Fara anestezie. Nicolae Avram, Federeii

Un articol de RITA CHIRIAN

Nicolae Avram, Federeii, Casa de Editura Max Blecher, 2010

 

Dupa Decembrie ’89, televiziunile occidentale au vânturat ani buni câteva imagini deja clasicizate despre România: filmul sacadat al executiei Dictatorului si cel al orfelinatelor autohtone, doua probe irefutabile ale unui retard politic si social – si un cocon pe care ne straduim inca sa-l spargem. Povestea continua. Dincolo de realismul atroce si minimalismul factual pe care-l propaga ultimul val al cinematografiei noastre, poezia noua (re)incepe si ea sa exploreze aceste zone ale imundului autohton, atât de la indemâna ca ajunge sa scape vederii.
Fireste, nu este o descoperire cu totul noua a literaturii noastre. Arghezi, Bogza, G.M. Zamfirescu, Miron Radu Paraschivescu ori chiar Eugen Barbu au gasit grele savori in cântecul primar al pegrei si al exclusilor, iar mai aproape de noi, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany si „Scrisorile“ sale arcadiene, Marius Ianus, Viviana Musa, cu a ei „Scoala speciala“, ori Stoian G. Bogdan, prin „Chipurile“ lui suburbane. Ca in fabula celor sase orbi, voluptatea intunericului are pentru fiecare dintre acesti scriitori o infatisare diferita, fiecare exersându-si propria teratologie. Daca pentru Ioan Es. Pop damnarea are nume si adresa periferica, pentru Soviany, ea este spitalul de alienati; pentru Viviana Musa, ea este congenitala, desi in lichidele ei groase plutesc cristale, in vreme ce in „Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan se limpezeste o lume rasturnata, câs, voluntar diabolizata, care functioneaza dupa un metabolism propriu. Stranii tablouri ale in-adaptarii, surprinse intr-o gesticulatie pasiv-agresiva, poze ale unui grotesc niciodata dezamorsat si ale bolgiilor care nu purifica, ci amplifica orice cangrena abunda si in „Federeii“ (Casa de Editura Max Blecher, 2010), cea mai recenta culegere de versuri a lui Nicolae Avram – dupa „Cântece de sinucigas„ (I, II, 2000, 2008) si „Litanii pentru diavol“ (2006).
Imersie infernala in incâlcitele ecuatii ale orfanajului, dar si explorare a metaforelor speculare ale abandonului, „Federeii“ este o carte despre atrocitate. Acut si autentic, persiflând cu usurinta demonizarea programatica si adeseori cabotina a poeziei din urma, scenariul lui Nicolae Avram urmareste câteva personaje tragice, stigmatizate cu cea mai rea dintre literele stacojii: abandonul. Copii ai nimanui, ei sunt aruncati in bratele-menghina ale Statului. Terminalele lui au nume recognoscibile, umane, dar nu sunt nimic altceva decât masinarii de educat, când educatia inseamna castrare a vointei, ascutire a instinctelor bazale, ciuntire definitiva a spiritului, lupta pentru supravietuire: pedagogi, profesori, directori tiranici. Din aceasta perspectiva, institutionalizarea seamana cu ritualul chinezesc al legarii picioarelor: copiii au „sansa“ de a fi primiti in societate cu pretul unei mutilari incorigibile. Se invata pe de rost foamea si cum sa potolesti foamea, violenta si cum sa nu te prabusesti in vârtejul ei, toate subterfugiile mizere care consolideaza instinctul de conservare. Nicolae Avram invie astfel o lume maligna, pe care memoria o indulceste cu un surprinzator opium nostalgic.
Orfelinatul este un decor al cruzimii in care fiinta traieste – supravietuieste – dupa un minimum si un maximum fiziologic; irizarile epifanice rare, când speranta e posibila, vântura zgura aceasta hâda a realitatii si o fac acceptabila. Numai atunci demonia se converteste, crapa mastile belicoase si lasa la iveala o farâma de umanitate, repede ratacita. De aceea, poezia lui Nicolae Avram e un ulei de ricin anevoie de inghitit. Fara sa fie demonstrativa ori patetica, fara sa strige un trecut traumatic, fara o retorica revendicativa sau macar vindicativa, poezia sa coleaza imagini disparate, ca in urma dicteului. Exorcizarea e fireasca. Exuviul este el insusi o cicatrice, iar cicatricea e urma razboiului. Camaras, Tatiana, Margi, Paulin (poate cea mai complex-tragica figura a cartii), Fonolos, Carcasa, Simion, Damian, Liliac si Pobeda sunt câtiva dintre acesti actanti intunecati, câtiva federei care au invins, desi biruintele lor se calculeaza dupa alte scale, fiindca ei sunt doar „niste viermi de matase/ o afacere profitabila doua kilograme/ de gogosi dintr-un gram de oua“, oameni pentru care s-a inventat o bizara gimnastica a falselor superputeri („simtim cum ne cresc ganglioni/ cerebroizi/ in partea anterioara“), oameni pentru totdeauna condamnati la o identitate de nevertebrata. Modi, „grasul modi“, este un animal alfa, tortionar de circumstanta, mânat el insusi de o insatiabila foame: „care dintre voi pisolcosilor/ nu mi-ati adus felia de pita/ (…) care ati mâncat/ si pe mine m-ati lasat flamând/ si insetat/ m-ati lasat fara mama si fara tata/ (…) ne controleaza gura cu flacara de la chibrit/ (…) se uita dupa ultimele firimituri/ de pâine neagra/ lipite pe dintii putrezi“.
Aici, „teama noastra/ cade in cascada“, iar gustul apei minerale este necunoscut. Realitatea inseamna incolonare, mars, barem, „300 de lei pentru fiecare chilug/ sa ne imbracam un an intreg/ uniforma de doc 50 de lei/ pantofi de carton 20 de lei/ o camasa o izmana subtire// o bluza/ maiou chilot ciorapi o batista“. Aici, normalitatea inseamna „lumea cealalta“, acolo unde, in oras, oamenii „ne arata cu degetul/ se scutura de scârba/ avem sida// unul e fara o ureche/ altul are o taietura de cutit pe obraz“. La marginea societatii, privirile ard a dezgust, iar invectiva – arabescurile de injurii – este curenta: „vite incaltate! va da statul de mâncare/ gunoaielor! bine ca dormiti/ in papucii statului// lua-v-ar dracu de maimute cu coarne/ nespalate! putrezitilor!“.
„Federeii“, ciclul-catalog al acestor identitati ultragiate, retine biografia „baietasilor/ cu capetele rase pâna la sânge“: o biografie comuna, grea karma colectiva, fiindca „impreuna ne-am trait viata/ impreuna am facut foamea/ am plâns am râs am iubit“. Vindecarea e cu putinta abia atunci când „câte unul incepe sa-si/ spuna povestea in auzul/ tuturor“. Un baiat e gasit intr-o valiza pierduta pe peronul unei gari; altul, copil din flori, isi imagineaza ca a fost adus pe lume de o albina; Menghina a fost salvat dintr-un tomberon; Zvarici a scapat de sub copitele cailor; pe Margi, „blondul“, maica-sa a vrut sa-l taie cu sapa si sa-l ascunda la radacina porumbului. Pentru acesti exclusi, singurele refugii sunt „capitele de ciulini/ albastri“ sau visul rau, cu usile deschise catre cosmar: „in aceasta noapte pobeda viseaza/ cu voce tare il auzim strigând/ in somn/ vai nu mai dati tovarasul educator/ va rog nu ma loviti/ promit ca nu mai fac/ ca am sa fiu cuminte/ aiureaza// satui de urletele lui aruncam/ o patura peste cap si-l lovim/ cu sabotii de lemn pâna/ amuteste“.
Paulin – figura satanica, de o agresivitate extrema, al carui tata este „un demon/ cu taieturi adânci/ pe fata/ scuipând/ foc“ – este sedat de gândul „sa aiba bani multi“; el stie devreme ca „lumea asta imputita e asemenea/ hârtiei de bani zboara atât de iute/ ca n-ai timp s-o mirosi“. Plecat „in lume/ sa-si incerce norocul“, chemat de zvonuri exotice, hipnotizat de pofta de a-si afla viitorul, el experimenteaza o insolita si premonitorie intâlnire: „un preot m-a chemat deoparte/ s-a uitat in ochii mei/ mi-a spus te iubesc. esti diavolul. mi-a daruit o icoana/ mi-a mai spus sa ma rog dupa care s-a facut/ nevazut si m-am cutremurat“. Personaj dostoievskian, stors din mâluri groase, Paulin sfârseste lovit de tren.
Intre zidurile orfelinatului, iubirea e diforma, iar carnea tipa. Amorul homosexual, pedofil, zoofil, macabru si hidos, substituie orice pornire fireasca cu prea negre scenarii: „pur si simplu ma simteam ametit/ era ceva identic sau poate mai puternic/ cu senzatia stranie/ pe care am trait-o inhalând vapori de/ prenadez// vaporii ma faceau sa visez frumos/ visam ca sunt acasa si ca ma joc cu tata/ uneori visam ca sunt puternic/ ca am bani si un mercedes plin/ cu fete// fetitele mici sarutau fantastic/ baietii erau la inceput mai molcomi/ dar dupa un timp/ o faceau cu frenezie/ mai ales dupa ce le promiteam/ ca o sa-i apar/ de cei rai si ca nimeni n-o sa le ia/ gustarea/ sau felul trei de la/ masa“. Lumea federeilor e o lume de intuneric, iar intr-o lume neagra nu poti decât sa bâjbâi, ferindu-te cât poti de lovituri.
Un volum pe de-a-ntregul viu, pulsând de un sânge toxic, „Federeii“ e una dintre putinele carti de poezie noua care-si tin cititorul in mâna de la un capat la celalalt. Cu un perfect dozaj al tensiunii lirice, fara pudibonderie si fara mistificare, hiperrealitatea poeziei lui Nicolae Avram – fotografia ei netrucata – o plaseaza in spatiul literaturii de cea mai buna calitate: lucida, economa, cerebrala. Fara anestezie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper