Laurentiu Ulici: un cronicar

Un articol de MIHAI IOVANEL

– Articol de dictionar –

 

Modalitatea esentiala, desi nu exclusiva, a criticii lui Laurentiu Ulici sta in practicarea cronicii literare. Lasând deoparte publicistica politica si exceptând culegerea de debut, „Recurs“ (1971), precum si unicul volum publicat dintr-o proiectata panorama privind „Literatura româna contemporana“ (1995), cartile de critica ale autorului sunt culegeri de cronici literare. Faptul este asumat cu adaos de sens prin introduceri care isi propun sa mediteze asupra speciei, cu rezultate disputate intre pretiozitate si truism. Eseul care deschide si da titlu culegerii „Confort Procust“ (1983) vorbeste despre „riscul care fascineaza si inspaimânta“ ori despre „Scylla si Caribda“, metafora ce o dubleaza pe cea titulara. Se poate argumenta ca Laurentiu Ulici se leaga de catargul cronicii literare pentru a camufla retoric-spectaculos o perfecta si calma adeziune interioara. Uneori, din ratiuni similare, culegerile de cronici sunt descrise ca „eseuri“: este cazul volumului „Biblioteca Babel“ (1978), compus in cea mai mare parte din recenzii la traduceri – de la Omar Khayyam si Théophile Gautier pâna la Cinghiz Aitmatov si Artur Lundkvist. Un capitol separat al volumului il ocupa totusi paginile despre personajele lui Dostoievski, conspecte si fise caracterologice al caror merit principal e ca premerg monumentala lucrare „Dictionarul personajelor lui Dostoievski“ (1983) a lui Valeriu Cristea.
De numele lui Laurentiu Ulici ramâne legata in primul rând cronica debuturilor, tinuta – si ca atare „institutionalizata“ – de-a lungul a aproape doua decenii, in anii ‘70 si ‘80 si culeasa in patru volume intitulate „Prima verba“ (1975, 1978, 1991, 2004). Primul dintre ele, acoperind perioada 1973-1974, este deschis de un eseu privind „Conditia debutului“, respectiv raportul dintre rolul editurii (respectiv al redactorului de carte si/ sau al scriitorului consacrat care gireaza debutantul) si rolul criticii de intâmpinare. Intr-o astfel de functie, Laurentiu Ulici este un cronicar prob, echilibrat, deferent si in sarcasm, fara excese, fara mari riscuri. El face o critica de verdict si nu de program, precum Marin Mincu, care tine in anii ‘80  o cronica a debuturilor in poezie din perspectiva conceptului/ programului textualist. De altfel, majoritatea debutantilor cuprinsi in sumarele „Prima verba“  nu au intrat in literatura altfel decât formal. Cronicile au mai multa relevanta culturala, istorica si sociala decât critica. Cronicile sunt grupate pe genuri, mai putin in sectiunea de deschidere, cuprinzând pariurile canonice ale criticului. In primul volum, Laurentiu Ulici pariaza pe Dan Culcer, Carolina Ilica, Mircea Florin Sandru, Dorin Tudoran, D. Matala, Eugen Seceleanu, Eugen Uricaru, Constantin Zarnescu, Mircea Iorgulescu si Petru Poanta (subl. mele), in timp ce autori precum Nicolae Ionel, Mihai Sin, Alexandru Monciu-Sudinschi, Livius Ciocârlie sau Ioana Em. Petrescu au parte de intrari in sumarul „ordinar“. Eventualul umor involuntar produs de compararea acestor liste dintr-o perspectiva ulterioara tine mai putin instinctul precar al criticului si mai mult de caracterul relativ al jocului la bursa debuturilor. O dovada indirecta este insusi „Recurs“, volumul neconcludent prin care debutase insusi autorul si in care poate fi identificat stadiul infantil al criticii lui Laurentiu Ulici. Eventualele promisiuni par deocamdata dezamagitoare, intr-o forma ce frizeaza proza poetica si cultiva cu fervoare cliseul si fortarea usilor deschise. Nu lipseste introducerea cu caracter de arta poetica, perorând despre „trairea“ literaturii prin critica („a scrie despre literatura iubind-o si urând-o s…t a scrie despre literatura ca despre tine“).  Pe de alta parte, deja apar aici predilectia pentru sistematizari „ingineresti“ sau aplecarea catre analizele de poezie. Pot fi notate si incursiuni diletante in mitocritica: un eseu – ce va fi reluat in „Biblioteca Babel“ – inventeaza o evolutie a spiritului autohton intre „Miorita“, creatie definitorie etnic, „Mesterul Manole“, etapa „europeana“, si „Luceafarul“, „sublimare pâna la disparitie a etnicului“.
Principala lucrare a lui Laurentiu Ulici, „Literatura româna contemporana“, datoreaza in buna parte existenta tot activitatii de cronicar, din moment ce sumarul unicului volum elaborat, cel dedicat „promotiei ‘70“, coincide cu sumarul perioadei acoperite de recenzent. De asemenea, din volumele anterioare se putea observa o pregatire a materiei pentru o sinteza ulterioara: ideile privind un autor circulau manifest de la o cronica la alta, compensând caracterul inevitabil fragmentar  al abordarii si confectionând o naratiune in progress. Laurentiu Ulici dispune materia in functie de criteriul istoric al generatiilor, identificând intre 1956-1986 o unica generatie compusa din trei promotii decenale – „saizecistii“, „saptezecistii“ si „optzecistii“ – carora li se adauga „promotia reformata“, compusa din autori al caror debut a fost intârziat de natura anilor ‘50 (Mircea Horia Simionescu, Alice Botez, Constantin Toiu, Leonid Dimov s.a.). Desi aprig contestata, compartimentarea decenala a sfârsit prin a intra in vulgata limbajului critic românesc. Totusi, dincolo de conceptul preliminar de structurare si de o sumara schita de context cu privire la promotia ‘70, Laurentiu Ulici nu gândeste in termeni de morfo-dinamica a fenomenelor dezbatute, ci in blocuri sectionate axiologic, pe cinci niveluri de performanta, si genologic (poetii, prozatorii, dramaturgii si criticii, istoricii literari, eseistii). Ca atare, „Literatura româna contemporana“ este mai curând o panorama cvasilexicografica si mai putin o istorie. Lucrarea are meritul de a expune realele calitati ale criticului – inteligenta, spiritul sintetic, subtilitatea psihologica.
Dupa 1989, Laurentiu Ulici si-a relevat fata de politician, nu doar prin activitatea de parlamentar si presedinte al Uniunii Scriitorilor, ci si prin numeroase articole de atitudine si analiza politica culese in „Putin dupa exorcism…“ (1991), cuprinzând si o savuroasa sectiune despre teoria jocului de bridge aplicata spatiului politic, „Dubla impostura“ (1995) – care contine si articole si cronici literare, si, postum, in „Mitica si Hyperion“ (2000). Pasiunea criticului pentru jocuri s-a relevat in antologiile „Nobel contra Nobel“ (I-II, 1988), in care listei de câstigatori ai premiului le este opusa o contra-lista cuprinzând si scriitori români, precum si in antologia in zece volume „O mie si una de poezii românesti“ (1997), arbitrar-subiectiva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper