Demonologia lui Creanga. Draci si babe specialiste in „dracarii“ (I)

Un articol de EUGEN SIMION

Recitind povestile si basmele lui Creanga, am fost surprins sa constat cât de multi draci (dimoni) circula prin naratiunile lui si ce rol important au unii dintre ei in conflictele din viata satului (satul imaginar, de buna seama)… In afara de zmeii din „Fat-Frumos, Fiul Iepei“ si de comunitatea iadului, in totalitate, din „Ivan Turbinca“, apar in povestirile propriu-zise („Povestea lui Stan Patitul“, „Danila Prepeleac“) mesageri de tot felul ai lui Scaraoschi, unii simpatici, cooperanti, cum este cazul lui Chirica, altii perfizi, intruchipari depline ale Raului, asa cum si-l imagineaza lumea crestina. O tema si un personaj simbolic pe care le gasim in toate literaturile si de multa vreme. Imaginatia medievala este plina de diavoli astutiosi, reprezentati grafic sub infatisari terifiante, combinatii de multe ori de animale (balauri, tapi) si oameni prevazuti cu coarne si coada, pe scurt: o sinteza de monstruozitati. Marlowe („Tragica istorie a doctorului Faust“, 1589) a reabilitat diavolul, facând din el o creatura superioara, cu calitati umane. Diavolul este aici „cel lipsit de iubirea lui Dumnezeu“ si, din aceasta cauza, este un spirit care sufera, capabil de intelegere si compasiune. Goethe a preluat mitul si i-a dat („Faust“, 1806-1832) stralucirea si semnificatia cunoscuta. Mefistofeles este un spirit superior, ironic si sarcastic, un simbol metafizic, iar pactul cu diavolul acopera nu o tradare morala si religioasa vulgara, ci o problema grava de cunoastere.
In secolele urmatoare, literatura satirica si fantastica a continuat sa exploateze aceste surse magice si diabolice. „Diabolismul“ este cultivat in chip mai sistematic, ce-i curios, in secolul al XVIII-lea, secolul rationalismului si al iluminismului. Cine nu stie de „Diavolul schiop“ al lui Lesage (1707) sau de „Diavolul indragostit“ din povestirea fantastica a lui Jacques Cazotte, socotita si azi de critica literara o capodopera a genului? Lesage reia tema dintr-un roman spaniol, publicat in 1641 de Luis Vélez de Guevara, compus in stilul romanului picaresc, având ca tema esentiala satira moravurilor. Cazotte umanizeaza tema si face din personajele sale (Alvare Maravillas si Biondetta – adolescenta fermecatoare sub care se arata diavolul) doua fiinte care, prin iubire, scapa de puterile raului. Voltaire se arata oripilat in „Eseu asupra moravurilor“ si in „Dictionar filosofic“ de gustul contemporanilor sai pentru supranatural si de seductia pe care o exercita asupra lor oribilul. El ii detesta pe cei care celebreaza infernul si picteaza „le diable déguisé en cormoran et en crapaud“. Nu ezita sa numeasca aceste scrieri dezgustatoare, absurde si atroce, opera unor spirite fanatice.
Preocuparea pentru literatura diabolica si magica trece si in secolul al XIX-lea, secolul realismului si al romantismului. Max Milner a studiat circulatia temei in doua mari tomurix) (x), pornind de la Cazotte si oprindu-se la Baudelaire. O puzderie de nume si titluri de scrieri, in versuri si proza, sunt analizate aici. Printre scriitorii interesati de subiect se afla si Chateaubriand, Mme de Staël, Balzac, Théophile Gautier, Victor Hugo, Nerval si lista nu se opreste aici. Diavolul continua sa-i ispiteasca, in secolul al XX-lea, pe Gide, Bernanos, Julien Green, fara a mai pune la socoteala scriitorii germani care de la Goethe la Hoffmann dadusera in secolele anterioare un sens metafizic relatiei dintre om si Satana. Nu spune Hegel ca Mefistofeles reprezinta un factor esential in univers? Chiar prozatorii care vor sa reconstituie in roman „o istorie a inimii cusuta fir cu fir“ sunt atrasi de stiintele si psihologiile oculte, asa cum face Balzac in „Centenaire“, apoi in „Séraphita“ si „Louis Lambert“, unde diavolul apare, zice cercetatorul care inregistreaza toate aceste detalii, sub forma „diavolului teologic“. Flaubert analizeaza fenomenul ispitei intr-o carte celebra, „Ispitirea Sfântului Anton“. Diavolul este in aceste fictiuni realiste un spirit corupator care patrunde peste tot, in familie, in afaceri, in societate… Devine chiar erou de roman-foileton, intra in teatru si in memorialistica satirica. Romanticii mitizeaza pe Satana, fac din el un simbol al revoltei si al puterilor secrete din univers. Acest mit ajunge si in proza lui Eminescu sub chipul tânarului demon frumos, straniu si catilinar.
1. Chirica, un drac de treaba. Din nou Stan Patitul
Pâna sa fie insa acceptat in saloanele literaturii culte, diavolul a circulat in fantezia populara si a patruns in folclor, cum s-a intâmplat si in cazul culturii române. Creanga porneste de aici si face din drac, simbol al necuratului, un personaj mai degraba simpatic, oricum umanizat, cu atributele lumii moldovenesti, cum am aratat intr-un capitol anterior. Se va vedea in continuare ca dracii sai vorbesc molcom si sfatos si fac aceleasi „smichirii“, ca toate personajele din naratiunile lui Creanga, pentru a câstiga competitiile. Cam in acelasi timp cu Creanga, I. L. Caragiale preia tema lui Belphegor de la Machiavelli sau din alte surse intr-o nuvela admirabila („Kir Ianulea“), plina de culoare si de cruzime morala in descrierea nevestei indracite, de care se sperie si de care fuge, in cele din urma, chiar trimisul lui Scaraoschi pe pamânt.
Dar sa revenim la dracii din naratiunile lui Creanga, adaptati moravurilor si stilului de viata din Moldova de Mijloc. Diferiti intr-o oarecare masura ca fire si comportament, ei alcatuiesc o tipologie determinabila in opera humulesteanului prin câteva trasaturi in raport cu alte scrieri. Cel mai bine se vad aceste diferente, cum am precizat deja, in „Povestea lui Stan Patitul“ si „Danila Prepeleac“, unde miraculosul intra fara sa tulbure prea mult scenariul realistic al naratiunii. Este modul in care, in genere, trateaza prozatorul miraculosul: vorbeste de el ca si când ar face parte din existenta curenta, ca o dimensiune a realului (partea ce nu se vede la inceput si care se integreaza, la un moment dat, vietii normale). Lipseste, vreau sa spun, nota terifianta in proza magica si diabolica a lui Ion Creanga. Nimic nu se intâmpla catastrofal atunci când dracii se amesteca in treburile lui Danila Prepeleac sau ale Stan Patitul… Ei vin fie sa ispaseasca o pedeapsa (Chirica, de exemplu), fie sa execute o misie cu totul prozaica (apararea teritoriului si sabotarea proiectului initiat de Danila de a ridica o manastire in marginea iazului, spatiu aflat, se pare, in custodia iadului)… Tarâmurile, in mai toate situatiile epice infatisate de Creanga, nu sunt strict determinate, personajele circula fara mare dificultate dintr-o parte in alta, se duc in iad, ca Ivan Turbinca, si se intorc; dracii participa la treburile gospodaresti, executa operatii de chirurgie pentru a scoate o coasta de drac din trupul unei tinere neveste, in fine, accepta sa se ia la intrecere cu un om siret (Danila) si, contrar asteptarilor, sunt invinsi… Putem spune ca proza diavoleasca a lui Creanga ii demitizeaza pe diavolii cu care opereaza si, totodata, ii umanizeaza, conferindu-le trasaturi omenesti bune sau rele. In felul acesta diavolul sau nu tulbura aproape deloc imaginea si ritmurile vietii taranesti si nu produce spaima la lectura. Doar in „Ivan Turbinca“ dracii sunt vizitati, ca sa spunem astfel, la ei acasa, adica in iad, pentru ca eroul sa poata verifica daca intr-adevar aici exista mai multa vodca si femei disponibile si, deci, daca exista posibilitatea de a petrece…
In rest, dracii se amesteca printre oamenii obisnuiti si se comporta aproape ca si ei. Devin, altfel zis, personaje identificabile in tipologia rurala a lui Creanga. Chirica este pedepsit de Scaraoschi sa slujeasca trei ani pentru ca, infometat, a mâncat un bot de mamaliga lasat la Stan Patitul in padure, fara sa afle ce-a gândit si ce-a spus flacaul tomnatic. Chirica, dar, se arata de la inceput un drac fara mari performante (nu reuseste sa intarâte oamenii pentru a face fapte rele) si nu este atât de inrait si dibaci cât ar trebui sa fie dupa regulile iadului. De aceea este pedepsit de seful sau, Scaraoschi, care conduce un vast serviciu de informatii: monitorizeaza gândurile pamântenilor, vrea sa stie totul despre ei…
Ajuns in gospodaria lui Stan Patitul, Chirica se dovedeste a nu fi deloc lenes, este, dimpotriva, un baiat vrednic si credincios, sporeste averea stapânului sau si, in cele din urma, il convinge sa se insoare, ajutându-l apoi sa-si aleaga femeia cea mai putin indracita. Ideea este ca nicio femeie nu-i onesta in totalitate. Cea mai putin rea are o coasta de drac pe care Chirica i-o scoate dupa ce reuseste sa-i aduca barbatului indaratnic si credul dovezi ca nevasta, cu un copil mic in brate, poate fi necredincioasa. Toate acestea sunt puse intr-o naratiune dinamica, cu scene de cruzime (incendierea casei si, in genere, intriga diabolica a babei mijlocitoare, rapirea pruncului si ipocrizia teribila a nevestei pe cale de a pacatui), in fine, o istorie morala care se incheie cu des-diabolizarea femeii (scoaterea coastei ticaloase) si retragerea lui Chirica. Ce-i interesant in aceasta istorie pe jumatate normal prozaica (viata unui taran care vrea sa se instareasca si isi cauta o nevasta pe masura), pe jumatate fabuloasa (sluga lui este un drac cu puteri misterioase) este ca taranul, Ipate, zis si Stan Patitul, nu-si da seama ca s-a infratit cu diavolul si ca, in fond, n-a facut decât sa-i urmeze sfaturile. Sfaturile sunt, de altminterea, intelepte, cinstite. Chirica este un om de treaba si, din toate actele lui, ne dam seama ca, desi rolul lui pe lume este sa provoace raul, el face in naratiunea lui Creanga numai bine. Este, probabil, cel mai onest si mai simpatic diavol din literatura româna. Nu-i cere lui Ipate sa-si tradeze credinta si sa semneze un pact prin care sa-si vânda sufletul. Se poarta in asa fel, incât nimeni nu banuie de unde vine si ce hram poarta…
Sunt totusi semne care i-ar fi putut deconspira originea draceasca. O retea de semne, am putea zice, vazând numarul mare de aluzii din text, vorbele in dodii, propozitiile neterminate, sugestiile ba serioase, ba glumete pe care le face chiar protagonistul in discutie când i se judeca faptele iesite din comun. Reteaua de semne incepe chiar din prima clipa, atunci când Chirica bate la poarta lui Stan Patitul. Intrebat cum il cheama si de unde vine, el raspunde evaziv si cu istetime, ceea ce il face pe interlocutorul sau, uluit de câte stie baiatul care seamana cu un vrabioi chircit, sa dea urmatoarea replica: „dar stii ca m-ai plesnit in palarie, mai Chirica? Al dracului baiet! Parca esti Cel-de-pe-Comoara, mai, de stii toate cele!“ (s.n.) Chestionat in continuare de Stan pentru a-i testa desteptaciunea si morala, Chirica da, iarasi, raspunsuri imprecise, fapt ce nu scapa taranului intrigat de atâtea ocoluri: „Balan sa-ti aleaga din gura ce spui – comenteaza el – daca nu vorbesti deslusit“ (s.n.)…“ Tocmai acest lucru nu vrea sa-l faca diavolul osândit de Scaraoschi sa slujeasca trei ani pentru ca, trimis in misiune pe pamânt, n-a reusit „sa arvoneze“ niciun suflet. Numai de un limbaj deslusit nu are nevoie Chirica; asa ca nu se sfieste sa amestece vorbele si sa-si vada de treaba. Nici Ipate (Stan Patitul) nu merge mai departe cu banuielile sale. Se multumeste doar sa se mire de puterile lui Chirica si sa mai arunce, din când in când câte o vorba, de pilda atunci când observa ca argatul sau stie multe si vorbeste, asa, „in dodii“, dar nu incearca nici acum sa desluseasca dodiile.
Dovada poate cea mai puternica despre puterile ascunse ale lui Chirica ar fi trebuit s-o aiba Ipate (numit de narator „cel cu grija in spate“) atunci când slujitorul sau, ajutat de toata dracimea, secera intr-o singura noapte un lan imens de grâu. O „claca dracului“, zice naratorul care stie de manevrele lui Chirica. Ipate se mira din nou, dar nu prea mult, si merge mai departe pe mâna lui Chirica… Boierul pagubit banuie si el ceva când vede ca omul lui Stan ia in spate gireada cea mare de grâu („n-am crezut ca am a face cu dracul“ si mai departe: „si chiar de nu-i fi tu uciga-l-crucea, tot n-ati umblat cu lucru curat; insa… ce am eu cu sufletul vostru?“), dar opreste suspiciunea la timp si incheie, necajit, invoiala… Chirica insusi se lauda la un moment dat cu stiinta lui de a ghici secretul femeilor („caci eu sed calare in inima lor si, nu ca ma laud, dar stiu toate maruntaiele dintr-insele“) si-l sfatuieste pe ezitantul Stan sa se aiba bine cu dracii caci, zice el, „daca nu-i fi si cu dracii oleaca, apoi cica te fura sfintii si iar nu-i bine“. Stan este deja in voie buna cu dracii, e multumit, averea lui creste, dar nu-si da seama de unde-i vine norocul. Alta data, ca sa-l convinga ca prima fata aleasa de flacaul tomnatic nu-i buna de el pentru ca are trei coaste de drac, dracul deghizat in argat spune, in chip figurat desigur, dar ii spune ca una dintre ele „a inalbit odata, numai intr-o singura noapte, pe mosu-meu la fântâna“… Formula misterioasa, numitul Stan Patitul cere de data aceasta deslusiri („cum asta, mai Chirica?“), dar Chirica il sfatuieste sa nu le caute: „Da’, ia! nu mai sti si dumneata cum, stapâne!“…
Nu-i ramâne lui Stan decât sa se mai mire o data de puterile ascunse ale slujitorului sau: „nu stiu, naluca sa fii, om sa fii, dracul sa fii, dar nici lucru curat nu esti“… N-o fi Chirica lucru curat, dar este un lucru bun pentru gospodarul Stan Patitul scos din burlacia lui si adus de acelasi Chirica in prag de insuratoare („in pârpara insuratului“)… Nici intâmplarile ulterioare, foarte elocvente de altfel (nunta, proba infidelitatii nevestei, dezvaluirea de catre Chirica a perfidiei babei si a scenariului odios pus la cale pentru a adormi suspiciunile barbatului ca si incornorat), nici acestea, zic, nu dau la iveala secretul biografiei lui Chirica. Stan se lasa mereu imbrobodit si, cu toate mirarile si banuielile sale succesive, el continua sa ramâna pâna la sfârsit in aceeasi stare de perplexitate si admiratie fata de dracul ascuns sub chipul unui vrabioi inchircit…
Creanga imagineaza un scenariu bine pus la punct, cum s-a putut constata, când este vorba de identitatile lui Chirica. Cu o mâna da, iar cu alta ia, oculteaza. Dialogul dintre Stan si Chirica seamana cu un joc intre pisica si soarece. Când e gata sa-l prinda cu secretele si „smichiriile“ diavolesti, Chirica fuge, deturneaza discutia, vorbeste – s-a vazut – nedeslusit, iar când Stan devine insistent, ii recomanda discretia („da’, ia nu mai sti si d-ta cum, stapâne!). Joc inteligent, solutie pozitiva, altfel lucrurile s-ar fi complicat prea mult. Cum s-ar fi desfasurat ele, daca pactul cu diavolul, de care face atâta caz literatura cu continut metafizic, ar fi fost incheiat sub forme legale, cu acceptul tuturor partilor? Este greu de imaginat asa ceva in lumea taraneasca… Creanga cântareste, subliniez, bine lucrurile. Secretul lui Chirica intra in logica naratiunii: intretine curiozitatea la lectura, da o nota senzationala faptelor, sporeste, in fine, originalitatea epicii printr-o inteligenta combinatie de fabulos si realism.
Cel care deconspira secretul lui Chirica (slujitorul lui Scaraoschi) este Chirica insusi in finalul naratiunii, atunci când misia lui pe pamânt (citeste: ispasirea lui!) se incheie. Inainte de a pleca, el saruta cuviincios mâna lui Ipate si-i marturiseste: „Ei, stapâne, iaca, chiar azi mi s-au implinit anii de slujba; ramâi de-acum sanatos, ca eu ma duc de unde am venit; dar sa stii de la mine, si sa spui si altora, ca te-a slujit un drac trei ani de zile“… S-ar putea zice ca dracul Chirica nu are nimic din satanismul pe care l-a speculat si l-a umflat literatura pentru a intari ideea ca in lume actioneaza, pe lânga principiul binelui, reprezentat de Dumnezeu, principiul raului, simbolizat de Printul Intunericului.
2. Dracii lui Danila Prepeleac si prabusirea unui mit…
Altfel arata si se comporta dracii din „Danila Prepeleac“. Valeriu Cristea i-a analizat pe toti cu mare atentie in „Dictionarul“ sau si l-a corectat pe Creanga in ceea ce priveste numarul lor: nu sunt patru, cum spune prozatorul la un moment dat, incurcând sirul lor, ci cinci. Intr-adevar, din iazul lânga care Danila vrea sa ridice o manastire ies cinci diavoli pentru a-l incurca pe proaspatul calugar (in fapt, Danila nu are deloc gândul sa traiasca in pustiu si sa se pocaiasca!) in proiectele sale. Cinci, dar trebuie sa spunem de la inceput, ca nici unul nu are inteligenta si hazul lui Chirica. Dracii lui Danila, spre deosebire de acela al lui Ipate/ Stan Patitul, n-au personalitate, sunt doar niste biete slugi ale lui Scaraoschi care, in ciuda reputatiei lor de a fi sireti, se dovedesc a fi tari de cap si suspect de naivi, ca sa nu zicem de-a dreptul prosti. Ei se lasa usor pacaliti de Danila si, in confruntarea (intrecerea) ce urmeaza, pierd toate probele, desi aveau toate atuurile sa le câstige detasat.
Sa refacem scenariul povestirii pentru a vedea comportamentul lor deloc „dracesc“. Scenariul are doua parti distincte: mai intâi istoria esecurilor pagubosului Danila, cel „nechitit la minte si nechibzuit la trebi“, care da boii pe un car, carul pe o capra s.a.m.d., pâna ajunge la sapa le lemn; este istoria prostiei omenesti in varianta unui individ care face totul pe dos… Partea a doua a naratiunii arata un alt Danila, mai destept, mai siret, mai inventiv si, cum se dovedeste la urma, mai putin pagubos. Trimis in deriziune de fratele sau – sastisit de cererile lui Danila – sa se calugareasca, Danila ia in serios recomandarea si, dupa un alt sir de esecuri, hotaraste sa dureze o manastire intr-un loc, se va dovedi curând, nepotrivit. Face mai intâi o cruce si-o infige adânc in pamânt. E momentul in care se declanseaza ceea ce am putea numi scenariul magic al povestirii, cu totul diferit, repet, de primul. La hotarul dintre ele se afla, dar, acest simbol crestin. Istoria molcoma si previzibila de pâna acum – istoria prostiei omenesti, cea in care Creanga se aratase deja foarte iscusit – se transforma intr-o istorie in care intervin si forte supranaturale, situatii imprevizibile si, desigur, personaje noi, in speta cei cinci draci… Mai este ceva original in schema epica a povestirii: spatiul in care se desfasoara aceste fapte. Locul in care Danila vrea sa construiasca manastirea este, lucru inedit, proprietatea lui Scaraoschi. Pâna acum stiam ca iadul este undeva, pe alt tarâm. In „Danila Prepeleac“, Creanga il aduce pe pamânt. Scaraoschi se poarta, in consecinta, ca orice proprietar care, vazându-si domeniul amenintat, ia masuri de represiune. Se adauga la aceasta grija, desigur, faptul ca invadatorul vrea sa ridice pe proprietatea iadului o manastire, simbolul altei puteri…
Ce urmeaza se cunoaste: mesagerii lui Scaraoschi incearca mai intâi sa-l inspaimânte pe Danila, reclamând dreptul de proprietate si, deci, ilegitimitatea proiectului manastiresc („stai, ma! Nu te-apuca de nazbutii; iazul, locul si padurile de pe-aici sunt ale noastre“) si, nereusind, incearca sa-l cumpere cu bani („na-ti, ma bani! – zise dracul trimis; si sa te carabanesti de aici, ca de nu, e rau de tine“). Solutie negustoreasca, solutia coruptiei. Dracii sunt gata sa câstige pentru ca Danila, lacom, prinde smichiria si trage numaidecât morala fabulei: „Bun! Zise Danila. Nici asta nu iè din drum; tot mânastiri sa croieste, daca vrei sa te bage dracii in sama, sa-ti vie cu banii de-a gata la picioare si sa te faca putred de bogat“… Numai ca, dupa ce târgul se incheie si eroul nostru sta pe burduful de bivol plin de bani, Scaraoschi se razgândeste si trimite alt drac pentru a-l provoca pe Danila la noi intreceri si a-si recupera astfel banii… Urmeaza, dar, alte incercari ale puterii (caratul in spate al iepei, concursul de alergare, proba de trânta, proba de chiuit, aruncarea buzduganului si, la urma, proba de blesteme) pe care, datorita surprinzatoarei sale abilitati, Danila le câstiga pe toate.
Ce-i greu de inteles in aceasta competitie dintre reprezentantii a doua tarâmuri (cel pamântesc si cel diavolesc) este, repet, naivitatea dracilor. Ei cred tot ce le indruga Danila si accepta fara sa protesteze derogarile, deturnarile, inca o data, sireteniile copilaresti ale eroului care, pâna atunci, se dovedise a nu fi deloc o lumina si o intelepciune omeneasca. Creanga incalca, putem spune, traditia si schimba miturile, minimalizând in chip ostentiv puterea si inteligenta dracilor. Imaginarul colectiv si, mai târziu, literatura culta care sugereaza manifestarile satanismului, vazând in el o forta a universului, prezinta diavolul ca o suma a negativitatilor superioare, un mester absolut al raului, in stare a citi gândurile omului si a pregati cu minutie dezastrele… Povestitorul humulestean rastoarna aceasta imagine si aduce in „Danila Prepeleac“ niste demoni amarâti si infricosati, usor de manipulat chiar de un individ modest ca eroul fabulei de mai inainte…

 

*) (*) Max Milner: „Le Diable dans la littérature française de Cazotte à Baudelaire” (1772-1861), Librairie José Corti, 1960, Paris.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper