G. Calinescu. „Omul nou“

Un articol de GEORGE NEAGOE

G. Calinescu, Opere. Publicistica, vol. IX (1958-1959), 1284 p., vol X (1960-1962), 1218 p., editie coordonata de Nicolae Mecu, text îngrijit, note si comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcas, Nicolae Mecu, Pavel Tugui si Daciana Vladoiu, Prefata de Eugen Simion, Bucuresti, Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, 2010.

 

Un principiu filologic spune: consultând o editie corect întocmita, un critic are sanse mari sa aduca o interpretare adecvata. Neîndoielnic, editiile aparute sub egida Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta sunt cele mai valoroase din câte au aparut pâna acum. Iar cea consacrata „Operelor“ lui G. Calinescu se distinge. În primul rând, prin eficienta. Din 2006, grupul coordonat de Nicolae Mecu realizeaza anual câte doua volume. În al doilea rând, prin rigoarea lingvistica a textelor, variantele fiind stabilite dupa confruntarea cu manuscrisele. Priceperea cercetatorilor este incontestabila si numai cârcotasii, din ignoranta sau din vanitate, uita ca absenta unei virgule sau a unui punct la final de propozitie sunt accidente inevitabile când se redacteaza aproximativ 2 500 de pagini. În al treilea rând, prin note si comentarii, extrem de utile pentru contextualizari si pentru identificarea tintelor polemice vizate de critic, stiut fiind ca acesta evita, în general, sa-si numeasca preopinentii. Si nu în ultimul rând, tinând cont ca volumele IX si X contin majoritatea „cronicilor optimistului“, putem scotoci si întelege, fara prejudecati si resentimente, publicistica scriitorului din perioada colaborarii lui în coloanele „Contemporanului“. Înca îl asteptam pe exegetul acestui segment din activitatea lui G. Calinescu, deoarece subiectul a cam fost ocolit din pricina „oportunismului“ de care a dat dovada intelectualul, prosternându-se în fata dictaturii lui Gheorghiu-Dej si a „realizarilor umanismului comunist“. Numai ca, o asemenea judecata, de obicei emisa înainte de a rasfoi publicatiile, nu ia seama de un detaliu: conformismul schilod si stupid reprezinta un efect, iar nu o cauza. Asteptam, pe lânga opiniile punctuale si îndreptatite ale lui Nicolae Manolescu („Istoria critica…“) si Andrei Terian („G. Calinescu: a cincea esenta“), abordarile de ansamblu. Din punctul meu de vedere, citind si articolele din intervalul 1948-1957, din volumele VII si VIII, imaginea unui scriitor propagandist mi se pare de netagaduit. Totusi, ezit sa raspund la întrebarea: ce l-a determinat sa procedeze astfel? În analiza, se iveste si problema „retusarii“ materialelor depuse de colaborator, a imixtiunii unei cerneli redactionale. Desi argumentele sunt inexistente, n-ar strica sa luam în calcul aceasta ipoteza, fiindca adaugirile aveau aceeasi frecventa ca suprimarile. Ambele constituiau chipurile cenzurii.
Scrierile directorului Institutului de Istorie Literara si Folclor nu însumeaza exclusiv elogii adresate „democratiei populare“. Figureaza si studiile care demonstreaza ca, în afara de a domestici analogiile cele mai naravase si de a formula verdicte transante cu ajutorul comparatiilor eruptive, G. Calinescu era un excelent documentarist, un istoric literar total. Iar pe acesta din urma l-au expulzat atât contestatarii, cât si admiratorii. De pilda, întâlnim partea a doua din „Estetica basmului“, studiile despre C. Negruzzi,
M. Kogalniceanu, Al. Odobescu, micromonografia despre V. Alecsandri sau sectiunile intitulate „Material documentar“ (completari/ rectificari la „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“). Indiscutabil, tabletele din revista condusa de G. Ivascu atrag atentia în gradul cel mai înalt. Ma voi încumeta sa fac doar unele sistematizari necesare, deoarece poncifele sunt limitate, iar uzul lor, recurent. Operatiunea de maxima dificultate consta în a utiliza un limbaj care sa discearna întregul spectru de sensuri si de referinte ale jargonului marxist-leninist. Folosirea ghilimelelor în semnalarea cliseelor epocii denota câteva lucruri îngrijoratoare. Mai întâi, ca nu s-a ocupat nimeni sa gloseze acest idiom abrutizant. Apoi, ca întrebuintându-l în comentarii si întelegându-l, noi, cei de astazi, ne-am lasat manevrati de limba de lemn.
Mizantropul optimist
Nu stiu daca în hebdomadarul diriguit de G. Ivascu, fostul director al „Natiunii“ îsi exprima adeziunea sincera la regimul totalitar. În schimb, este evident ca-si îngrijea imaginea publica. Dincolo de sustinerea minunatei lumi noi, construita de eforturile „democratiei populare“, G. Calinescu îsi intenta un proces moral, din cauza câtorva „greseli“, adica ezitari în a recunoaste ca victoria P.M.R-ului instaurase o noua regula – tirania mistificarii –, codificata, în privinta lui si a celorlalti scriitori, prin dresarea cu un limbaj triumfalist, care, creat în laborator de câtiva posesori ai puterii, avea tâlcuri precise si nu permitea abateri. Admitând ca n-a înteles de la început ce reprezinta comunismul, autorul „Universului poeziei“ intra în rândul celor „dumiriti“, a celor dresati ca renuntarea la personalitate si adoptarea instrumentelor oferite de conducerea R.P.R devin unica solutie de integrare. Perversitatea schemelor îl exila pe deputatul de Balotesti într-un cerc vicios. Odata ce a recurs la triada osanale-autocritica-imprecatie, nu se putea sustrage îndatoririi de adulator. Unele contributii seamana cu niste sedinte de reprimire în partid, în care, dupa ce îsi interpreteaza partitura de crainic al progresului, se culpabilizeaza din pricina lipsei de prevedere, marturisind ca se va supune fictiunii ideologice: „Când acum cincisprezece ani tara a fost eliberata de cotropitori si de cei care împartaseau ideologia lor detestabila, au fost multi cei care s-au bucurat de începerea unei ere noi de pace si democratie, fara a întelege întocmai sensul vremilor noi. An cu an am priceput apoi ca noul regim democratic se întemeiaza pe munca si am învatat a face distinctia între munca, înteleasa îngust ca truda individuala, si munca de constructie“ („Cea mai mare sarbatoare“, vol. IX, p. 1087-1088). Altele îsi trag seva din notita aflata înaintea celei dintâi „cronici optimiste“ („Luna cartii“, în „Contemporanul“, nr. 49, 9 decembrie 1955, p. 1), fiind scuze pentru purtarea lui de pâna în 1944 (cu extensia 1948). Gazetarul se asaza din nou de bunavoie în bara acuzatilor, dar da vina, conform documentelor propagandei, pe societatea burgheza care i-a provocat dispretul fata de semeni: „M-au întrebat multi, atâtea ori, de ce înainte eram mizantrop, iar acum optimist, si sunt încredintat ca sunt unii care cred ca totul e o simpla evolutie verbala. Dar nu e adevarat. Schimbarea (caci a fost una, de vibratie, sincera si totala) s-a facut pe un fond originar exuberant si sanatos. Totdeauna am fost un optimist, adica nascut spre a-si proiecta toate fortele sufletului catre un tel maret. (…) Înainte însa am cunoscut solitudinea. Unii au spus si cred ca eu sunt solitar, ceea ce este, vai, radical fals“ („Cu optimism aprins“, vol. X, p. 21). Dupa înscenarea propriului purgatoriu si condamnarea, în numele marxism-leninismului, a trecutului tarii, G. Calinescu se comporta ca un învingator, ca o fiinta mântuita, ca un „om nou“, vituperând împotriva acelora care, spre deosebire de el, n-au priceput „mersul istoriei“, referindu-se aici la crezul extremei stângi – societatea se dezvolta pâna la instaurarea unui paradis terestru: comunismul. Tributul achitat în schimbul rascumpararii rezida în sinteze legate de misiunea literatorilor în conformitate cu utopia socialista. Bazându-si tiradele pe autoritate si pe vizibilitate, monograful lui Eminescu si Creanga tine predici de îndoctrinare, cu mai mare înfocare decât culturnicii. Pornind de la una dintre axiomele marxiste „nicio fiinta nu-i indiferenta în natura, toate lupta“, criticul stabileste portretul „proletarului intelectual“/ „inginerului sufletelor“. Scriitorii au obligatia sa repete gesturile taranimii si ale muncitorimii si abia apoi li se permite sa creeze. Observând retrospectiv, instructiunile date de G. Calinescu au hazul lor tâmp. Toata lumea sa-si îndeplineasca întâi norma pe ogoare si în uzine: „Sa semeni paduri si sa cresti albine, si când ai talent sa si cânti aceasta, sa întemeiezi gospodarii agricole colective, sporind cu ajutorul tehnicii agrare cele mai moderne roade ale pamântului, si daca ai talent sa glorifici aceasta fapta ca sa fie de îndemn altora, sa ridici ca arhitect, inginer si zidar orase pentru muncitori si ca poet sa suni din lira aceasta izbânda“ („Intelectualul militant“, vol. IX, p. 474).
Liturghii politice
Dictatura impusese atât câteva sarbatori nationale, cât si compuneri ritualice în cinstea lor. G. Calinescu depune destul sârg, elaborând elogii pentru cele trei simboluri ale „revolutiei proletare“: 1 mai, sarbatoarea internationala; 23 august, ziua nationala; 7 noiembrie, aniversarea în U.R.S.S (omagiata ca „tara vecina si prietena“), a preluarii puterii de catre Lenin. Nu ocoleste nici Anul Nou, transmitând celebra urare „tot înainte!“. Rutina mestecarii cliseelor l-a învatat pe colaboratorul „Contemporanului“ cu normalitatea impusa. Daca îndemnurile si sperantele nu difera cu nimic de cele aduse de alti tribuni, autodesemnati sau alesi prin aprobarea lui Dej, criticul îsi sulimeneste discursul. Strecoara topoi, apelând, de exemplu, la pasarelele care-i ciripesc niste directive necesare îmbunatatirii standardelor de viata în circumscriptia sa electorala („1 Mai“, vol. IX, p. 110). Liturghiile politice îi priesc autorului „Principiilor de estetica“, în special când sunt aniversari rotunde. Bilanturile alcatuiesc momente când scriitorul se arcuieste de spate, carând în brate lemnele ideologiei. G. Calinescu doreste sa demonstreze ca paseste ferm, fara stavila, luându-si în serios slujba de stahanovist intelectual: „O, poet si artist adevarat, nu lasa ca viespile sa se lase, sterile, asupra acestei pajisti de flori, din care se scoate mierea. Îti urez ca iubirea ta pentru poporul muncitor sa creasca în asa masura încât sa distilezi harnic cântecul care învioreaza sufletele si bratele noastre si sa le faca, în anul pus sub semnul sarbatoririi centenarului Unirii si a celor 15 ani de la dezrobirea patriei, apte de fapte marete de constructie“ („Urari“, 1958, vol. IX, p. 645).
Alaturi de asemenea ceremonii, G. Calinescu ia parte si la glorificarea evenimentelor ce tin de P.M.R si de fratele mai mare, P.C.U.S. Îi povatuieste pe cetateni sa-i voteze cu responsabilitate „democratica“ pe viitorii membrii ai Marii Adunari Nationale din 1961 („Pentru alegerea celor mai buni“; „5 martie“, vol. X, p. 442-444 si p. 465-467). Vorbeste entuziasmat despre congresele celor doua formatiuni politice. Se arata încântat de planurile si de rapoartele de activitate din U.R.S.S si din R.P.R. Îi tamâiaza pe lideri. Însa, excesul de zel degenereaza în contradictii. Evident ca la astfel de ocazii, protocolul imnografic nu era niciodata prea împopotonat. Portretul lui N. Hrusciov din tableta „Lucid si entuziast“ (vol. X, p. 148-152) cuprinde opinii divergente. Pe de o parte, presedinte sovietic lasa impresia ca dispretuieste podoabele retorice: „Orator înnascut de mase si mai ales de sfera mondiala, N. Hrusciov merge îndelung pe linia austera“). Pe de alta, pare un simpatizant al stilului incandescent, în succesiunea lui Lenin: „Nu e nici cea mai mica îndoiala: N. Hrusciov are un mare talent literar ca orator. Întâi de toate, este un metaforist exceptional. s…t Rar om de stat, si mai ales în diplomatie, a folosit un limbaj mai imaginativ“. Inadvertentele indica dificultatile în a respecta mofturile unor conducatori deprinsi cu deliciile cultului personalitatii. Inutil sa mentionez ca Dej are parte de acelasi tratament de preamarire. Sesizam totusi ca referintele encomiastice au încarcatura afectiva. E dificil sa distingem între deferenta, simpatie ori prietenie. Dar e clar ca mitificarea secretarului general al P.M.R-ului nu provine exclusiv din obligatie. Fara a se numara printre „cronicile optimistului“, comunicarea „O istorie glorioasa“ (1961, rostita într-o sedinta a Academiei, vol. X, p. 572-584) marcheaza, deopotriva, patru decenii de la înfiintarea P.C.R si o biografie oficiala a dictatorului, în genul celor compuse în onoarea lui Stalin. Interventia lui G. Calinescu se înscrie în lungul sir al rescrierii trecutului, în sensul evolutiei tarii catre comunism. Dej este succesiv erou „ilegalist“, luptator neînfricat chiar si în temnita Doftana si bravul cârmuitor al neamului catre progres. Se impune o remarca. Proslavindu-l pe Hrusciov ca pe Stalin, lui G. Calinescu nu i-ar fi fost deloc anevoie sa-l aplaude si pe Nicolae Ceausescu. Ma tem ca, daca ar fi trait si dupa 1965, criticul ar fi schimbat doar numele destinatarului, precum Mihai Beniuc, care l-a ovationat pe noul conducator, dupa tipicul volumului „Cântec pentru tovarasul Gheorghiu-Dej“.
Istoria literaturii române
Sigur, articolele de atitudine politica sunt reprobabile. Dar ma întreb cum sa le judecam în conditiile în care, ceea ce ne pare acum debilitate, reprezenta atunci norma. Si sa nu uitam ca înainte de comunism au functionat si alte regimuri dupa principiul glorificarii. Nu scria Arghezi poezii consacrate lui Carol al II-lea sau însusi Calinescu un articol festiv aceluiasi monarh? Ori altii ode închinate lui Ion Antonescu?
Pentru calitatea intelectuala a criticului, conteaza articolele grotesti despre poetii cu vârsta de aproximativ treizeci de ani. Era o tema la moda, ce se armoniza cu sablonul „omului nou“. De altfel, pentru scurta vreme s-a editat publicatia „Tânarul scriitor“. Degustatorul de mirodenii de altadata se extaziaza când roade marar uscat. La fiecare paragraf, ne izbim de ineptii. Verdictele sale se supun ideologiei. Exegetul se încapatâneaza sa atribuie valoare textelor mobilizatoare. Metodologia de analiza este expusa în studiul „Talent juvenil“ (vol. IX, p. 821-828), destinat versurilor lui Al. Andritoiu. La început, dupa o confesiune legata de perceptia îndoielnica conturata dupa prima lectura, truc menit sa ilustreze ca pâna si cel mai important critic se însala câteodata, G. Calinescu nu tagaduieste sa afirme ca autorul comentat „este un poet veritabil“. Urmeaza o serie de complimente, bazate pe o „justa orientare“ (însusirea rimarii si a ritmarii documentelor de partid). Apoi, sunt semnalate marunte defectiuni la nivelul prozodiei si al tropilor. La final, din dialectica rasplata-sanctiune, reiese puritatea ideologica a rationamentului: „Esential pentru mine si noi toti, în ciuda criticii constructive, e ca avem de-a face cu un poet nou al vremurilor noi“. Mostrele de pierdere a discernamântului devin mai compromitatoare decât aplaudarea puternicilor zilei. Uneori, avem impresia ca omul din spatele paginilor s-a decrepit, înjosindu-se pâna la punctul de a-l gratula pe Ion Brad pentru presupusele calitati de creator al inefabilului. Or, aceasta onoare li se cuvenea scriitorilor canonici din „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, jucând rolul unui as din mâneca, nu al unui pacalici: „E foarte greu sa spui simplu aceste lucruri, numai poetii adevarati detin acea copilarie cu care uimesc si produc, ca si muzicienii, sentimentul inefabilului. Nu rareori, cum am vazut, tânarul nostru poet cunoaste acest limbaj, demonstrând ca ideologia noastra e propice poeziei“ („Simplitatea în poezie“, vol. IX, p. 877).
Poate cea mai cumplita drama a fostului director al „Jurnalului literar“ consta în episoadele când este constrâns sa-si renege opiniile estetice din secventa 1939-1947/8. Asistam iar la o penitenta, la o îngenunchere la picioarele stapânirii. G. Calinescu da socoteala pentru pozitia „insalubra“ din „Tehnica criticii si a istoriei literare“, punându-si la index ideile din respectivul articol. Unicitatea perspectivei este strivita de munca în echipa, iar propaganda matura valorile: „Înca de la înfiintare am înscris ca scop al Institutului de Istorie Literara si Folclor al Academiei R.P.R pregatirea unei istorii a literaturii române în spirit stiintific, ca opera a unui colectiv foarte larg. Nu a fost vorba nicicând de o astfel de istorie, pentru simplul motiv ca o atare lucrare nu poate si nu trebuie sa aiba caracter individual. Ea presupune un studiu competent al raportului istoric între dialectica social-politica si cea culturala si mai ales posedarea desavârsita a conceptiei marxist-leniniste spre a formula judecati curat-obiective, concordante cu aplicatiunile în toate sectoarele culturii ale aceleiasi conceptiuni“ („Istoria literaturii române“, vol. IX, p. 893). Aici si în capitolele succesive ale cuvântarilor privitoare la procesul de redactare, în calitate de coordonator al proiectului, G. Calinescu se pocaieste, din pricina ca înainte a fost orb si n-a vazut calea cea dreapta, reprosându-si opacitatea unor pasaje inserate în tomul din 1941. Ultima treapta a desavârsirii în totalitarism fusese atinsa. Autorul se lepadase de satana…
În volumele IX si X din editia de „Opere“, descoperim ramasitele lui Aristarc si un „om nou“, o marioneta a directivelor culturale. S-ar putea obiecta ca scriitorul nu s-a lasat pacalit de clisee si ca a facut constient jocul regimului. Posibil, însa imaginea publica a unui intelectual se masoara în dovezi concrete, nu în procese psihice, invizibile.

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper