Portretul scriitorului indragostit. Marin Preda

Un articol de IORDAN DATCU

Placerea lui Eugen Simion de a dialoga cu scriitori, români si straini, este considerabila si, fapt plin de semnificatie, primul sau interviu i 1-a luat lui Marin Preda, in 1967, dupa aparitia celui de al doilea volum al „Morometilor“. Aflat, intre anii 1970 si 1973, ca lector de limba si literatura româna la Paris IV, Sorbonne, nu scapa prilejul de a le lua interviuri despre critica moderna criticilor Jean-Pierre Richard, Jean Rousset si Georges Poulet, pe care le-a publicat in „Timpul trairii. Timpul marturisirii. Jurnal parizian“ (1977). Doua interviuri au dobândit amploarea unor carti: „Convorbiri cu Petru Dumitriu“ (1994; editia a doua, 1998) si Eugen Simion, Aurora Cornu, „Convorbiri despre Marin Preda“ (1998), volum reluat, de data aceasta in conditii decente, pentru ca prima editie, scrie el, „a aparut cu alt scenariu, pe o hârtie mizerabila si cu atâtea greseli de tipar, incât mi-a fost imposibil s-o accept“, motiv pentru care a reeditat volumul, acum cu titlul „Portretul scriitorului indragostit. Marin Preda“, editie si note de Oana Soare (Editura Muzeul National al Literaturii Române, 2010, 452 p.), precedat de un amplu studiu introductiv si alcatuit din sectiunile: Marin Preda, „Scrisori catre Aurora“, Eugen Simion, „Convorbiri cu Aurora Cornu“, Marin Preda, „Pagini de jurnal (1958-1959)“, comentate de Eugen Simion sub titlul „Cronica unei „stari de rau“„.
Criticul a purtat lunga convorbire cu Aurora Cornu pentru ca 1-a legat de Marin Preda o prietenie intelectuala care pentru el, criticul literar, „a contat enorm“, pentru ca are pentru el o datorie morala, pentru ca a voit sa afle mai mult despre Preda la 30 de ani, informatii utile pentru o nazuita biografie a autorului „Morometilor“.
Dialogheaza cu Aurora Cornu intrigat ca viata conjugala a celor doi a durat doar patru ani, ca sotia scriitorului nu 1-a „ocrotit pâna la capat“. Fusese pentru acesta o casatorie pe care si-o dorise si despre Aurora ii ramasesera pâna spre sfârsitul vietii lui „vii imagini“ si vorbea despre ea „cu o melancolie bucuroasa“. Ce afla Eugen Simion de la aceasta? Ca imediat ce a cunoscut-o, Preda a vindecat-o de „senzatia de impas“ in care se afla, ca a impacat-o cu familia sa, ca ea il iubea si era fascinata de „Morometii“, volumul I, pe care 1-a sfatuit sa-1 publice, ca ea i-a inchinat o „Suita lirica“, ca scriitorul punea mare pret pe parerea ei, ca a fost fericita cu el, ca declaratiile lui de iubire ii pareau sublime, ca momentele cu el „erau de o bucurie sufleteasca si o placere absolut rara“, ca el era „un om sublim in clipele intime“. Si totusi!… Criticul literar afla, profund contrariat, ba ca ea nu stie de ce 1-a parasit, ba ca 1-a parasit ca sa-i faca un bine. Afla de la ea ca era „neincrezatoare in restul lumii, inclusiv in el“, ca ea avea o forma de intransigenta „care tinea putin de nevroza“, ca nu voia sa fíe „doar intâmplator, câtiva ani, partenera si asistenta, si ajutorul, si infirmiera cuiva ca Marin Preda“, ca instinctele personale ii cereau „altceva“, ca 1-a lasat din respect, ca nu era nimic „sordid“ in dorinta ei de a se duce. Afirmatii care alterneaza cu altele de genul: a avut cu el o relatie „inefabila“, ca au trait „cele mai sublime saptamâni de despartire pe care le putea visa“. Autorul interviului primeste chiar fraza care-1 consterneaza: „Eu nu sunt venita pe lume ca sa fiu nevasta lui Marin Preda.“ Urmeaza alte justificari ale despartirii: ea, Aurora, are „o vocatie mondiala, nu europeana“, ca voia sa experimenteze „aventuri care imi erau personale si nu ma interesa sa le impart cu cineva“, ca n-a voit sa-1 târasca si pe Preda in ele, sa le imparta cu el, el impartindu-si „soarta cu soarta poporului“. „Taranca burgheza“, cum se autodefineste, la Paris a fost nu o exilata, ci o… vagaboanda, care a practicat un vagabondaj… burghez. Pentru ca Eugen Simion sa fíe si mai surprins, ea ii marturiseste ca desi s-a casatorit, la Paris, cu Aurel Cornea, a ramas „indragostita vesnic“ de Marin Preda.
Toate acestea, prezentate aici foarte concis, despre casatoria lor. O alta categorie de marturisiri il privesc pe scriitorul si omul Marin Preda, in relatiile cu scriitori, cu critici literari. Sunt semnificative cele spuse de Aurora Cornu despre pasiunea lui pentru viata literara, pentru evenimente, cu privire la obsesiile lui – literatura, filozofia, religia, muzica – la meticulozitatea lui, la propensiunea lui pentru claritate si masura, la „discretia absoluta asupra relatiilor lui intime“, la decenta lui, la repudierea limbajului vulgar, la spaima lui de moarte când lucra la o carte, la cautatorul de adevar, la lecturile lui din Tolstoi, Stendhal, Italo Calvino, Musil, Th. Mann, Flaubert, Turgheniev, la omul rezervat, care in afara prietenilor lui literari „era foarte mefient“, la omul cu mult umor, „care iesea in toate clipele din el“, la finul analist al feminitatii, la respectul lui fata de conditia de scriitor, la profunda lui omenie, la omul care nu era arghirofil, care era sociabil, nerazbunator, la criticii literari preferati – Ov. S. Crohmalniceanu, Al. Piru, Lucian Raicu, Valeriu Cristea si Eugen Simion, la scriitorul curios fata de literatura tinerilor, care respecta valorile spiritului, care, ca director la Editura Cartea Româneasca, i-a publicat si pe dusmanii sai. Sunt toate acestea pretioase linii pentru un portret moral al lui Marin Preda.
A obtinut Eugen Simion din lunga convorbire (p. 149-346) ceea ce spera? De mai multe ori, pe parcursul dialogului, ii reaminteste cã asteapta de la ea o explicatie umana a faptului ca n-a mai vrut sã ramâna lânga Marin Preda. Constata la ea, in schimb, ca ii povesteste „imaginând, fictionând“, ca fuge de subiect, ca ii da explicatii literare, ca vorbeste „ca o eroina romantica din rasaritul european“. A reusit sa afle de la ea „intâmplarile senzationale“ din existenta celor doi? Eugen Simion insusi raspunde intr-o nota de subsol, datata 11 aprilie 1998, de la pagina 270: „Azi, când recitesc aceste note, ma mir si eu de insistenta pe care am pus-o in a afla de ce o femeie tânara si desteapta paraseste un scriitor, dupa ce acesta publicase o capodopera?! Si femeia inteligenta, aflata acum la alta vârsta, nu poate sau nu vrea sa-mi justifice gestul ei de atunci.“ Va obtine ulterior, convorbirea continuând pe inca 75 de pagini? N-am spune ca da, fiindca, spre sfârsitul dialogului, se aluneca spre alte aspecte: conditia intelectualului in exil, biografia pariziana, engleza, americana a celei cu care convorbeste, filmul lui Eric Rohmer, „Genunchiul Clarei“, in care a jucat, celalalt film, de data aceasta al ei, „Bilocation“, preocuparea ei pentru ezoterism, ocultism, simbologie, „pe baza de credinta taraneasca“ româneasca, opiniile ei despre români, carora nu are sa le reproseze nimic.
Lipseste din convorbire un fapt al ei care s-a intâmplat ulterior, si anume ca a construit, pe banii ei, o manastire la Cornu.
Cartea este captivanta, pentru ca are si jurnalul lui Marin Preda, scris la Sinaia, intre 24 august si 12 noiembrie 1958, adica in timpul crizei dintre cei doi, care a prefatat despartirea. Marin Preda examineaza cu „un ochi realist“ casatoria cu aceea despre care avea „dovezi strigatoare la cer ca iubirea unei astfel de femei nu este pentru casatorie si viata indelungata“, ca este „o femeie de lux, nu o tovarasa de bucurii si suferinta, ca orice femeie obisnuita“. Sunt pagini in care face efort sa-si readuca inima „sub aspra observatie a ratiunii“, sa se scuture de deznadejde.
Studiul introductiv al lui Eugen Simion si comentariul sau la jurnalul din august-noiembrie 1958 al lui Marin Preda, care alcatuiesc impreuna un veritabil eseu biografic, cuprind observatii esentiale despre „un Marin Preda plin de tandrete, un fiu al soarelui, un tânar care crede ca fericirea exista“, comenteaza ideile pe care scriitorul le cultiva, scrisorile sale catre Aurora, in care „facea din iubire un criteriu de existenta“.
Editia si notele sunt semnate de Oana Soare, care se afirma ca o riguroasa editoare, cum dovedesc editiile Marin Preda, „Jurnal intim. Carnetele de atelier“, aceasta semnata impreuna cu Eugen Simion (2004) si editia operei integrale a lui Stefan Banulescu. A raspuns de documentarea si redactarea anului 1946 din „Cronologia vietii literare românesti. Perioada postbelica“, II, 1946-1947 (Editura Muzeului Literaturii Române, 2010, pp. 7-325. A publicat, de asemenea, un studiu despre Petru Dumitriu.    n

 

 

Un comentariu pentru “Portretul scriitorului indragostit. Marin Preda”

  1. ianuarie 11, 2013 la 1:23 pm

    MARIN PREDA : DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E

    „Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort și până la sfârșitul vieții mele”
    ( Aurora Cornu)
    …Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare,
    M-ai mistui-n văpaia trecătoare…
    Aștept, iubite,flacăra albastră
    Ciudata flacără care nu moare…
    (Aurora Cornu-Flacăra albastră)
    Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia.
    Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai mare scriitor român al ultimului sfârșit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenția cititorului nu numai asupra operei ci și asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda, omul ? Venit de la țară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliștea-Gumești, fiu de țăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Așa se explică faptul că sentimentele lui de dragoste au rămas pe planul doi mult timp, până și-a făcut o carieră.
    Să ne amintim câteva secvența din viața lui. În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
    În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.
    În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.
    La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
    În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ’41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
    În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.
    În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.
    În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.
    În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.
    Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”.
    Și acum să revenim la subiect.
    La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu*, poetă, care se încercase și ea în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus în practică mai târziu.
    Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana introvertita, singuratică și morocanoasă.
    Acum dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat ca orice indragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreuna, in fosta stațiune „Vasile Roaita” si Preda ii trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi cerând-o de soție.
    S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20… Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele.
    A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.
    S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea… Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.
    Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.
    Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste…
    “Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”
    În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.
    Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.
    Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.
    În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat.
    “Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere… Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi…
    “7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(…) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult…”
    Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.
    Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze… Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.
    Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire…nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo….vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură 9 așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
    “Dec. 1957(…) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea… să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm…”
    Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire…nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo….vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
    Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi … “Am ţinut piept patru ani, spune ea… Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”
    Au plâns şi s-au iubit la despărţire.
    În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.
    „Lui – glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” – aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de dragoste…
    Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta… Ce bine aș conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.
    De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci… Cheile sunt colo, banii dincolo…”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.
    Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.
    Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.
    Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine…”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire… S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.
    Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde… În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste… Scrisorile ei s-au pierdut însă.
    De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare…” , spune Aurora. „

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper