Sfârsit de veac 19 în Bucuresti

Un articol de SIMONA NECULA

Ioana Pârvulescu, Viata începe vineri, Humanitas, Bucuresti, 2009, 299 p.

„Întoarcere în Bucurestiul interbelic“ (2003, editia a II-a, 2007), „În intimitatea secolului 19“ (2005) si „Întoarcere în secolul 21“ (2009), eseuri de mare rafinament cu o sesizabila tenta romanesca, par a pregati romanul istoric „Viata începe vineri“ prin tipul de scriitura, prin tesatura deasa, în arabesc, stilizata, prin descrieri bine lucrate, prin atentia fata de detaliul semnificativ si savuros, prin conturarea unei atmosfere, a unui veac. Seductia cititorului contemporan prin discursul îndragostit si apropiat pâna la miopie, fara discrepante sau lacune, de spiritul unei epoci, este exersata chiar din titlu. O posibila sugestie continuta de titlu tinde sa trimita la buna traditie anglo-saxona a weekendului, dar adevarata lui semnificatie va fi explicitata în roman de personajul central, Iulia Margolis, a carei viata începe vineri, odata cu prima fila a jurnalului, datata 19 decembrie 1897.
Astfel, cartea este structurata în functie de cele treisprezece zile premergatoare Anului Nou, ale caror evenimente sunt notate în jurnalul unei domnisoare bucurestene de la sfârsitul secolului nouasprezece, Iulia, surprinsa în primele pagini lecturând în trasura. Principala nota de interes a romanului tine de scriitura si perspectiva feminina, ce pare a fi înteleasa în sensul conceptului metaforic de „zgomot al istoriei“ (noise of history), lansat de Laurie Finke în studiul ei, „Feminist Theory, Women’s Writing“ si denumind acele spatii goale, lasate neexplorate de istoria si de literatura oficiala, scrisa întotdeauna de istorici/ naratori barbati. Componenta patriarhala, masculina a discursului romanesc, manifestata prin existenta unui narator omniscient, impersonal nu va fi înlaturata de tot în fictiunea de fata, ci va alterna cu discursul romanesc, la persoana întâi, al Iuliei Margolis. Încorporând un mod de enuntare discursiv feminin, romanul „Viata începe vineri“ asigura o privire din interior asupra gineceului unei mondene, cu interesele ei felurite, precum alegerea de a scrie un jurnal în limba româna (si nu în frantuzeste) sau de a nu mai purta corset la indicatiile unui doctor celebru, educat la Paris. Importanta eroinei este sesizabila si din faptul ca ea va deschide cartea relatând, într-un mod nu lipsit de umor, un eveniment senzational în lumea Bucurestiului leganat de vorbe, „al marii trancaneli“, dupa formula lui Mircea Iorgulescu, si anume cel legat de motivul strainului misterios: „Mama, care e la zi cu absolut totul, zice ca-i scapat de la balamuc, ca sigur a înnebunit de prea multa învatatura. Si s-a uitat amenintator la mine: «Asa o sa patesti si tu daca citesti toata ziua!» Apoi s-a uitat la papa: «E timpul ca Iulia sa se gândeasca la un barbat cumsecade cu care sa se marite!»“. Or, replica mamei ne evoca atât textul confesiv al lui N. Manolescu („Tot mai înveti, maica?“ din „Cartile au suflet“ – o reluare, de fapt, a unui text calinescian), dar si rolul traditional al femeii în societatea moderna, pe care personajul îl submineaza implicit.
Motivul strainului, perceput dual, ca intrus nerespectând regulile curtoaziei si ca figura provinciala demna de dispretuit, fundamenteaza discursul romanesc, astfel încât istoria celor doi necunoscuti gasiti pe câmp de vizitiul Petre (primul – lipsit de palton, de palarie si însemnele vestimentare obligatorii pentru un aristocrat; al doilea – un adevarat nobil, ce pare victima unui duel) creeaza o tensiune epica specifica romanului politist. Tesatura complexa a cartii, saturata de mediul cultural si de productiile lui (jurnal, ziar, manuscris, fotografie etc.), se încheaga asadar din doua istorii, care se întrepatrund si între care pare a fi o legatura pe care seful politiei, conu Costache, nazuieste sa o descifreze, umplând golurile unui puzzle epic sofisticat. Mesajul codat, încifrat, „rosu si verde“, de data aceasta nu de pe buzele unui muribund, ci dintr-o scrisoare de amor, încurca si itele iubirii, atunci când scrisoarea Iuliei pentru Alexandru Livezeanu e pierduta de comisionarul cu chipiul rosu.
Identitatea enigmatica, instabila si fluida a primului strain, care se prezinta drept ziaristul Dan Cretu, capata o mai adânca semnificatie datorita monologurile acestuia, digresiuni filozofice asupra relatiei trecut/prezent, care atesta „socul cultural“ resimtit la intrarea în Bucuresti: „Sunt ferecat în argintul înghetat al icoanei unei lumi care deja nu mai este. Când am deschis ochii, aerul ma strângea, eram culcat pe spate. Parca nimerisem în lumea unui Dumnezeu tânar si prezent, dupa ce ani de zile, traisem într-o lume tot mai ruinata, care-l pierduse pe Dumnezeu sau pe care Dumnezeu o pierduse“. Asadar, strainul este un calator în timp, alter-ego al unei persoane a epocii noastre care ar patrunde în vâltoarea lumii bucurestene. Considerat fie un nebun, fie un actor sau un sarlatan, Dan Cretu reprezinta un personaj de tip Janus, cu o identitate ambigua, aceasta ambivalenta fiind de remarcat si la nivelul fizionomiei: o figura obisnuita, chiar insipida, în afara zâmbetului sau care-l transfigureaza. Pentru ca identitatea sa se creioneaza doar în spatiul nefamiliar al unui fin-de-siècle bucurestean, plauzibilitatea acestui personaj este asigurata datorita si în interiorul conventiei manuscrisului, întrucât întreaga naratiune este pusa în seama unui alt personaj, gazetarul de la „Universul“, Pavel Mirto, al carui roman va fi respins de editura Socec.
Dincolo de trama epica, „Viata începe vineri“ documenteaza si reconstituie atmosfera Bucurestiului sfârsitului de secol nouasprezece cu acuratetea si acribia unui istoric, ceea ce satureaza, da consistenta si carnatie epicului. O incursiune într-un alt veac presupune si o revelare a mentalitatilor, obsesiilor si nostalgiilor acelei epoci, asa cum transpare ea din secventele de cotidian, precum duelul Lahovary-Filipescu (care incita la o polemica asupra ideii de onoare între gazetarii de la „Universul“), demolarea Sarindarului (corelata cu acuzatiile de simonie îndreptate împotriva mitropolitului Ghenadie), utopia progresului si a stiintei, obsesia viitorului, a loteriei ca sansa a unui câstig fabulos. La polul opus al mahalalei caragialiene, „Viata începe vineri“ se focalizeaza asupra aristocratiei, elitei, incluzând aici si un vibrant mediu gazetaresc, secundat de personaje insolite si marginale sau de interferenta între lumea buna si prostime, precum comisionarul Nicu, portarul nea Cercel, în seama caruia este pusa o remarcabila critica a ziarelor epocii, sau vizitiul Petre. De altfel, veridicitatea personajelor tine de precizia si coerenta profilului lor, de la biografie la vestimentatie si de la comportament la limbaj, romanul fiind strabatut de un umor subtire, de remarcat si în „r“-ul frantuzesc al lui Jacques, fratele Iuliei, sau în pronuntia cu „b“ în loc de „p“ a vizitiului, evocând „Boborul“ lui Caragiale. Scena banchetului tinut de familia Livezeni, unde personajele centrale se reunesc în ajunul Anului Nou, împrumuta ceva din splendoarea episodului balului din „Madame Bovary“ de Flaubert prin rafinamentul descrierii: „Fata de masa din olanda alba, stelele taiate în cristalul paharelor luceau moale, farfuriile von Rosenthal aveau bordura aurie, trandafiri roz si frunze verzi aurii, servetele calcate în evantai si prinse cu un inel de argint suflat cu aur, în forma de delfin încolacit, cupele de sampanie: le încercase sunetul cu unghia“. Ochiul estet si aplecarea constiincioasa spre a reda detaliul savuros nu lipsesc de aici. Totodata, structura simetrica a romanului permite reluarea unor scene sau fraze functionând ca o efigie, precum cea a incidentului cu turturele de zapada, mânuit ca o spada de comisionarul Nicu si amenintarea cu bastonul a conului Costache, incident imortalizat în una din primele fotografii ale Bucurestiului sau fraza-efigie care delimiteaza cadrul temporal al romanului („Ninsese, pâna la sfârsitul anului mai erau 12 zile, pâna la sfârsitul zilei, 12 ore“), reiterata la sfârsitul romanului când Dan Cretu re-intra în lumea sa.
„Viata începe vineri“ sta sub semnul nostalgiei pentru un Bucuresti cosmopolit, în care „nu apucai niciodata sa te plictisesti“, pentru o vreme când „zilele erau încapatoare“ si pline de evenimente, când utopiei progresului stiintific si pregatirii viitorului li se acorda întâietate, dupa cum marturiseste chiar autoarea în „Cuvânt înainte“. Iar nostalgia, daca e sa dam crezare spuselor lui Lyotard din „Postmodernul pe întelesul copiilor“, reprezinta prima dintre modalitatile de recuperare a unei viziuni integratoare si unitara a lumii perpetuate în postmodernitate. O postmodernitate pe care Ioana Pârvulescu o resimte într-un mod pe cât de acut, pe atât de personal.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper