Prieteni si voluntari (II)

Pentru a rezuma ultima idee din articolul de saptamâna trecuta, ar trebui sa amintesc faptul ca initiativa crearii asociatiilor de prieteni ai muzeelor apartine chiar institutiilor muzeale însesi, fiind determinata de necesitatea ocolirii unor decizii administrative stupide. De ani de zile, Guvernul interzice achizitionarea de autoturisme, echipamente, mobilier si altele asemenea de catre institutiile si autoritatile publice. Pe de o parte, masura afecteaza comerciantii si producatorii români. Pe de alta parte, institutiile nu pot functiona la parametri normali, daca nu se investeste în infrastructura lor. Motivul real este unul strict populist si are în vedere exclusiv gândul la urmatoarea campanie electorala. Atunci când niste asa-zisi jurnalisti vor socoti pe ce cheltuieste Parlamentul veniturile din taxe, Guvernul va putea spune ca a taiat din luxul bugetarilor. Mi-e greu sa înteleg de ce politicienii se simt, tot timpul, santajabili, atunci când vine vorba de cheltuielile pentru întretinerea institutiilor publice, dar asta este o alta problema. Cert este ca directorii muzeelor trebuie sa se descurce, cum pot, pentru ca sa îsi poata îndeplini obiectivele. Strângerea de fonduri prin intermediul asociatiei de prieteni si utilizarea lor pentru achizitionarea echipamentelor strict necesare institutiei este, asadar, o solutie la îndemâna.
O activitate mult mai dificila pentru cei ce iubesc muzeele si vor sa le ajute este cea de munca voluntara. Stiu, conceptul a fost complet denaturat în timpul dictaturii comuniste, când munca voluntara, în folosul comunitatii nu mai avea nimic voluntar în ea, devenind obligatorie. Din acest motiv, pentru generatiile mai în vârsta este greu de acceptat ideea de munca prestata gratuit, în folos obstesc. Pentru cei mai tineri, însa, lucrul este firesc, asa cum este firesc în toata lumea care nu a trecut prin experienta nefericita a dictaturii comuniste. Multe festivaluri, conferinte, congrese sau manifestari mult mai mari, cum a fost, de exemplu, cea desfasurata în 2007, când Sibiul a fost Capitala culturala a Europei, se bazeaza, în buna masura, pe munca tinerilor (mai ales) voluntari.
În aceasta privinta, muzeele românesti mai au multe de învatat. Experienta societatilor democratice arata ca multe institutii de cultura – si mai cu seama muzeele – se bazeaza pe efortul voluntarilor, cu deosebire în localitatile mici, unde specialistii, daca nu sunt localnici, nu vin sa se stabileasca. În toate aceste muzee, voluntarii, indiferent de vârsta, atât tinerii (elevi, studenti aflati în vacanta) cât si vârstnicii pensionari, dar uneori chiar si somerii aflati în cautarea unui loc de munca sau alti pasionati (profesori, ingineri etc.), în timpul lor liber, asigura practic functionarea institutiei. De la curatenie si ghidaje, pâna la achizitionarea de noi exponate si inventarierea lor sau la usoare lucrari de conservare a obiectelor, voluntarii pot sa tina în viata o institutie uneori destul de mare. Am avut ocazia sa vad un asemenea caz lânga Melbourne, unde un muzeu deschis într-o fosta centrala electrica (care, e adevarat, fusese realizat cu sprijinul specialistilor din muzeul regional), functiona, exclusiv, cu sprijinul a trei voluntari care întretineau muzeul (cladirea si exponatele) si asigurau ghidajul. Doi dintre cei trei erau pensionari, iar al treilea era un inginer entuziasmat de frumusetea si valoarea patrimoniului industrial. O data pe luna un muzeograf de la muzeul regional venea sa verifice daca totul este în ordine.
Din pacate, exemplele românesti de voluntariat pentru muzee sunt destul de palide si putin numeroase. Daca facem abstractie de colectionarii de prin sate, care îsi îngrijesc propriile muzee doar din pasiune si fara nici un fel de retributie, singurele cazuri care îmi vin în minte ale unor structuri bine constituite de voluntari sunt cele de la Muzeul Taranului Român (cu peste o suta de voluntari activi, gata aproape oricând sa ajute muzeul!) si de la Muzeul National de Arta. În alte câteva situatii, studenti de la diferite facultati încearca sa obtina ceva experienta, facând câte o saptamâna sau doua de practica în muzee. Este, totusi, mult prea putin. Desigur, nu este chiar foarte usor sa ai grija de un grup de voluntari. Cineva din muzeu trebuie sa îi îndrume, sa îi învete, sa îi ajute sa înteleaga rosturile institutiei, pentru ca simplul entuziasm al voluntarilor nu este suficient. Or, adeseori, atunci când este vorba de asemenea activitati de tutoriat, multi directori de muzee si muzeografi prefera sa se lase pagubasi, înainte de a încerca.
Anul 2011 a fost proclamat de Comisia Europeana drept Anul European al Voluntariatului. O expozitie pregatita de Comisie si dedicata acestui eveniment se va afla într-un adevarat turneu prin toata Europa. La Bucuresti va ajunge peste putina vreme, sala Oaspeti de la Muzeul Taranului urmând sa o gazduiasca între 9 si 15 mai. Cu alte cuvinte, expozitia se va deschide cu ocazia Zilei Europei si se va închide dupa Noaptea Muzeelor. Simbolurile sunt frumoase, dar nu sunt suficiente. Daca mesajul acestei expozitii nu va fi înteles, în primul rând de catre oamenii care au un interes aparte pentru cultura, situatia nu se va schimba. Pe de alta parte, nimic nu se va putea face fara efortul de constientizare a importantei voluntariatului, pe care ar trebui sa îl înceapa chiar oamenii din muzee, ca reprezentanti ai societatii civile din care, în mod natural, institutiile muzeale fac parte. E adevarat, e nevoie de multa dedicatie, ba chiar de talent pedagogic, de imaginatie, de idei noi, de foarte multa rabdare, de sarm si putere de convingere. Dar merita! Odata atrasi în jurul muzeelor, voluntarii vor ramâne pentru toata viata apropiati lor, cu conditia sa fie tratati cu respect si chiar cu îngaduinta, atunci când, poate, mai gresesc din prea mult zel.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper