Rememorari la Centenarul lui Cioran (III)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cioran îsi priveste cartile, destinul lor cu scepticismul filosofului, nascut si nu facut, care stie ca pâna la urma totul este efemer si zadarnic, mai mult, ca nimic nu e mai relativ ca… eternitatea. Refuza premii prestigioase si cu mare vizibilitate de zeci de mii de dolari si sute de mii de franci sau de silingi, („Personal, am acceptat cadourile în bani, dar în mod particular, fara surle si trâmbite si fara reclama“). Citeste mult („cititul e marele meu viciu“) si scrie putin („Neajunsul de a fi om nu trebuie amplificat de grafomanie“). Calatoreste împreuna cu Simone, dar nu într-atât încât sa nu aiba mereu nostalgia unor tari si orase pe care nu le-a vazut înca, ori pe care nu le va vedea niciodata („Mi-e dor de Venetia si înca si mai mult de Cremona pe care de fapt nu o cunosc – datorita viorilor la care se cânta zilnic, fara public, ca sa li se pastreze sunetul“). Este îngrijorat de situatia sa locativa, primeste multi musafiri, inclusiv din România, care îi ocupa timpul si îl agaseaza, îsi face zilnic obisnuita plimbare în „foarte frumoasa“ Jardin du Luxembourg tânjind dupa liniste si singuratate, de care însa nici acolo nu se poate bucura pe deplin „caci sunt nevoit sa întâlnesc în fiecare zi pe cineva, ceea ce face parte din comedia pariziana“ („Marea eroare a vietii mele a fost aceea ca am ales Parisul ca primul meu acasa, o viata fara zapada, fara puritate exterioara si, ceea ce este si mai rau, fara singuratate. E adevarat ca aici esti însingurat, dar niciodata singur“). Nu-i plac ceremoniile, festivitatile de orice fel, evita pe cât posibil sa raspunda invitatiilor de a tine conferinte, nefiind un vorbitor si temându-se de ridicol. La 1 noiembrie 1982 îi scria lui Wolfgang Kraus: „Acum câteva saptamâni am fost la Koln, nu pentru a tine o conferinta – nu sunt capabil de asa ceva -, ci pentru a purta o discutie la Centrul European (predare de limbi straine). Mi s-au pus întrebari referitoare la…conceptia mea despre lume, iar o prietena care are o voce fermecatoare a citit aforisme tenebroase. Am avut sentimentul ca sunt autorul unor inscriptii funerare“. Scepticul basculeaza între sentimentul ratarii ori al inutilitatii si o discreta satisfactie a împlinirii: „Am devenit – îi marturisea prietenului vienez, la 13 iulie 1988 – propriul meu elev. Nu poti nega la infinit. La ce bun sa tot ponegresti universul? Nu ma pot converti la nimic, si totusi nu-mi consider viata un esec“.
Desi mai mult retras, Cioran e conectat totusi la istoria în act; un Cioran care nu poate, chiar daca trece prin momente când ar vrea, sa abdice din conditia de contemporan. De contemporan cu evenimentele la zi si fatalmente cu istoria universala care – din punctul sau de vedere – aceasta „este suportabila numai daca o privesti ca un spectacol“. Îl preocupa mai ales istoria Europei secolului sau si viitorul acesteia. Criticul Dan C. Mihailescu avea dreptate sa afirme despre volumul de scrisori descoperite cu doi ani în urma la Viena: „Toata cartea asta nu face decât sa deplânga la un mod spectaculos-paradoxal cum se alege praful de Occident din cauza democratiei care nu stie sa fie si dictatoriala la o adica“. Într-adevar, lui Cioran viitorul Europei, ca, de altfel, si al Americii (e vorba de America de Nord) nu i se pare deloc roz. Frapant este ca ideile si predictiile lui sunt astazi mai convocante, as zice mai actuale (iar unele chiar adeverite) decât erau în anii ’70 si ’80, când au fost scrise. E aproape un truism a spune ca Cioran, dincolo de scânteietoarele si derutantele lui paradoxuri, de scepticismul sau, era/este un vizionar. Comentariile sale privind evenimentele, situatiile la care este martor dovedesc nu doar o întelegere profunda a lor, ci si o intuitie a efectelor acestora pe termen mediu si lung.
Într-o scrisoare din 5 mai 1973, el nota: „Libertatea nelimitata, desantata pe care o savureaza cei din Occident este, pe termen lung, daunatoare si chiar periculoasa. Libertatea are o valoare pozitiva numai în masura în care exista prejudecati care o îngradesc. Însa în momentul în care prejudecatile sunt înlaturate, instinctul de conservare este distrus si te cuprinde ameteala“. Si ne aflam, atentie, în 1973, înainte deci cu doi ani de Actul de la Helsinki! Si cu mult mai mult înainte de intrarea în actiune a corectitudinii politice. E limpede ca ameteala de care vorbea Cioran a început sa fie resimtita din ce în ce mai acut în deceniile ce au urmat. Si nu numai în tarile din Vestul Europei. Nu o data, „expertul decaderii“ a vazut bine. O fraza asternuta pe hârtie de Cioran cu peste 35 de ani în urma pare a fi fost inspirata de chiar realitatea Europei dar mai ales a României de azi: „În perioadele de criza pot fi observate foarte bine laturile negative ale democratiei“. Este cu atât mai nelinistitor cu cât ceea ce am citat apartine unui mare gânditor al secolului trecut care a trait în simulacrul de democratie româneasca interbelica, iar apoi într-o mare si functionala democratie occidentala.
Cioran sesizeaza motivatia profunda a unor fenomene ce se petrec în contemporaneitatea sa si formuleaza uneori profetii teribile privind evolutia lor. Soarta crestinismului în Occident si în Europa în general este pentru Cioran una dintre temele principale de reflectie si de îngrijorare, întrucât crestinismul a fost si ar trebui sa fie în continuare baza si coloana vertebrala a civilizatiei europene. În ianuarie 1987, îi scria europeanului pur sânge Wolfgang Kraus: „Nu exista salvare pentru civilizatia care nu mai crede în ea însasi. Îmi îngaduiti sa fac o profetie? Peste cincizeci de ani, Notre-Dame va fi o moschee“. Dupa aproape doi ani, diagnosticul sau avea sa fie si mai sever: „…crestinismul este completamente gol pe dinauntru“.
În 1988, când Gorbaciov era vedeta politicii mondiale, îi da urmatorul raspuns prietenului sau: „Ma întrebati ce zic eu despre Gorbaciov. Daca e suta la suta sincer, e pierdut. Daca însa e semi-cinic, are sansa de a câstiga. În orice caz Rusia are destin. Occidentul, din pacate, nu“.
Greu de apreciat, chiar dupa ce au trecut mai mult de doua decenii, daca Gorbaciov a pierdut sau a câstigat, daca a fost sincer sau semi-cinic. La urma urmei, important nu e daca a pierdut sau a câstigat el – convingerea multora, printre care ma numar, e ca va ramâne în istorie ca un mare perdant, tocmai pentru ca n-a stiut sa-si masoare corect si responsabil actiunile si câstigul –, ci faptul ca, oricâti vremelnici Gorbaciovi sau Eltîni s-ar perinda la Kremlin, Rusia are destin, cum zice Cioran. Sa n-o plângem! Cât priveste America (adica S.U.A.), poate ca daca am fi cunoscut o asertiune a lui Cioran atunci când a fost facuta, în 1981, la nici trei luni de la instalarea la Casa Alba a lui Ronald Reagan, am fi privit-o cu mari rezerve: „America, acest amestec de naivitate si coruptie, e incapabila sa faca politica mondiala“. Din pacate, ceea ce s-a întâmplat ulterior, mai ales în epoca Bush, avea sa-l confirme cu asupra de masura pe Cioran. Altminteri, Cioran recunoaste ca nu poate decât sa împartaseasca întru totul previziunea lui Raymond Aron: „Viitorul nostru depinde de Dumnezeu si de tarile producatoare de petrol“. Cât despre destinul României el nu ezita sa pronunte în stilu-i sententios: „Totul a esuat în aceasta tara. Asta e singura ei originalitate“ (27 octombrie 1990).
Nu mai putin incitante sunt opiniile lui Emil Cioran, cel din scrisori, despre unii scriitori (de exemplu, Musil e „prea plictisitor, prea labartat, prea putin succint, prea reflexiv“); despre roman si alte genuri literare („…un roman este modul cel mai bun posibil de a te ascunde, pentru a putea spune totul într-un mod impersonal. Un eseu este mai mult sau mai putin o confesiune, o atitudine, ba chiar un program“); despre intelectuali („În istoria intelectualilor au existat aproape întotdeauna tradatori si martiri, în ambele cazuri oameni pe care nu te poti bizui“); despre propriile carti („Inconvenientul de a te naste“ – este sumbra, prea frivola pentru a merita sa fie tradusa. Este o carte tipic frantuzeasca“, îi comunica el lui Wolfgang Kraus, în legatura cu traducerea amintitei carti în limba germana ce tocmai se pregatea); despre raporturile sale cu cultura („Sunt obosit de cultura, chiar daca sunt fiul unui popor lipsit de cultura“, iar într-o alta scrisoare, vorbind despre „independenta culturii fata de tot ceea ce stim noi“, admite ca „un pastor, un taran, un muncitor poate avea cultura, chiar daca are cunostinte sumare“); despre Marx (Daca Marx ar fi fost un Luther „astazi am fi avut la Roma un «papa rosu»“) ori despre conditia sa de dezradacinat („E o experienta stranie sa traiesti fara limba ta materna. Dar eu sunt decis sa-mi asum si ultimele consecinte ale dezradacinarii“).
Si le-a asumat cu asupra de masura, iar, daca este adevarat ce s-a spus, ultima consecinta pentru Cioran a fost aceea ca, înainte de marea trecere, limba româna l-a revendicat ca pe un fiu risipitor…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper