Lini[tea colosului (10)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Anul 2008 debuteaza pentru Jo-Wilfried Tsonga sub cele mai bine auspicii. Bine pregatit în plan fizic, cu un optimism masurat, dar solid sustinut de promitatoarele rezultate obtinute în 2007, dar mai ales de locul 43 ATP de pe pozitia caruia abordeaza începutul sezonului, tenismanul francez îsi face o buna încalzire pe hard-ul de la Adelaide, un fel de preambul al Australian Open.
Pe 1 ianuarie, el îl învinge pe românul Victor Hanescu, într-o partida spectaculoasa, echilibrata si plina de suspans. Seturile sunt împartite, iar mansa decisiva se încheie în prelungiri, fiind adjudecata de atletul galic, mai mobil si mai proaspat. A fost, de altfel, si un duel al serviciilor, o batalie a asilor, cei doi fiind cunoscuti în circuit drept excelenti serveuri. S-a impus Tsonga cu 6-3, 4-6, 7-5. În turul urmator, gluma se îngroasa, caci Jo da peste un tânar tenisman extrem de promitator, în care nu putini comentatori cu staif nu se sfiesc sa vada pe viitorul lider mondial – letonul Ernests Gulbis. Acesta, ca si Tsonga, prefera un joc dinamic, plin de initiativa, axat pe serviciu-voleu, pe veniri rapide la plasa si pe finalizari violente. Si totusi, aproape ca meciul lor nu are istoric, impunându-se francezul în doar doua seturi, 6-3, 6-2. Semn bun, rezultat dataror de speranta pentru fiul lui papa Didier.
În sferturi de finala, gluma se îngroasa, caci pe Jo-Wilfrid îl asteapta însusi Lleyton Hewitt, fostul bi-campion mondial, „patron“ la Wimbledon si US Open si câstigator al Masters-ului. „Cangurul“ nu mai este chiar ce-a fost în urma cu cinci-sase ani, dar ramâne un formidabil luptator si mai ales un împatimit al jocului rapid, de contre-pied. Prin urmare, o partida contra australianului, mai ales la el acasa, nu e floare la ureche. În ciuda acestor realitati obiective, aparent insurmontabile obstacole, Tsonga trece aproape fluierând în turul urmator, dupa un expeditiv 6-4, 6-2. Obosit fizic, dar mai ales epuizat mental, nu atât din pricina duritatii meciurilor jucate, cât mai cu seama datorita greutatii de a asimila mental succesele în linie, Jo pierde simetric în semifinala contra unui finlandez foarte talentat si incredibil de inventiv, Jarkko Nieminen. Mai greoi si mai confuz tactic, exact din pricina motivelor invocate, francezul este înfrânt cu 2-6, 4-6. Nu are însa motive de suparare, caci a realizat un turneu excelent, facându-si „rodajul“ pe suprafata de joc pe care va evolua si în primul Grand Slam al anului. Dupa Adelaide, Tsonga îsi permite un respiro, fiind eliminat rapid, în primul tur, la Sidney, de un specialist al zgurei, peninsularul italian Andreas Seppi, scor 6-3, 3-6, 2-6.
Si deschiderea, ca sa folosim o formula din sah, este gata facuta. Marele Aussie Open, editia 2008, e gata sa-si deschida portile. Considerat de multi drept cel mai spectaculos si generos turneu din gama Marelui Slem, turneul de la Melbourne mai detine o caracterstica socanta: este competitia de prim ordin cu cel mai mare numar de rezultate-surpriza. Pe undeva, în plan psihologic, nici nu e dificil de explicat o astfel de realitate. Fiind primul mare turneu al sezonului, disputat în prima luna a anului, când favoritii si campionii înca nu si-au reglat tempoul si tirul, Australian Open este si competitia în care outsiderii dau dovada de cea mai mare îndrazneala, de cel mai enervant tupeu. Ierarhiile nefiind înca (re-)asezate, în mintea celor din planul secund al ATP-ului, tenismani valorosi, fara doar si poate, dar fara stofa (sau argumente) de campioni, înfloreste automat gândul de a da lovitura. De aceea, ei storc tot ce pot din potentialul pe care-l poseda în acele zile toride de iarna australa, nemairespectând nici o autoritate, sfidând toate ierarhiile. De aici si numeroasele surprize din ultimii ani…
În primul tur, acel „mistic“ prim tur, pe care si Federer se bucura sincer când îl trece, Jo-Wilfrid Tsonga da piept cu marea speranta britanica, Andy Murray. Acesta e asteptat ca un deja merituos substitut al lui Federer, Nadal si Djokovici. El va si confirma, disputând doua finale de Grand Slam, la New York si Melbourne – însa în anii ce urmeaza. Dar sa nu anticipam… Începutul partidei ne arata un Jo extrem de combativ, încrezator în sine, fidel unei tactici deloc originale, dar foarte productive, daca este aplicata punctual, cu maximum de rigurozitate: serviciu devastator, violenta lovitura de dreapta si hop-top la fileu, pentru a-l obliga pe adversar la o defensiva complicata, fara mari sanse de reusita. Scenariul tine, mâna lui Jo nu tremura si punctele se însira ca margelele de sticla pe ata. Desi disputate, primele doua manse ne arata un Tsonga deloc dispus la a face daruri: 7-5, 6-4. Apoi, o cadere psihica „normala“ – fiind lucru stiut ca într-un meci de trei din cinci seturi, dupa primele doua secvente, în a treia tenismanul aflat la conducere îsi permite un relâche deloc dificil de înteles, relaxare de care adversarul condus de obicei profita. Dar iata cum comenteaza Tsonga acel moment de respiro: „Ma simteam obosit, asa ca l-am lasat sa-mi smulga al treilea set înainte sa încep lupta în cel de-al patrulea si mi-a iesit acest plan“ (op. cit., p. 41).
Într-adevar, dupa un (aparent) rusinos 6-0 în favoarea scotianului, Tsonga conduce ostilitatile, dar Andy „se tine“, „se agata“ pâna la scorul de 4-4, când atletul din Hexagon are doua mingi de break, anulate rapid de highlander prin doua servicii monumentale. Jo revine si finalizeaza, urmând la serviciu. Întotdeauna e însa dificil sa câstigi, când esti la un pas de victorie. Ceva din tenisman parca refuza sa ia bomboana de pe coliva… Murray egaleaza la cinci, serviciile sunt câstigate de ambele parti, iar în tie-break britanicul se detaseaza la doua puncte înca din debut. Jo egaleaza, combatantii merg cap-cap pâna la cinci, pentru ca francezul sa joace magistral ultimele doua puncte, adjudecându-si o binemeritata victorie, chiar daca la tie-break în decisiv. (Pe vremea aceea, la turneele de Mare Slem era îngaduit tie-break-ul în ultimul set!)
Debutul de foc fiind facut, si înca într-o maniera glorioasa, extrem de gustata de publicul australian, mare cunoscator al sportului alb (si nu de ieri – de azi!), Jo-Wilfrid îsi permite luxul unui mars triumfal pâna în optimi, eliminându-i succesiv pe americanul Sam Warburg (6-4, 7-6, 6-2) si pe spaniolul Guillermo Garcia-López (6-3, 6-4. 6-2), adversari nu de calibru, dar totusi deloc comozi. Greul însa de-abia acum începe…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper