Prieteni si voluntari (I)

Cel putin în Europa, marile institutii muzeale sunt, în ultimele doua secole, în grija autoritatilor publice – fie ele centrale sau locale –, ori a institutiilor publice, indiferent daca au fost sau nu înfiintate de acestea. Asadar, finantarea muzeelor aflate în proprietate publica depinde, evident, de posibilitatile bugetare pe care autoritatea sau institutia (în ultima instanta, de fapt, comunitatea ori societatea, în ansamblul sau) le are si de importanta pe care decidentii o acorda rolului institutiei muzeale în acea comunitate.
Evident, banii nu ajung niciodata pentru proiectele muzeelor, fie ca este vorba despre extinderi, despre achizitii, expozitii, cercetari sau, uneori, pur si simplu, despre simpla supravietuire a institutiei. Muzeele contemporane au fost nevoite sa apeleze la tot felul de subterfugii pentru a-si atinge scopurile: de la magazinele cu suveniruri si publicatii pâna la contracte pentru lucrari de cercetare fundamentala si pentru restaurare a bunurilor culturale. Uneori, muzeele au reusit sa faca toate aceste lucruri cu fortele proprii. Alteori, însa, a fost nevoie nu doar de inventarea unor activitati lucrative, ci pur si simplu de forta de munca. Fie ca pentru muzeele foarte mici era nevoie de câte un ghid care sa suplineasca activitatea celor salarizati, în zilele aglomerate din sezoanele turistice ori de la sfârsitul de saptamâna, fie ca la conferintele organizate de muzeu era nevoie de cineva care sa dea o mâna de ajutor în rezolvarea problemelor logistice, în toate aceste cazuri, muzeele s-au adresat publicului lor pentru sprijin. Pentru a da mai multa greutate demersului celor decisi sa ajute muzeele pe care le vizitau si de care se simteau apropiati sau chiar mândri, fie la ideea lor, fie la initiativa muzeelor însesi, acestia s-au organizat în structuri asociative dedicate sustinerii muzeelor.
Desigur, ca si în România secolului al XIX-lea, în multe dintre statele europene institutiile culturale au luat fiinta la initiativa unor oameni luminati, care au creat diverse societati si asociatii care au strâns fonduri si s-au ocupat de rezolvarea problemelor logistice, pâna când statul sau municipalitatea au fost capabile sa preia efortul de organizare si sa puna bazele institutionale ale muzeelor, teatrelor, bibliotecilor sau filarmonicilor. Uneori, aceste asociatii au ramas, undeva, în umbra nou createlor institutii, alteori au disparut. În ultimele cazuri, ele au fost reinventate în deceniile recente, atunci când muzeele au început sa se confrunte cu o lipsa acuta de resurse financiare si umane. Daca într-o tara precum România asociatiile de prieteni ai muzeelor au fost readuse în actualitate de efectele dure ale politicii culturale din ultimul deceniu de regim comunist si au fost tolerate de acesta, fara sa aiba un statut juridic bine definit, în vestul continentului, asociatiile au devenit mult mai vizibile înca de prin anii ’60. În primii ani ai crizei determinate de cresterea pretului petrolului, asociatiile de prieteni ai muzeelor au strâns rândurile si au format chiar retele nationale de sprijin pentru muzee.
În 1975, în Belgia, la initiativa federatiei belgiene a asociatiilor de prieteni ai muzeelor, create înca din 1973, a avut loc congresul de constituire a Federatiei Mondiale a Prietenilor Muzeelor (WFFM, dupa acronimul utilizat în limba engleza), organizatie care în cele aproape patru decenii de functionare a ajuns nu doar unul dintre partenerii privilegiati ai Consiliului International al Muzeelor (ICOM), care este o asociatie internationala a specialistilor din muzee, ci chiar al UNESCO, ceea ce arata forta pe care initiativa privata o poate avea atunci când este sustinuta cu entuziasm, pricepere si… bani. Filantropi, sponsori bogati sau pur si simplu iubitori de arta, istorie si stiinta nu s-au sfiit sa se înscrie în aceste asociatii, active astazi în aproape patruzeci de tari. Între ele, cele mai importante retele nationale de asociatii au fost organizate în America (Argentina, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Mexic, Peru, SUA si Uruguay), în Europa (Belgia, Cehia, Danemarca, Elvetia, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Lituania, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit, Rusia, Spania, Suedia si Ungaria), la antipozi, în Australia si Noua Zeelanda, dar si în Asia (Coreea de Sud, Filipine, Indonezia, Israel si Thailanda) sau chiar în Africa de Sud. Federatia mondiala are propriile sale congrese, publicatii si structuri organizationale, încercând sa stimuleze aparitia unor noi structuri asociative similare si în alte tari.
Ca si în alte cazuri, în România, lucrurile s-au miscat mai greu. În primul rând, ar trebui spus ca adeseori initiativa organizarii unor asociatii de prieteni ai muzeelor a venit nu de la publicul acestora, ci chiar din interiorul lor. Uneori, primii si singurii membri ai asociatiilor au fost muzeografii si familiile acestora. Exista, desigur, si exceptii. Marile muzee, între care, Muzeul National de Arta al României, Muzeul National al Taranului Român si Muzeul National de Istorie a României, au fost bucuroase sa accepte initiativa crearii unor asociatii, initiativa venita din afara institutiei. În unele cazuri, aportul asociatiei a fost de-a dreptul extraordinar. Ma refer la campania de strângere de fonduri realizata de Asociatia prietenilor Muzeului National de Arta, la initiativa sotiei fostului ambasador american, Nicholas Taubman (colectionar de arta, împreuna cu sotia sa, Eugene, si fondator de muzeu privat),  care a adus Muzeului fonduri substantiale utilizate pentru achizitionarea unor bunuri muzeale, pentru care statul nu a avut bani suficienti. De altfel, una dintre cauzele pentru care muzeele din România încearca sa înfiinteze asociatii de prieteni este tocmai aceea ca fiind organizatii neguvernamentale, ele pot achizitiona si ulterior dona muzeelor pe care le sprijina bunuri a caror achizitionare este imposibila din fonduri publice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper