Interesul public si muzeele (I)

Binele public, interesul public, opinia publica… De multe mii de ori am auzit pomenite aceste vorbe. De regula, cei care vorbesc în numele interesului public sunt cei care detin o pozitie publica influenta, iar cei care contesta valabilitatea acelui punct de vedere sunt cei afectati de interesul public afirmat. Cu alte cuvinte, interesul public este, cel mai adesea, exprimarea pudibonda si ipocrita a unui interes privat. Înfiintarea si desfiintarea muzeelor, ca si punerea în valoare a patrimoniului cultural, în general, reprezinta un caz interesant pentru a fi dezbatut, în aceasta privinta.
În 1968, dupa invazia sovieticilor si a aliatilor lor în Cehoslovacia, îmbatat de atmosfera nationalista declansata odata cu celebrul miting din Piata Palatului, Ceausescu a hotarât sa încurajeze aceasta tendinta pentru a-si apara propriul regim dictatorial de vreo posibila ingerinta a Moscovei, fara sa sesizeze faptul ca sentimentele antirusesti ale multimii aveau si o solida componenta anticomunista. Lucrul a devenit vizibil în 1985, odata cu accesul la putere al lui Gorbaciov, ceea ce a adus un val de simpatie pentru reformatorul de la Kremlin, inclusiv în România (greu de imaginat, pentru Ceausescu, manifestarile sincere de simpatie ale românilor, cu ocazia vizitei liderului sovietic la Bucuresti!). În 1968, singurul muzeu de istorie existent în Bucuresti (în afara de cel municipal din Palatul Sutu) era cel instalat în palatul fostului Muzeu de Arta Nationala si era un muzeu de istorie a partidului comunist. Daca pâna la razboi muzeele nationale europene erau mai degraba cele de etnografie si de arta în care îsi faceau loc si câteva colectii arheologice, dupa 1950, au început sa apara mai peste tot muzee de istorie locala si regionala, iar statele nou înfiintate sau reînfiintate au încercat înjghebarea unor muzee de istorie nationala. Realizarea Muzeului de Istorie („al Republicii Socialiste România“, dupa cum suna denumirea sa completa) s-a facut cu mari dificultati. Posta a fost evacuata din palatul sau, proiectat la sfârsitul secolului al XIX-lea, iar în 1971, cu ocazia aniversarii înfiintarii partidului, noul muzeu a fost inaugurat. Multe din obiectele expuse au fost luate din diverse muzee mici, judetene sau locale, fapt care a stârnit destule nemultumiri provinciale. De fiecare data, însa, a fost invocat interesul national – acela de a avea în Capitala un muzeu de istorie a întregii natiuni (care, evident, trebuia sa serveasca intereselor propagandistice ale dictaturii).
Dupa cutremurul din 1977, care a afectat destul de grav cladirea muzeului, expozitia permanenta a fost refacuta, fiind accentuat cultul personalitatii lui Ceausescu prezent pe mai fiecare panou cu un citat sau o fotografie. Totusi, dupa luarea deciziei de a se construi un nou centru civic în Bucuresti, care sa adune laolalta toate institutiile reprezentative ale statului si partidului, cineva a avut ideea de a se construi un nou sediu pentru Muzeul National de Istorie. A fost ales un loc situat pe malul Dâmbovitei, între Splai si Calea Plevnei. S-a lucrat în viteza, ca si la toate celelalte cladiri începute în acei ani. Toti arhitectii disponibili au fost mobilizati pentru lucrarile de proiectare, sub conducerea arhitectului Cornel Dumitrescu, rectorul de atunci al Institutului „Ion Mincu“. Cu toate eforturile uriase ale constructorilor, în vara anului 1989 erau gata doar fatadele. Cladirea arata ca un exoschelet imens, fara nimic pe dinauntru, în afara unor uriasi stâlpi de structura. Prin fata ei s-a desfasurat ultima demonstratie de 23 august, într-o atmosfera extrem de încordata. În acea vreme, muzeografii se apucasera deja sa lucreze la tematica viitoarei expozitii permanente din noul muzeu. Evident, dupa 22 decembrie, proiectul a cazut în uitare. O încercare de resuscitare a acestuia din mai 1990 a avut drept urmare declansarea unei proceduri de reproiectare a cladirii. Guvernul a hotarât, însa, ca nu exista bani pentru continuarea lucrarilor, asa încât nu s-a mai facut nimic.
În 1992, ca urmare a solicitarilor directorului de atunci al postului public de radio, Eugen Preda, ministrul Culturii, Ludovic Spiess, a renuntat la administrarea cladirii, în favoarea Radiodifuziunii, care a si botezat cladirea „Casa Radio“. Pâna în 1997, însa, nu s-a mai facut nimic concret. Dupa mai multe discutii în guvern, Ion Caramitru a reusit sa readuca, partial, cladirea în administrarea Culturii, jumatate din ea fiind cedata Justitiei. Nici nu s-a decis ceva concret în legatura cu noile lucrari de reproiectare, ca noul guvern, în 2001, a mutat cladirea în administrarea Ministerului Transporturilor. Dupa mai multe negocieri cu o firma turceasca, s-a decis transformarea fostului viitor muzeu într-un centru comercial. O parte din constructie a fost demolata, dupa care santierul a fost, din nou, abandonat.
Acum, ruina sta ca o rana deschisa, în inima Bucurestilor, fara sperante rapide de vindecare.
Muzeul National de Istorie a ramas în cladirea fostului palat al Postei, dupa ce prin 1992 muzeografii au aflat, cu stupoare, ca Ministerul Comunicatiilor dorea sa îl revendice. Diverse figuri mai mult sau mai putin publice au cerut chiar desfiintarea institutiei pe motiv ca este o „creatie ceausista“. Prin 2002 cladirea a intrat în restaurare – care nu s-a încheiat nici pâna azi, din cauza unui litigiu cu firma de constructii –, ceea ce face ca tezaurul istoric al României sa fie în pericol de distrugere, la un eventual mare cutremur.
În toti acesti ani, din 1970 încoace, fie ca s-a dorit înfiintarea, mutarea sau desfiintarea Muzeului National de Istorie, decidentii au invocat interesul public. Desigur, ar fi fost imposibil si fara rost sa se fi organizat un referendum prin care sa fie întrebati cetatenii daca îsi doresc un muzeu de istorie nationala si unde ar trebui plasat el. Exista suficiente autoritati responsabile (chiar daca nu si neaparat competente) care sa ia aceste decizii. Din pacate, tribulatiile prin care a trecut acest muzeu de la înfiintare pâna azi demonstreaza câteva lucruri (despre care voi discuta saptamâna viitoare)…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper