Rememorari la Centenarul Cioran

Un articol de CONSTANTIN COROIU

La o suta de ani de la nasterea lui Emil Cioran, aflam dintr-un saptamanal de literatura ca nu a fost acceptata înscrierea numelui autorului „Exercitiilor de admiratie“ pe lista aniversarilor UNESCO, din cauza… trecutului sau. Serviciul de cadre al amintitei institutii se dovedeste a fi tot mai necrutator, iar „corectitudinea politica“ pare a fi devenit o religie universala. Ce sa zici? Poate doar ca problema nu este nicidecum a lui Cioran, ci a cenzorilor de la UNESCO. Noua nu ne ramane decat sa-l citim si sa-l recitim pe marele scriitor si filosof, în ciuda celor care adopta politica excluderilor, cu atat mai mult cu cat Cioran devine, odata cu trecerea timpului, tot mai actual, în primul rand în ceea ce priveste problemele Occidentului, decaderea Europei, Romania si vocatia esecului, criza crestinismului. Sa-i recitim opera, sa recitim si ce s-a scris despre el, dar si confesiunile sale. Apropo de confesiuni si de motivul pentru care s-a considerat ca nu merita sa figureze pe lista de aniversari a UNESCO, îmi vine în minte o lunga si substantiala convorbire a lui Cioran cu editorul sau german Michael Jakob, intitulata „Lectii de întelepciune“, volum aparut la München. Întrebat de neamt de ce în anii ’30 a avut o atitudine „antidemocratica“, Cioran îi explica: „Stiti, în Romania nu era o adevarata democratie. Eram antidemocrat pentru ca democratia nu era capabila sa se apere. Am atacat democratia din cauza debilitatii ei. Era un regim fara instinct de conservare. Si am atacat pe cineva pe care îl stimam mult, Iuliu Maniu, liderul democratilor romani. Am scris un articol în care spuneam ca Maniu, cel mai mare democrat, ar fi trebuit sa fie sef de partid în Suedia, în tarile nordice, nu într-o tara ca Romania. Democratia trebuie sa se apere cu toate metodele si sa dea dovada de vitalitate. Dar Maniu nu lucra decat cu concepte pure, iar aceste concepte n-au nici o sansa în Balcani… Drama liberalismului si a democratiei e ca, în momentele grave, ele sunt inutile! Cartea pe care am scris-o despre istorie si utopie este tocmai o reflectie asupra deficientelor democratiei“.
În aceeasi convorbire, Cioran marturiseste ca în biografia sa a survenit un moment cand „am vazut ca filosofia nu ma poate ajuta, ca filosofii nu au nimic sa-mi spuna. Oricum, prefer scriitorii. Pentru mine, Dostoievski este cel mai mare romancier, tot ce vrei, toate superlativele. I-am citit enorm pe rusi si, natural, pe Cehov“. Nu putine marturisiri ale „aristocratului îndoielii“, cum l-a numit unul dintre exegetii sai, au fost de natura sa socheze. Ajuns în Franta si ramanand pentru totdeauna la Paris, Cioran penduleaza între nevoia de a scrie si voluptatea de a fi anonim: „Nu poti trai numai în paradis – vreau sa spun ca un parazit. Am înteles ca trebuia sa scriu si asta corespundea, desigur, unei necesitati. Am publicat asadar prima mea carte în franceza – „Manual de descompunere“ – si pe urma am avut intentii vagi; de pe atunci ma întrebam: de ce sa multiplici cartile? De ce? Pentru ca, oricum, dupa cineva nu raman decat cateva fraze, nu-i asa? Dar trebuie sa spun ca zilele sunt prea lungi si apoi ca, desigur, e în joc o forma de vitalitate, o nevoie de a te manifesta. Eram cu totul necunoscut de vreo treizeci de ani, cartile mele nu se vindeau deloc. sDin „Manualul de descompunere“ s-au vandut 20 de exemplare – nota meat. Am acceptat aceasta conditie si ea corespundea viziunii mele despre lucruri, pana cand s-a ajuns la cartile de poche. Cred ca acesta e singurul mod de a ajunge la cititorii sincer interesati de tine. Apoi urmeaza mecanismul oricarei cariere literare; dar singurii ani importanti sunt cei ai anonimatului. A fi necunoscut e o voluptate; are uneori si parti amare, dar e o stare extraordinara. Eu, ani la rand, eram prezentat prin saloane – caci a fost o vreme cand îmi placea sa beau whisky si, cum nu-mi permiteam sa-mi cumpar, ma duceam la receptii – ca prieten al lui Ionesco si al lui Beckett. Acceptam usor aceasta conditie. De ce nu? De ce sa fiu cunoscut?“
Pentru cineva pe care ar putea sa-l mire faptul ca Emil Cioran era „de vreo treizeci de ani“ un necunoscut, iar cartile sale nu se vindeau deloc, reamintesc cateva celebre exemple de… rating, consemnate într-o carte publicata de doi profesori francezi. Din „În asteptarea lui Godot“ (1952) a lui Beckett au fost cumparate 125 de exemplare. „Cronica“ lui Saint-John Perse nu i-a interesat decat pe… 90 de cititori. Si asta chiar în 1960, anul în care celebrului scriitor i se decerna Premiul Nobel pentru Literatura. Din „Fire de iarba“ (1955), de Walt Whitman, s-a vandut un singur exemplar! Si lista ar putea continua pe multe pagini.
Revenind la interviul realizat de editorul german, retin si cateva consideratii ale lui Cioran privind literatura si muzica: „Exista dedesubturi în toate actele noastre si ceea ce e mai interesant e ca noi nu cunoastem decat suprafata, aspectul superficial. Accedem la ceea ce este exprimat, dar important este ceea ce nu se enunta, ceea ce este implicit, secretul (taina, misterul) unei atitudini, al unui cuvant. De aceea judecatile noastre despre ceilalti, dar si despre noi însine sunt, partial, false. Partea lor meschina este camuflata. Or, tocmai aceasta parte este profunda, as spune ca este lucrul cel mai profund în fiinte si, prin urmare, ceea ce ne este cel mai inaccesibil. Marii scriitori sunt aceia care au intuitia acestor „dedesubturi“, mai ales Dostoievski. El dezvaluie tot ce e profund si aparent meschin: dar e mai mult decat meschin, este tragic. Acestia sunt adevaratii psihologi. Eu cunosc multi care au scris romane si au esuat – însusi Mircea Eliade a scris multe romane si a esuat. De ce? Pentru ca ei nu redau decat fenomenele de suprafata si nu originea sentimentelor. Originea unui sentiment e foarte greu de descoperit, dar numai asta e important si adevarat pentru orice fenomen… Oricine poate scrie un roman, dar nu e vorba numai de scris. (subl. mea). Pentru mine Dostoievski este singurul care a mers pana la originea actelor noastre; se vede foarte bine de ce personajele sale au facut una sau alta, dar nu se vede imediat. Atitudinea mea nu are nimic comun cu psihanaliza, absolut nimic, caci aceasta are drept scop sa vindece si nu asta este interesant“. Important e demonul care salasluieste în oameni – dar cum sa-l descoperi? – se întreaba Cioran. Fiindca – zice el – întotdeauna spunem, exprimam numai o parte din ceea ce vrem sa spunem. Apoi, ceea ce este esential e tonul: „Fiecare are un ton în tot ceea ce face. Foarte adesea tonul lipseste, pur si simplu nu exista. Si aici e ceva foarte misterios, caci acest ceva nu se poate defini, se poate doar simti. De exemplu, deschizi o carte, citesti o pagina remarcabila si totusi nu-ti spune nimic. Nu e ceva nul, dar nu-i simti prelungirile. Nu se stie de unde emana acel ton atat de misterios; e un fel de irealitate în tot ce e literatura“.
Cat priveste muzica, Cioran reafirma extaziat: „Bach e un zeu pentru mine. Îmi este de neconceput ca exista oameni care nu-l înteleg pe Bach. Si totusi ei exista. Cred ca muzica este cu adevarat singura arta capabila sa creeze o complicitate profunda între doua fiinte. Nu, nu e poezia, e numai muzica. Cineva care nu e sensibil la muzica sufera de o enorma infirmitate. Admit ca cineva poate sa nu îndrageasca poezia. În cazul muzicii, însa, e altceva, e ceva foarte grav“.
Între scriitorii, exegetii, eseistii care au scris despre Cioran se numara Bruno de Cessole, analist al operei romanului, dar si autor al unui roman inspirat de acesta – „Ora închiderii în gradinile Occidentului“. El constata ca „toata opera lui Cioran apare ca un diagnostic necrutator al decaderii fara întoarcere a omului si a civilizatiei occidentale, pe care «o mie de ani de razboi i-au consolidat si pe care un secol de psihologie i-a dus la ananghie»“.
Expert în decadere, psiholog agresiv si vizionar „ridicandu-si slabiciunile la rang de ideal“, Cioran – se întreaba Bruno Cessole – n-are oare a ne oferi decat comentariul liric al agoniei noastre? Cartile sale nu sunt oare decat un manual de „bun gust spiritual“, un somptuos tratat de stiinta de a muri în lipsa stiintei de a trai? Ar fi nedrept – observa eseistul – sa-l reducem la acest negativism pur, la „un cantec de lebada pentru o Europa defuncta“. Daca Cioran este incontestabil ultimul European (cu majuscula, îl ortografiaza autorul) în sensul dat de Nietzsche, el e si unul dintre cei care au facut mult pentru ca aventura spirituala a Europei sa se desavarseasca, sa se împlineasca. Departe de a oferi o justificare teoretica a renuntarii, opera lui Cioran este o subtila invitatie la depasirea nihilismului, în alt mod decat cea a lui Nietzsche. Apologul sinuciderii filosofice dezminte logica suicidara care – în opinia lui Bruno de Cessole – sta la baza operei sale, Cioran sfatuindu-ne sa sacrificam totul dorintei rezonabile de a muri, dar totul – „chiar si moartea“. Caci, zice el, parca vrand sa ne trezeasca din reverie: „nu se sinucid decat optimistii; ceilalti neavand nici o ratiune de a trai, de ce ar gasi una pentru a muri?“     (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper