Flori si frumusete în Orasul chimonourilor

Un articol de RODICA GRIGORE

Yasunari Kawabata, Vechiul oras imperial, traducere si note de Anca Focseneanu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2009

Pentru cititorii familiarizati cu modul de a scrie al lui Yasunari Kawabata, romanul „Vechiul oras imperial“, publicat în 1962, reprezinta, pe de o parte, înca o ocazie de a veni în contact cu lumea atât de specifica a prozei celui dintâi laureat japonez al Premiului Nobel pentru Literatura, iar pe de alta, oportunitatea de a cunoaste mai îndeaproape atmosfera inconfundabila din Kyoto. Fosta capitala a Japoniei între anii 794 si 1867, principal centru urban al Insulei Honshu, Kyoto este nu doar „vechiul oras imperial“, ci si locul unde dialectul vorbit are o eleganta neegalata în nici o alta parte a Japoniei, iar sarbatorile si festivalurile traditionale configureaza, aici, un univers unic, raportat în permanenta la niste ritmuri care publicului occidental ar putea sa-i para, la o prima si grabita lectura, perimate sau, în cel mai bun caz, greu de înteles – mai cu seama în contextul secolului XX. Tocmai de la acest punct de tensiune porneste Kawabata, caci, dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, nici lumea si viata stravechiului Kyoto nu mai sunt ceea ce erau în trecut. În plus, ca si în alte romane ale sale, scriitorul îsi include în text majoritatea temelor preferate, abordate deja si în creatiile anterioare: copii orfani sau abandonati încercând sa-si regaseasca radacinile, complicate jocuri simbolice si/sau vizuale mizând mult pe semnificatiile oglinzii si ale repetatelor reflectari, meditatia profunda asupra declinului lent, dar evident, al modului de viata traditional japonez. Iar daca, în „Tara zapezilor“, de pilda, Kawabata îsi lua un simbolic ramas bun de la vechiul stil de viata al gheiselor si, deopotriva, de la stravechiul ideal al frumusetii feminine, iar în „O mie de cocori“ descria, cu tristete, degradarea milenarei ceremonii a ceaiului, „Vechiul oras imperial“ reprezinta o extraordinara elegie dedicata artei confectionarii chimonourilor. În plus, într-un mod chiar mai evident decât în „Frumusete si întristare“, scriitorul reuseste sa descrie totul evidentiind mai cu seama individualitatea absolut unica a orasului Kyoto, vechea capitala imperiala, pe care o priveste si o interpreteaza, chiar daca, pe alocuri, indirect, drept pastratoare a trasaturilor japoneze prin excelenta si a valorilor traditionale amenintate de tendintele de occidentalizare si de modernizare, adesea artificiale, ale tarii. Privit din acest punct de vedere, romanul de fata se dovedeste a fi mai mult un extraordinar poem în proza decât o veritabila constructie narativa, caci imaginile pe care autorul le accentueaza la tot pasul au darul de a configura un univers al simbolurilor ce se suprapun ori se întretaie cu scopul de a realiza tabloul global al unei lumi traditionale ce pare a-si trai, cu demnitate si seninatate, cele din urma clipe.
Simboluri
Desigur, din punctul de vedere al subiectului, ca si în alte romane ale lui Kawabata, nu avem de-a face cu vreun edificiu spectaculos, ci, dimpotriva, mai mult cu simboluri menite a fi descifrate cu grija de cititor – un cititor care, fara îndoiala, trebuie sa fie mereu atent la nuante si la detalii si, mai cu seama, sa nu se grabeasca a ajunge la deznodamânt, ci sa-si ofere ragazul de a medita asupra semnificatiilor imaginilor predilecte ale prozei scriitorului nipon. În orice caz, firul epic, atât cât exista, este axat pe povestea lui Chieko, o tânara care fusese abandonata cu ani în urma, iar de atunci fusese crescuta în familia lui Sada Takichiro, specialist în confectionarea chimonourilor traditionale, dar care îsi vede mica afacere intrând într-un evident declin, odata cu schimbarea gusturilor mai vechilor sai clienti, care încep sa prefere din ce în ce mai mult îmbracamintea occidentala celei specific nipone. Pe fondul acesta, Chieko însasi îsi traieste drama, reprezentata de nevoia imperioasa de a-si cunoaste adevarata origine. Caci, pe neasteptate, ea afla ca are o sora geamana, Naeko, pe care o si întâlneste; si care, spre deosebire de viata lipsita de griji pe care fiica adoptiva a comerciantului din Kyoto, o dusese întotdeauna foarte greu, este silita sa munceasca la padure, taind lemne si facând tot felul de munci dure pentru a se întretine. Fara îndoiala, dureroasa revelatie pe care o are Chieko în legatura cu propria sa identitate si familie nu e de anvergura oedipiana, însa trebuie sa recunoastem ca în universul calm si senin al vietii tinerei, ale carui ritmuri fusesera marcate anterior doar de schimbarea anotimpurilor si de înflorirea plantelor, aceasta este traita cu o intensitate care impresioneaza chiar si pe cititorul mai putin obisnuit cu stilul kawabatian si care, în consecinta, nu poate fi uitata prea usor. Caci povestea feerica pe care Shinge si Takichiro i-o tot repetasera delicatei Chieko referitoare la originea sa se vede destramata cu brutalitate tocmai de întâmplarile ce iau, în „Vechiul oras imperial“, locul destinului implacabil. Prin urmare, Chieko va trai o maturizare rapida, descoperind ca nu fusese gasita dormind sub ramurile unui cires înflorit, asa cum crezuse ani de zile, ignorând orice date mai veridice si placându-i, în fond, aceasta poveste, desprinsa parca din vechile legende care îl inspirau pe tatal sau adoptiv în crearea modelelor pentru chimonourile sale. Mai mult decât atât, toate acestea se petrec pe fondul iubirii pe care fata o nutreste pentru Hideo, un tânar pasionat, la rândul sau, de arta realizarii chimonourilor. Numai ca, ajungând sa le cunoasca pe ambele surori, nici chiar privirea agera a acestuia, care nu dadea gres niciodata la alegerea culorilor ori a modelelor de tesaturi nu mai e în stare sa faca diferenta, Chieko si Naeko fiind, pâna si pentru el, identice. De unde, desigur, dureroasa confuzie, precum si – la fel de dureroasa – pentru Chieko revelatie ca ea însasi nu e atât de unica pe cât crezuse. Desigur, ne aflam pe teritoriul specific prozei lui Yasunari Kawabata, atât de fascinat el însusi, ca autor, de metafora oglindirii – pe care, de altfel o utilizase cu succes si în „Tara zapezilor“ – si de multiplele semnificatii ale declinului lumii traditionale nipone, fapt evident mai cu seama în „Maestrul de go“. Pe de alta parte, avem de-a face si cu capacitatea specifica a autorului de a se raporta la universul credintelor si superstitiilor japoneze, caci, se stie, în lumea traditionala a Arhipelagului, în anumite epoci, nasterea de gemeni era considerata de rau augur, astfel fiind explicata, indirect, si decizia parintilor naturali (de-acum morti de mult) ai fetelor de a pastra doar una dintre ele si de a o abandona pe cealalta. Prin urmare, nasterea iubirii în sufletul lui Chieko este mereu pusa în legatura, pe de o parte, cu povestea complicata a originii sale, precum si, pe de alta parte, cu un nivel profund, al unei traditii culturale la care autorul însusi gaseste cu cale sa se raporteze mereu, în stilul sau inconfundabil. Sentimentul propriei identitati devine, în acest fel, pentru Chieko, inseparabil de desteptarea sa erotica. Desigur, este momentul pentru Kawabata, ca bun reprezentant al Scolii Nipone a Noului Senzualism, sa teasa o serie de imagini de un erotism delicat, profund si tulburator, caci chipul lui Chieko însasi este conturat astfel încât sa corespunda cu atmosfera unicului Kyoto, dar si cu florile pe care fata adora sa le contemple (deloc întâmplator, cartea începând cu un capitol intitulat „Flori de primavara“ si încheindu-se cu unul ce poarta titlul „Flori de iarna“).
„Mono no aware“
Romanul începe, de altfel, chiar cu descrierea scenei în care Chieko contempla, la venirea primaverii, viorelele care au aparut din nou pe trunchiul unui batrân artar, întrebându-se daca cele crescute mai sus stiu oare ceva de existenta celor de mai  jos si daca s-ar putea cunoaste ori recunoaste între ele. Desigur, Kawabata nu face altceva decât sa prefigureze, printr-o excelent dozata tehnica speculara, a punerii în abis, ceea ce protagonista însasi va trai pe parcursul desfasurarii actiunii, ea si Naeko fiind, evident, întruchipari umane ale viorelelor incapabile, la început, de a se cunoaste una pe cealalta. Deja din primele pagini cartea stabileste, asadar, un ton specific si sugereaza lectura atenta la simboluri de care „Vechiul oras imperial“ trebuie sa beneficieze. Caci tot astfel se cere descifrata si profunda legatura dintre floarea de cires, prin excelenta un simbol al feminitatii nipone, devenirea lui Chieko însasi si traditionala arta a confectionarii chimonourilor, totul plasat pe fondul serbarilor ce marcheaza existenta orasului Kyoto în ansamblu. Toate acestea trimit, fara doar si poate, la modul în care Yasunari Kawabata întelegea ideea de frumusete – si, deopotriva, pe aceea de întristare, în conformitate cu acel patos adânc al lucrurilor, „mono no aware“, ale carei expresii sunt atât de adânc înradacinate în întreaga sa creatie. Cartea se dovedeste, astfel, a fi, citita la un anumit nivel, nu doar un roman despre sentimentele umane, ci, în egala masura, si unul despre importanta vesmintelor, dar nu neaparat a aparentelor, asa cum se întâmpla în opera marelui contemporan al lui Kawabata, Yukio Mishima, ci mai degraba despre aceea a necesitatii stabilirii unui acord profund între existenta umana si ritmurile naturii, exprimat mai cu seama prin adecvarea culorilor si modelelor chimonourilor purtate de personaje la anotimpuri si la sarbatorilor traditionale din Kyoto. Tocmai de aceea nu trebuie sa ne surprinda ca pâna si un om precum Takichiro va petrece ore în sir contemplând motive florale si meditând la îmbinarea acestora, ele nefiind cu nimic mai prejos decât clarificarea circumstantelor sosirii lui Chieko în casa sa. Frumusetea, pare a spune la tot pasul Kawabata, poate ca nu va reusi sa salveze lumea, dar cu siguranta va fi capabila, cel putin în anumite momente, sa aline, chiar daca nu pâna la capat, sentimentele oamenilor. Nu întâmplator, în discursul de acceptare a Premiului Nobel, scriitorul afirmase:  „Atunci când contemplam miracolul zapezii ori al lunii pline, atunci când privim ciresii în floare, ne dam seama de importanta frumusetii anotimpurilor si  a lumii si ajungem sa ne gândim mai profund la cei care ne sunt dragi si alaturi de care ne-am dori sa fim în astfel de momente, chiar daca nu îi avem aproape.“

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper