Mihai Dinu Gheorghiu si relansarea sociologiei critice

Un articol de AL. CISTELECAN

Sociolog de formatie (si vocatie, dupa cum se va dovedi), Mihai Dinu Gheorghiu a început prin a face critica literara, fiind unul dintre cei mai activi si remarcabili cronicari din generatia ’80. Traseul lui Mihai Dinu Gheorghiu duce de la critica literara la studiul si investigatia sociologice, într-o mutatie perceptibila de accent pe parcursul primelor trei carti, devenita apoi convertire deplina în savant. Eseul de debut („Ibraileanu, romanul criticului“, mixat, dupa canoanele colectiei, cu o antologie de texte) e o punere inteligenta în scena a conceptelor si conceptiei lui Ibraileanu, pornind de la ipoteza „identitatii“ parabolice dintre „Adela“ si activitatea de „cititor exilat în critica“ a lui Ibraileanu. El se încheie cu o poetica a criticii, usor contaminata barthesian si vazuta, esential, ca discurs „îndragostit“: „literatura ca fapt existential presupune doi îndragostiti indispensabili“. Al doilea e, fireste, cititorul, fata de care criticul se deosebeste doar prin faptul ca „întretine cu opera relatii pervertite“. Critica e o „apropiere îndragostita“ de opera, numai ca „mângâierea criticii se numeste disectie“. În vreme ce „scriitorul se gaseste în opera iar cititorul se pierde în ea“, criticul „se imagineaza“ sau se proiecteaza narcisic în opera. Tot spre deosebire de cititor, criticul îsi începe treaba „de la sfârsit la început“; critica „este reluarea da fine al capo a operei“. Cam acesta e conceptul atribuit si lui Ibraileanu, pentru care, „mai mult decât pentru oricare alt critic român“, „opera este organism, corp“, care fie trezeste „admiratia muta în fata perfectiunii (ipostaza îndragostita)“, fie se traduce „într-o lectie de anatomie (ipostaza doctoral-stiintifica)“. Ibraileanu se comporta în fata operei precum doctorul Codrescu în fata Adelei, mereu ambivalent. Aceasta e ipoteza speculativa a eseului, a carui premisa accentueaza „parabola“ Codrescu, personaj creat „dintr-o nostalgie a paradisului pierdut al lecturii“. Valorile implicate în disectia idilei romanesti sunt „transpuse“ (identificate) apoi în actiunea critica propriu-zisa a lui Ibraileanu. Investigatia e dusa în general diacronic, dar mai degraba din urgenta logica decât din obligatie didactico-exegetica. Gheorghiu defineste mai întâi „modelul cultural“ promovat de Ibraileanu, „un model sintactic, optând pentru semnul natural, asemantic, combatând tot ce i se pare artificial“; de la modelul cultural se trece la cel literar si critic, la ceea ce Ibraileanu numea „critica complecta“, cea care vede literatura deopotriva ca „mecanism, demontabil si analizabil“ si ca organism. Analizând functionarea „mecanismului literar“ la Ibraileanu, Gheorghiu va urmari, de fapt, în principal, trecerea „de la organism la corp“, printr-o „tehnologie a privirii“, si elaborarea unui limbaj adecvat pentru critica „stiintifica“. Practic, „un limbaj propriu-zis stiintific“ ramâne doar utopie, caci „singura metoda autentica a criticii lui Ibraileanu“ e cea „analogica“. Demonstratia lui Gheorghiu are o circularitate logica în masura în care problematica si principiile investigative ale lui Ibraileanu pot fi focalizate pe cele ale romanului. Facuta cu esprit de finesse, cu disociatii si deviatii subtile, ea e si convingatoare si seducatoare (dar convingatoare si prin argument, nu doar prin seductie).
Concise precizari de poetica – a cronicarului, de asta data – închid si selectia de cronici din „Reflexe conditionate“. Cu inteligenta sa euforica, predispusa spre ludismul conceptual, Gheorghiu face o analogie eficienta între „jucatorul de carti“ (cum se si numeste profesiunea sa de credinta) si cronicarul literar, recunoscând din capul locului ca si criticul „îsi are partea sa de cabotinism“. E, însa, un cabotinism cu responsabilitate, întrucât criticul e dator sa dea, „prin carti“, „o expresie coerenta, un destin“ „hazardului si sperantei“. „Criteriile coerente“ ale actiunii sale se vad mai cu seama în operatiunile de „bilant“, transparente pentru optiunile facute. O sistematizare a propriilor optiuni e culegerea de comentarii de aici, dedicata deopotriva tuturor genurilor literare. Pe cât s-a putut sistematiza „hazardul“ comentariilor de întâmpinare e vizibila o afinitate cu literatura de rafinament, cu scriiturile de arta, dar fara nici un exclusivism. Cronicile sunt, în general, „descriptiv-analitice“, în ton agreabil, cu toleranta la joaca de idei si predispuse la generalizari, fie ca sunt de natura conceptuala, fie ca sunt observatii de fenomen. Vorbind, de pilda, en passant, despre „romanul obsedantului deceniu“, Gheorghiu observa ca acesta e si „un bun prilej (…) de manipulare ideologica“ iar în cadrul sau „epicul se transforma într-o terapie psiho-dramatica“. Ori de câte ori comentariul are prilejul sa decoleze spre concept, Gheorghiu deschide paragrafe eseistice sau sublimeaza particularul în fenomenalitati. Aceste grefe eseistice, libere, fara regim, constituie, toate, puncte de focalizare problematica, note pe o partitura teoretica fragmentata. Ar fi fost de asteptat ca ele sa fie mai frecvente în sectiunea dedicata criticii si exegezei, dar Gheorghiu procedeaza galant si corect, preferând sa extraga viziunea celui comentat si sa-si suspende rezervele sau obiectiile. Acestea, fireste, nu lipsesc, dar nu sunt împinse spre solutii belicoase de idei. Regretând, bunaoara, ca Grigurcu nu si-a motivat analitic executia lui Stanescu, el admite, întelegator, ca „asemenea diferente de umoare sunt inevitabile în practica cronicarului“. Mai exigent e cu formularile conceptuale, cu acuratetea conceptelor (lui Ulici, care vorbeste de dedublarea eroilor dostoievskieni, îi observa ca disocierea pe care o face „e falsa“, întrucât „atât actiunea /comportamentul/ cât si gândirea tin de psihologia generala ori individuala“). Cu adevarat sensibil devine când da peste comentarii ce se implica în demersuri de natura sociologica – sau sociologizanta – unde gaseste destul amatorism. Aplicate, inefabil caustice, comentariile lui Gheorghiu au ritmul inteligentei în actiune directa.
O „carte de tranzitie profesionala“, dupa cum o autodefineste, e „Scena literaturii“. Ea pare un compromis între doua proiecte (altminteri, complementare): pe de o parte, o sinteza critica a sociologiei românesti, pe de alta parte, o relansare conceptuala si metodologica a sociologiei critice. De aici aerul ei ofensiv, în partea de propunere conceptuala si instrumentala, si atitudinea deconstructiva în sectiunea istorica; tot de aici, desigur, si aspectul de „introducere“ în domeniu si popasurile ample în conspect. Punându-si în cauza si asumându-si dubla competenta si apartenenta (literar/critica si sociologica), Gheorghiu îsi ia riscul de a lucra „la intersectia a doua sub-câmpuri culturale“, vazând literatura „ca univers social pluristratificat si ierarhizat“, ale carui „institutii“ si rituri le examineaza pe rând. Dispozitivul cel mai eficient (sau cel mai utilizat) al culturii românesti (inclusiv, pe cât posibil, a celei stiintifice) e, constata Gheorghiu, unul „etnocentric“.
Acest „etnocentrism cultural“, care „a stat la baza formarii culturii si a intelectualitatii nationale“, actioneaza în „dublu sens“: pe de o parte, „ca socializare a dominatilor (…), inclusiv prin culturalizare“, si, pe de alta parte, „ca nationalizare (…) a produselor culturale“. „Critica sociologica“ si „sociologia critica“ propuse de Gheorghiu duc deopotriva la o reabilitare a sociologiei (eliberata de „trauma“ sociologismului) si la o deschidere a modelului cultural. Buna parte din demonstratie e dedicata elaborarii instrumentarului, „constructiei armelor“ conceptuale si metodologice. E un bun prilej pentru Gheorghiu de a discuta asupra principalelor orientari sociologice (nationale si occidentale). „Analiza institutionala a literaturii“, care ar urma cristalizarii conceptuale, „se sprijina pe doua postulate majore“: „autonomia relativa“ a institutiei literare si „omologia structurala cu societatea în ansamblu“. Iar domeniul specific al sociologiei culturii iese din confruntarea cu „istoricismul“ si „criticismul“. Densa, poate si din cauza suprapunerii obiectivelor, „Scena literaturii“ constituie (ar fi constituit) o excelenta propedeutica pentru ulterioare investigatii punctuale sau fenomenale. Metafora teatrala e, în realitate, un concept în care se integreaza toate elementele si toti factorii care definesc fenomenul literar, de la simbolurile dominante la relatiile pur economice.
O culegere de cercetari sociologice propriu-zise e „Analiza si interventie în stiinta sociala“, grupând în trei sectiuni ceea ce Gheorghiu însusi numeste „cercetari alimentare“, adica o serie de „cercetari ocazionale, care îi permit cercetatorului sa supravietuiasca în conditiile în care nu gaseste o finantare pentru temele lui prioritare“. Integrat în diverse colective de cercetare (din Franta si România), Gheorghiu a investigat saracia din închisori, problemele legate de protectia copilului si cele referitoare la relatiile de cooperare în munca. Asumate de nevoie, temele (ultimele doua) au devenit, cum zice singur în „Introducere“, „teme majore ale activitatii mele profesionale“. „Introducerea“ e, deopotriva, un concis – si sobru – curriculum (inclusiv al activitatii didactic-universitare) si un manifest, o schita de proiect si metoda pentru cercetarile ulterioare, dedicate frontierelor dintre grupurile sociale (cercetare aplicata, în care sunt implicati si studenti, masteranzi, doctoranzi).
Competentele literare si sociologice se reunesc în „Intelectualii în câmpul puterii“, dar de aceasta data sub hegemonia celei sociologice. Prima parte a cartii („Formarea intelectualului de partid“) pare a relua teza de doctorat, desi Gheorghiu zice ca volumul aduna „rezultatele mai multor proiecte de cercetare privind elitele intelectuale din doua tari ale socialismului real¸ Germania de Est (fosta RDG) si România“. Perspectiva de abordare este cea a „istoriei sociale“, singura în masura sa scoata cercetarea sociologica din cele doua situatii „caricaturale ale propriei vocatii“ în care s-a afundat: sondajul de opinie si cercetarea de arhiva. Sectiunea – consistenta – dedicata „intelectualului de partid“ analizeaza în paralel evolutia scolilor de partid în RDG si România (dar paralelismul e mult mai extins), urmarind procesul de la înfiintarea si pâna la disparitia acestora. Rolul acestor scoli (acela de a forma o „nobilime de stat socialista“) si metamorfoza lor sunt studiate din diverse perspective, mergând de la cercetarea de arhiva la interviu, chestionar si biografie (iar Gheorghiu evidentiaza onest limitele si riscurile fiecarei metode). Studiul diacronic al acestor scoli (cu un statut destul de ambiguu, fiind deopotriva „scoli populare“ si „scoli de elita“) evidentiaza „trei perioade distincte“: una a „preliminariilor istorice“ în care modelul leninist triumfa, alta a Internationalei a III-a si, în fine, cea postbelica, în care se înfiinteaza scolile „nationale“ (în tarile devenite comuniste). Acestea, la rândul lor, trec printr-un proces de „academizare“, încercând sa egaleze scolile laice în prestigiul diplomelor si în competenta profesionala a cadrelor. Din ele au iesit „intelectualii de partid“, ele au transformat „revolutionarii de profesie“ în „cadre de aparat“. Saga scolilor de partid e urmarita pâna la disolutia acestora si la procesele de reconversie si adaptare în care au intrat universitarii de partid dupa prabusirea sistemului. Un capitol aparte e dedicat „centrelor de excelenta“ aparute în Estul european dupa anii ’90 (exemplificat prin Bulgaria si România), cu marcarea diferentelor fata de cele occidentale.
Mult mai de interes pentru literati e partea secunda, „Puterea simbolica si puterea politica a scriitorilor“, în care Gheorghiu îsi împlineste (partial) un mai vechi proiect de cercetare institutionala a literaturii. Studiul porneste de la o dezbatere conceptuala (Gheorghiu fiind, ca întotdeauna, scrupulos în definirea conceptelor si metodelor) si trece apoi la radiografia „institutiilor“ „câmpului literar“, fie ele institutii „internationale“ (PEN Club si Uniunea Scriitorilor Sovietici), fie „nationale“. Istoria institutionala devine, tot mai accentuat, o analiza morfologica si problematica. Structura cercetarii e similara celei din prima parte, mergând de la fundarea institutiilor si pâna la conditia lor actuala. Observatiile de „fenomen“ sunt obiective, simple descrieri „analitice“, fara implicare pasionala în vreo cauza sau tabara (afara, poate, de pozitia mai transanta luata fata de mitologiile si complexele „complotiste“). În general, tocmai din aceasta pricina, sunt greu de respins (chiar daca unele observatii sunt deja „depasite“ de fenomenalitatea literara; cum e, bunaoara, observatia referitoare la hegemonia dictionarelor si disparitia istoriilor literare; lucrurile par a se fi echilibrat, daca nu si rasturnat, în ultima vreme, când e perceptibila o febra a „istoriilor“, declansata de „Istoria critica…“ a lui N. Manolescu). Dar traseul evolutiv al categoriei scriitoricesti e surprins într-un desen corect, fie ca e vorba de relatiile tensionate dinainte de ’90, fie ca e vorba de peripetiile adaptarii de dupa. Urmarind, de pilda, „dominantele“ acestui „spatiu intelectual politizat“ de dupa ’90, Gheorghiu stabileste patru etape evolutive: un prim timp al „profetiilor intelectuale“, urmat de o „viata asociativa intensa“, apoi „politizarea intensa a vietii intelectuale“ si, în fine, hegemonia „intelectualilor mediatizati“ si a „expertilor“. Cu un unghi de maxima cuprindere, ce merge de la transformarile institutionale la cele din interiorul discursului literar si de la statistici la problematica (institutionala si personala), Gheorghiu radiografiaza un fenomen institutional cu seninatatea si cu rigoarea savantului. Pe cât s-au putut generaliza si sistematiza aspectele fenomenului, Gheorghiu a facut-o cu scrupul de concepte si nuante deopotriva, încercând sa nu piarda în generalizari concretul si diversitatea. Procesele de cristalizare si tendintele de structurare sunt conspectate în diacronia lor, fiind, fireste, elementele de prioritate ale întregii cercetari.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper