Ierburi dulci, ierburi amare

Un articol de Magda Mihailescu

Festivalul international al filmului de la Mons

 

Festivalurile mai mici sunt binevenite si pentru ca, printre altele, urmarindu-le, poti spera sa prinzi din urma, sa recuperezi, cum ar veni, filme pe care ai da orice sa le poti vedea, dar care, din diferite motive, parca fug de tine. Ici, dincolo, mereu le scapi. (Sa fim întelesi, vorbesc de posibilitatea de a le vedea pe un mare ecran, exclud varianta urmaririi în chip de produs downloadat, cel putin la o prima întâlnire.) Asa ca, atunci când, în sfârsit, se produce minunea, e musai sa multumesti, în gând, soartei. E ca un fel de împacare cu demonii care, pâna atunci, te-au tinut departe. Asa mi s-a întâmplat cu „Tatarak“ al lui Andrzej Wajda. Tocmai cu o creatie a unuia dintre cineastii pe care îi tin la icoana. Am jinduit doi ani sa-l vad si, în cele din urma, „l-am prins“ la Mons. „Tatarak“ era programat în cadrul retrospectivei „Actrite fetis ale regizorilor europeni“, pe afisul careia figurau Krystyna Janda, Kati Outinen (Kaurismaki), Ornella Muti (Marco Ferreri), Carmen Maura (Almodovar), Liv Ullmann, Bibi Anderson (Bergman), Anna Karina (Godard). Am iesit tot atât de emotionata de la acest cel mai nou Wajda precum, cu ani în urma, de la „Padurea de mesteceni“ (1970). Lesne explicabil: scrierea inspiratoare apartine aceluiasi Jaroslaw Iwaszkiewicz. Aceeasi obsesie a misterioaselor vase comunicante prin care circula viata si moartea. Dar sa auzim istoria chiar din gura cineastului: „Dupa trei întâlniri cinematografice cu proza lui Iwaszkiewicz («Padurea de mesteceni», «Domnisoarele din Wilko», «Noapte de iunie») m-am gândit adeseori la o alta povestire, „Tatarak“, dar, din cauza scurtimii ei, am tot amânat. Desigur, as fi putut sa o combin cu o alta povestire, numai ca, o astfel de capodopera literara este ca un organism ce îsi ajunge sie însusi; greu de presupus ca ar fi dispus sa absoarba un corp strain. Întâmplator, dupa ani de sovaiala, am dat peste ceva care ar fi putut fi complementar lui „Tatarak“. Ardeam de nerabdare sa încep productia, când Krystyna Janda mi-a spus ca nu poate sa participe la acest film: sotul ei fiind grav bolnav. Era vorba despre Edward Klosinski, marele meu prieten si directorul de fotografie cu care am lucrat „Omul de marmura“, „Pamântul fagaduintei“, „Dirijorul“ si „Omul de fier“. Un an mai târziu, tocmai când trebuia sa începem filmarile, Klosinki a murit. Eram aproape de sfârsitul lor, când Krystyna mi-a dat câteva pagini scrise de ea. Spre surprinderea mea, ceea ce citeam era descrierea ultimelor zile de viata ale lui Edward Klosinski. Am întrebat-o daca erau numai pentru mine sau as putea sa le fac cunoscute prin intermediul filmului. Când mi-a marturisit ca ar dori sa împarta experienta ei cu altii, mi-am dat seama ca, în fiecare zi, întoarsa la hotel, în singuratate, rumega acele gânduri. (…) Aveam 27 de ani când m-am apucat de primul film si credeam ca noi nu traim decât pentru asta, sa facem filme, ca viata reala nu este altceva decât o prelungire a muncii noastre. Astazi stiu ca un actor, oricât de devotat ar fi jocului, pastreaza ceva ascuns în adâncul lui, pentru ca nicio iluzie nu poate fi un substitut al realitatii. Iata de ce am tinut atât de mult la confesiunile Krystynei, Marta din film“. Scrisorile Krystynei Janda, adresate unui duh, au modificat structura creatiei cinematografice, „Tatarak“ devenind si filmul nasterii unui film. Actrita, interpreta a unei femei bolnave, Marta, care într-un ultim elan vital se îndragosteste de un tânar plesnind de candoare si de sanatate, iese în vârful picioarelor din film, pentru a se refugia lânga umbra barbatului mort. Într-o camera întunecoasa, în care abia distingem conturul femeii (cineastul cita picturile lui Edward Hopper) Janda i se adreseaza, la timpul prezent, celui mult iubit. Vorbeste despre suferinta, despre demnitate, despre neuitare. Întoarsa „în filmul cel adevarat“, actrita devine femeia ce urma sa se confrunte nu cu moartea care îi dadea ei târcoale, ci cu disparitia tânarului prins ca într-o plasa blestemta, tesuta din „radacinile dulci“, înfipte ademenitor în apa (tatarak – trestie mirositoare, crin de apa, buciumas, pe la noi). Cât de înselatoare poate fi pâna si vitalitatea. Baiatul care nu apucase sa citeasca prea multe carti (superb clin d’oeil: femeia îi recomanda „Cenusa si diamant“!) parea a avea toata viata în fata. Dar si fragilitatea are valurile ei. În „Padurea de mesteceni“, fratele ftizic este cel care insufla curaj celui sanatos, doborât de moartea sotiei. Bruma de viata ramasa nu trebuie irosita. Acesta este Iwaskiewicz, admirabilul inspirator al lui Wajda.
Sa ramânem în spatiul polonez. Trofeul acestei cea de a 27-a editii a Festivalului de la Mons a fost câstigat de un reprezentant al noii scoli din patria lui Wajda, tânarul Marcin Wrona, cu „Botezul“ („Chrzest“), al doilea titlu din cariera sa (dupa „Carnea mea, sângele meu“) ce se anunta promitatoare. Aminteam de o noua scoala, preocupata de realitatea sociala a prezentului, în aceeasi masura în care generatia lui Wajda era obsedata de istorie, de tragismul unei tari identificate a fi o Mater dolorosa a Europei. Gangsterismul care face legea în societatea subterana a Varsoviei, redemptiunea imposibila odata ce ai intrat în hora, anihilarea prieteniei, a familiei se afla în centrul acestui film dur, cu o geana de speranta ce ne este transmisa doar prin intermediul unei metafore ce îmblânzeste brutalitatea raporturilor umane: copilul, crestinarea. Amândoi actorii, Thomas Schuchardt si Wojciech Zielinski erau candidati la premiul de interpretare, dar acesta a revenit cunoscutului italian Toni Servillo („Il divo“, „Gomorra“), actor cameleonic, pe al carui parcurs nu poti paria niciodata. Resursele sale de a te lua prin surprindere sunt inepuizabile. Unul dintre cei mai controversati oameni politici ai ultimei jumatati de secol, Giulio Andreotti din filmul lui Sorrentino „Il divo“, este acum un modest contabil al unei închisori de provincie, un împatimit al jocurilor de noroc. I se spune Gorbaciof, de unde si titlul filmului lui Stefano Incerti, din pricina unei pete vinetii de pe frunte. O poarta cu un soi de indiferenta regala, asa cum executa totul acest om marunt care pare a fi convins ca nu trece prin lume degeaba. Mut, misterios ca un Buster Keaton ratacit printre noi, extrage bani din vistieria închisorii pastrându-si prestanta si secretul unei iubiri. De dragul ei executa trecerea la lovituri cu grad ridicat de risc. Cateoric, mafia napolitana nu poate concura cu cea americana, dar, în mod cert, în filmul lui Incerti are un potential comic savuros. Doar privindu-l pe Servillo cum merge, parca ar cere sa te dai la o parte din calea lui, si te prinde râsul. Cât despre ameriani, ne-am distrat pe seama lor, în mockumentarul „Hitler la Hollywood“ de Frederic Sojcher (Belgia). Evident, personajul din titlu nu a calcat pe acolo, dar ar fi putut, nu-i asa,  pentru ca într-un astfel de documentar care îsi bate joc cu aerul cel mai grav din lume de atotputernica-realitate (de unde si numele genului, de la „to mock“), orice e posibil. Documentarista de ocazie, actrita portugheza Maria de Medeiros vrea sa realizeze un film despre un mit în viata al cinematografului francez, Micheline Presle (descoperita de Pabst!), a carei cariera a trecut si pe la Hollywood. Pe urmele ei, aruncând în joc multe dintre poncifele televizionistice ale reportajelor (tântarul pe post de armasar, secrete umflate etc), autoarea noastra descopera „comploturi“ împotriva industriei europene de film, de a caror montare nu ar fi fost strain însusi guvernul american, în timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Complicii autorului, ai Mariei de Medeiros au fost, în afara imbatabilei (la aproape 90 de ani) Micheline Presle, Michel Lonsdale, Volker Schlondorff, Natalie Baye, Gilles Jacob si, cum altfel, Manoel de Oliveira.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper