Rememorari la Centenarul Cioran (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Un remarcabil portret al lui Cioran este cel pe care i-l schiteaza François Bott, el însusi autor de eseuri filosofice: „Aveam întâlnire cu Cioran într-o cafenea de pe strada Soufflot, într-o seara de iarna. El locuia pe-aproape. Nu schimbase cartierul de când sosise de la Bucuresti. Dupa razboi îsi mutase starile sufletesti din strada Racine în strada Odéon. Eram nelinistit la ideea ca-l voi cunoaste pe acest campion al pesimismului. Îmi imaginasem conclavuri furtunoase împreuna cu Pascal, Schopenhauer, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche, Kafka, Beckett, Cioran, fantoma lui Hamlet si umbra lui Alceste. Semnificatia existentei nu valora prea mult. Era chiar trecuta la solduri, ca hainele ce se demodeaza atât de repede… Si atunci, ce surpriza sa-l întâlnesc pe omul asta asa de plin de caldura, cu butadele sale, cu exuberanta si parul lui vesnic rebel! Pe cât de tolerant cu indivizii, pe atât de sever cu specia umana, el era mizantropul cel mai urban de pe planeta. Cioran îmbina, cu umor, istorisirea neplacerilor sale cu evocarea problemelor sufletesti sau a elanurilor sale. Caci acest ciudat pesimist avea numeroase pasiuni: bicicleta, dietetica, plimbarile prin Paris, gradina Luxembourg toamna, cântareata portugheza Amália Rodriguez si marchizele din secolul 18. Practica arta conversatiei cu aceeasi virtuozitate ca si acele marchize. Când m-am despartit de Cioran în seara aceea, mi-l imaginam mai putin în compania lui Schopenhauer si mai degraba în salonul D-nei Geoffrin, discutând cu Fontenelle despre pluralitatea lumilor sau laudând farmecul inconstantei cu Marivaux în decembrie 1749, pe strada Saint-Honoré…“
În eseul intitulat „Principiul de stil“, Patrice Bollon observa ca ideile autorului „Execitiilor de admiratie“ nu sunt noi; „ele se gasesc la Nietzsche când acesta remarca modul în care grecii au stiut sa fie «superficiali prin profunzime». Cât despre asceza pe care o reprezinta stilul, ea era ceea ce îl autoriza pe Baudelaire sa vada într-un dandy un mostenitor al stoicilor. În revendicarea lui Cioran a «inutilitatii», cum sa nu percepi un ecou al unor motive din «Inima mea dezgolita»: «A fi un om util mi s-a parut întotdeauna hidos»? Ca si artistul pentru Baudelaire, pentru Cioran gânditorul lucid, neputând lua o pozitie ferma, este omul steril prin excelenta care îsi ia, din însasi sterilitatea sa revendicata, valoarea, poate chiar «eroismul». Singura diferenta este ca, la Cioran – ca sa parafrazam celebrul aforism baudelairian – «am framântat noroi si am facut din el aur» – «aurul0187 limbajului pastreaza, trebuie sa pastreze un rest de «noroi» metafizic – ceea ce îl situeaza dincolo de dandysme: în acel soi de «sanctitate civila», care era pentru stoici definitia desavârsirii filosofice si pe care el nu s-a gândit niciodata s-o revendice pentru el însusi…“
„Manual de recompunere“
Un admirabil text despre Cioran este si cel al lui Louis Nucera. Punctul de vedere inedit în care se plaseaza autorul e sugerat chiar din titlu – o inspirata parafraza: „Manual de recompunere“. Demonstratia se sprijina si pe unele dintre aforismele cioraniene precum: „Shakespeare: întâlnire între un trandafir si o secure“; „Istoria ideilor este istoria ranchiunii solitarilor“ sau „Visez la o lume în care s-ar muri pentru o virgula“.
Ar fi putut Emil Cioran – precum Constantin Noica – sa spuna ca el nu are biografie, ci numai bibliografie? La prima vedere, cel putin, ar fi fost mai îndreptatit sa o faca, macar si pentru ca biografia sa pare a fi fost una monotona, în orice caz nespectaculoasa în sensul ca nemarcata de experiente de tipul celor traite de colegul sau de generatie (si, pâna la un punct, de ideal). Cum se stie, o profesoara de filosofie din Germania, Friedgard Thoma, a surprins lumea literara si pe cea culturala în general publicând, în 2001, un roman epistolar de dragoste intitulat: „Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran“ (carte editata si la noi, în 2005, în traducerea Norei Iuga), cu dezvaluiri ce au socat si au suscitat reactii dintre cele mai contradictorii. Nu atât de socant, dar cu siguranta mai relevant si, în consecinta, mai important pentru biografii lui Cioran si pentru exegetii operei sale este corpusul de scrisori descoperit la Biblioteca Nationala din Viena si aparut cu doi ani în urma la Editura Humanitas: 158 de epistole ale lui Cioran si doua – tulburatoare, privind boala si moartea celui ce a scris „Incovenientul de a te naste“ – ale Simonei Boué, acestea toate avându-l ca destinatar pe Wolfgang Kraus, la care se adauga cinci misive ale lui Kraus catre „expertul decaderii“ de la Paris. La acestea, cercetatorul George Gutu, descoperitorul mapei cu pretioasele texte în biblioteca amintita, traducatorul lor din limba germana în româneste si autorul notelor, a adaugat câteva pagini din jurnalul vienezului referitoare la Cioran. Cu Wolfgang Kraus (1924-1998), personalitate complexa, autor de studii filosofice, editor, inspirator si organizator de prestigioase institutii culturale în spatiul european, Cioran a corespondat, dar s-a si întâlnit de mai multe ori la Paris în deceniile opt si noua ale secolului trecut.
„Citate pentru orice situatie“
Epistolarul nu ne revela esentialmente un alt Cioran fata de cel pe care-l stim în primul rând din opera sa, dar si din literatura confesiva („Am devenit cunoscut prin interviuri sinistre“). O opera care, în treacat fie zis, are o receptare invidiabila. Cioran este astazi, asa cum s-a remarcat, unul dintre cei mai evocati si citati scriitori, autori de eseuri filosofice si aforisme. Michel Tournier observa ca Emil Cioran „ofera citate pentru orice situatie“, întarind astfel o constatare facuta de altcineva: „…nu mai poti deschide o carte recenta, fie ca e vreun roman, o culegere de versuri sau un eseu, fara sa dai peste vreo fraza de-a lui Cioran“. (Sunt si opinii potrivit carora critica ar fi început sa-l ignore). Dar „Scrisorile catre Wolfgang Kraus“ ne familiarizeaza mai mult cu personajul Emil Cioran în ipostaze, unele nebanuite de cei care i-am citit numai cartile. Ele contin idei, confesiuni, comentarii, profetii etc. ce tin de „conceptia despre lume si viata“, o formula dintr-un binecunoscut limbaj de lemn ce cu mirare vad ca era folosita în mod curent în epistolele sale de marele stilist al limbii franceze, dar, e drept, nu si al limbii germane în care le redacteaza. Dincolo de toate acestea însa, avem posibilitatea sa patrundem cât de cât în intimitatea lui Cioran. Datorita lui Wolfgang Kraus, ideal partener de dialog si colaborator, coborând, ori de câte ori e nevoie, din sfera ideilor si speculatiilor filosofice în realitate si vadindu-si, nu o data, pragmatismul si rigoarea tipic germane, desprindem profilul unui Cioran comunicativ, cu un comportament firesc, fara nici o urma de extravaganta sau de trufie. Dupa o vizita pe care i-o face lui Cioran, austriacul noteaza în jurnalul sau, la 8 octombrie 1984: „Ieri, la orele opt, la Cioran si Simone, imensa bucurie. El, ca întotdeauna, cu chipul putin zbârcit, dar tânar, rapid, precis în miscari, vânjos, rustic, parul alb ridicat, cazându-i partial pe frunte. Ochii mari, albastri, îi stralucesc veseli, umorul sau te încalzeste, amaraciunea care strabate din scrierile sale este bine pastrata acolo. Simone echilibreaza totul, el emana multumirea unui om fericit. Nu se lamenteaza – coboara si urca sapte etaje zilnic, de cel putin patru ori pe zi, cu sacosele de cumparaturi, deseori foarte grele, uneori cu geamantane pentru calatorii, stiu ca are dificultati de vedere, temeri imaginare etc. – „merge, merge“. Râsul lui încurajeaza, oricum, are 73 de ani, iar moartea nu e prea departe. E admirabila atitudinea lui, din care emana bucuria de a trai si gratitudinea, indiferent cum scrie si cum a scris (…) Ar putea locui într-o casa de taran (…) Un om fericit, modest, întelept din nastere – care însa si-a exteriorizat consecvent toate emotiile. Asta a fost întelepciunea lui, care niciodata nu s-a manifestat ca atare si l-a ferit de o batrânete otravita – nu însa si de o viata cu numeroase probleme. Înainte era altfel si cu siguranta ca nu e întotdeauna asa cum a fost ieri cu mine: un exemplu pozitiv, cum rareori mi-a fost dat sa întâlnesc“. Peste aproape zece ani acelasi Wolfgang Kraus nota în jurnalul sau: „Ionesco vorbea la telefon chiar si de 12 ori pe zi cu Cioran, pentru ca, în starea sa depresiva, sa capete mângâiere si încurajare. De la Cioran! Trebuie sa fi fost un scheci apocrif al lui Ionesco“. Marta Petreu a observat bine ca desi „gemeni“ cei doi având înca din anii copilariei revelatia mortii si a timpului, traind, ambii, „drama finitatii omului în fata infinitului si neantului acestei lumi“, erau opusi. Oricum, Cioran, spre deosebire de Eugen Ionescu, pare sau vrea sa para împacat cu neantul. Uneori persiflându-l, alteori convertindu-l într-un antidot: „Când vad prieteni sau necunoscuti care trec prin momente grele, de disperare, nu le dau decât un sfat: duceti-va douazeci de minute într-un cimitir si veti vedea ca necazul vostru nu va disparea, dar va fi depasit… Ce poti sa-i spui cuiva care e total disperat? Nimic sau aproape nimic. Singurul mod de a suporta acest gen de vid este sa ai constiinta neantului. Altfel, viata nu e suportabila“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper