecând dupa continut). Majoritatea acestor formule ne-latine (sau, dupa presupunerea mea, la care voi reveni mai târziu, unele doar aparent ne-latine) se intâlnesc abia in secolul al XIV-lea.
Iata prin urmare ca dainuirea latinitatii in limba noastra a fost mult mai indelungata decât se credea pâna acum câteva decenii, si prin amprenta crestina care o marcheaza in mod indelebil comunitatea noastra lingvistica este in mod esential latina. De aceea in aceasta etapa de inceput a cercetarii noastre va propun sa depistam in limba româna o serie de elemente lexicale latine nedezvaluite inca de cercetarile etimologice anterioare, cu care  tin sa precizez ca nu vom intra in polemica, ci intr-un raport de colaborare. Ne propunem, asadar, sa punem un accent mai puternic asupra  latinitatii  limbii române, adaugându-i noi elemente lexicale atribuibile latinei si, prin extensie, dat fiind ca limba e o arhiva a istoriei, sa ajungem la o mai buna cunoastere a propriului nostru trecut.
Dupa aceasta sumara expunere teoretica pregatitoare, a sosit momentul sa invocam o serie de fapte de limba de natura lexicala, din domeniul vietii religioase si bisericesti, care sporesc bagajul de latinitate a limbii române, dat fiind ca orice schimbare (intregire, deocamdata) a viziunii asupra limbii noastre (sau, in principiu, asupra oricarei alte limbi sau asupra oricarui alt domeniu)  nu se poate produce fara aportul unui nou set de date, sau unui set vechi  mai mult sau mai putin modificat. Sa examinam, asadar, câteva cuvinte din domeniul vietii crestine marturisitoare a unei latinitati mai pregnante decât se admite de obicei.
Ne vom opri pentru inceput la unele cuvinte latinesti din Sfânta Scriptura a caror evolutie semantica in limba româna nu se poate intelege decât in contextul credintei crestine, care pentru noi, cum se stie, a constituit (si constituie, cel putin prin instanta limbii) „legea“ prin excelenta.
Mai intâi un pasaj din „Intâia Epistola catre Corinteni“, de o importanta capitala pentru definirea credintei in momentul propovaduirii sale la „neamuri“. Ne oprim la Cap.I, versetele 18-21, pe care le reproducem din Editia Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa al Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucuresti 1975.
„18. Caci cuvântul crucii, pentru cei care pier, este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu“.
„19. Caci scris este: „Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o“.
„20. Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este cercetatorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelepciunea lumii acesteia?“
„21. Caci de vreme ce intru intelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin intelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu sa mântuiasca pe cei care cred prin nebunia propovaduirii.“
Si in latina (Vulgata):
„18. Verbum enim crucis pereuntibus quidem stultitia est: iis autem, qui salvi fiunt, id est nobis, Dei virtus est.“
„19. Scriptum est enim: Perdam sapientia sapientium, et prudentiam reprobabo.
„20. Ubi sapiens? ubi scriba? ubi conquisitor huius saeculi? Nonne stultam fecit Deus sapientiam huius mundi?“
„21. Nam quia in Dei sapientia non cognovit mundus per sapientiam Deum: placuit Deo per stultitiam praedicationis salvos facere credentes.“

Opozitia este la inceput intre „virtus“ si „stultitia“. Primul cuvânt a dat in româna „virtutea“, potrivit tuturor dictionarelor noastre etimologice. Intrebarea oarecum fireasca ar fi daca nu cumva si cel de al doilea cuvânt, „stultitia“, a lasat vreo urma in limba româna. Sub raport deopotriva fonetic si semantic ne-am putea gândi la verbul a „stârpi“, derivat, potrivit explicatiei etimologice din DEX, din adj. „sterp“, cu etimologie necunoscuta (et.nec.). Suntem insa perfect indreptatiti sa presupunem ca amândoua cuvintele românesti provin din latinul „stultus“, incadrându-se fara dificultate in normele evolutiei fonetice si semantice. Schimbarea spectaculoasa a sensului se poate explica in cadrul opozitiei fundamentale dintre conceptia lumii antice precrestine („intelepciunea lumii acesteia“) si noul mesaj de credinta propovaduit de Apostolul Pavel in numele Mântuitorului. Daca „nebunia lui Dumnezeu este mai inteleapta decât intelepciunea oamenilor“ (in latineste: „quod stultum est Dei“) (I, 25), atunci aceasta intelepciune aparenta si pagubitoare, care devine obstacol in calea mântuirii, trebuie stârpita. Putem sa adaugam, ca factor intaritor pentru ipoteza noastra, o posibila incrucisare cu adverbul latin „stirpitus“ ‘in mod radical, din radacina’, de natura sa explice expresia „a stârpi din radacina“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper