Ciubarul – mai gol ca niciodata

Un articol de CORNEL DINU

M-a tentat sa scriu despre ce mai inseamna nationala noastra dupa ultimul joc al primaverii – cel cu Luxemburg, din cetatea P.D.L.-ista a renumitului „Pinalti“, de la Piatra Neamt. Dar am renuntat, având impresia ca intru si mai mult in derizoriul in care a cazut reprezentativa noastra. In acest sens, definitoriu este amanuntul statistic ca, necâstigând nicio partida pâna acum din cele patru ale preliminariilor europene, suntem in aceeasi situatie cu – de-acum „suratele“ noastre de pe continent – Liechtenstein, Malta, Luxemburg, Andorra… Ar mai fi inca doua sau trei echipe care se afla in aceeasi postura. Nu le mai amintesc, pentru ca am ajunge la concluzia ca, la ora actuala, am decazut pe ultima treapta, a patra!, a scarii valorice fotbalistice de pe batrânul nostru continent. Iar dupa atmosfera deprimanta in ceea ce priveste reprezentarea fotbalistica nationala, dupa infrângerea din Bosnia, doar asta ne mai lipsea…
Avem, parca, un palmares pozitiv cu Razvan Lucescu in calitate de antrenor dupa meciurile fara importanta: când a venit dupa Piturca si nu mai conta. Dar acum, s-au adunat doi ani si jumatate de când este la pupitrul orchestrei tricolore, care se suna cu totul dezacordat când apare o miza reala – partidele oficiale. Nu e exclus sa fie aici si urmatoarea explicatie: când nu ai evoluat niciodata la acest nivel emotional ca jucator, este greu de crezut ca, in calitate de antrenor, poti crea elevilor tai, multi dintre ei activi de ani buni in marele fotbal, starea de spirit necesara obtinerii performantelor. L-am vazut, asadar, pe Razvan Lucescu, devenit incontestabil selectioner doar dupa câtiva ani de antrenorat, presat si chiar temator in exprimari inaintea intâlnirii cu Bosniei. Iar aceasta stare se transmite. Iar jucatorul, care inainte de meciuri are adesea instinctele unui animal de prada, simte imediat emotia dresorului. Si nu-si mai ascute dintii pentru, stilistic vorbind, a musca din adversar. Aceasta este senzatia mea in ceea ce priveste starea de spirit inoculata tricolorilor de tânarul si neexperimentatul lor antrenor inaintea si in timpul jocurilor oficiale. Varianta pe care, la experienta lor, conducatorii Federatiei trebuiau de mult s-o ia in calcul. Sunt convins ca asa au stat lucrurile si acum, la Zenica: au contat deosebirile dintre cei doi tehnicieni aflati in fotoliile de conducere, Safet Susici, conducatorul tehnic al Bosniei, scolit si trait in Franta, având mult mai multa experienta fata de mângâiatul de soarta pus sa creeze destinul actualei noastre nationale. Sunt convins ca, la pauza, atunci când noi intraseram in avantaj discutabil la cabine, Susici a stiut sa creeze si sa impuna jucatorilor sai atmosfera necesara pentru a domina la toate capitolele si sa intoarca soarta meciului, câstigând clar, in partea a doua. Iar alaturi, in vestiarul nostru, rumoarea si lipsa de credibilitate a mesajelor tehnice aduceau mai mult cu traditionalele noastre invataminte defetiste: „Curaj, gaina, ca te tai!“; sau: „Retrageti-va pentru a ne pastra batatura!“. Sunt explicatii plauzibile pentru ceea ce ne-a fost dat sa vedem si sa constatam in evolutia noastra din urmatoarele 49 de minute. Gazdele au apasat clar pe pedala agresivitatii fizice, prin constructie mult mai directa spre buturile noastre. Iar noi n-am mai contat absolut deloc, inregistrând doar sutul pe poarta al lui Torje, dar dintr-un unghi greu de transformat in gol. Iar ei, pe lânga dominarea mult mai clara si mai apasatoare decât in prima repriza, au avut cinci situatii de a marca. In doua dintre ele, firesc, nu ne-au iertat. Faze fixe, ce-i drept, in care apararea noastra si-a etalat, din nou, celebrul marcaj „gura-casca“. In prima repriza, desi am prezentat aceleasi deficiente, dominarea gazdelor nu a fost atât de evidenta ca in partea secunda. S-a consemnat si un 1-1 la ocazii, noi marcând din singura oportunintate creata, aceea a lui Marica. Practic, datele totale ale partidei ne sunt potrivnice. Sugestive si aducatoare de gânduri sumbre. Astfel, posesia a fost 66% la 34%, ocaziile 6-1 tot pentru ei, suturile pe poarta 7-2 si 10-0 la cornere. Nimic in favoarea noastra! Iar schimbarile au fost cam din ghioc. Cât priveste starea de spirit si arderea pâna la sacrificiu, acestea au fost etalate, mai ales dupa ce i-am ranit marcându-le gol, tot de gazde. Incerc si aici o explicatie socio-istorica. Media de vârsta a combinatei bosniace de musulmani, ortodocsi-sârbi si catolici-croati a fost de 27,5 ani. Noi, mai tineri. Cel mai in vârsta bosniac a fost mijlocasul acoperitor Rahimici, 35 de ani, iar cel mai tânar, „regizorul“ lui Lyon, Pjanici, 20 de ani. In ceea ce priveste media de inaltime, care conteaza si ea, suntem si aici in inferioritate clara: ei nu au avut nici un jucator sub 1,80 m, noi – doar cercetasi.
Dar sa ne intoarcem la vietile reale ale celor din distributia de sâmbata seara: când Pjanici avea 3-4 ani si familia sa a emigrat in Luxemburg, iar Rahimici cauta scoala primara, capitala lor, Sarajevo, suferea un asediu de 1 100 de zile, in care au murit 100 000 de oameni, dintre care 50 000 de civili! Orasul este asezat intr-o caldare inconjurata de munti, de pe ale caror culmi trageau sârbii si croatii… iar musulmanii bosniaci din oras erau, pur si simplu, vânati. Imi povestea prietenul meu vechi, Dusean Bugarin, fost bariton la opereta la noi si apoi angajat, dupa 1972, al Operei din Sarajevo ca, de trei ori pe saptamâna, sub bataia armelor invrajbite dement si religios, cara damigene de apa pe umeri facând, de fiecare data, sub scrutarea „snaiper“-elor, 15 de kilometri pe jos. Trecuti si caliti prin acest joc necrutator si nedrept cu moartea care i-a pândit vreme de trei ani de zile, din 1 aprilie 1992 si pâna in 24 noiembrie 1995, cred ca bosniacii si-au dovedit acum pe teren spiritul patriotic. Au luptat tot timpul, fiind primii la minge in mai toate disputele, mai ales dupa pauza. Pe când ai nostri, mai mult culegatori ai roadelor de imagine a generatiei aducatoare de mari succese a lui Hagi si Gica Popescu, lasa adesea impresia ca nu mai simt nicio onoare când li se cânta imnul si ca un astfel de meci nu e decât o simpla prezenta care le poate ingrosa contul de la club. Asa se intâmpla când, politic vorbind, accepti sa-ti fie tara transformata intr-o colonie buna doar pentru cei din afara…
De multe ori, un meci de fotbal este asemuit cu o batalie armata. S-au facut si spus nenumarate cronici si remarci in acest sens. Amintesc doar atât de folosita expresie ce-i caracterizeaza pe jucatorii germani – panzere!; sau ca „italienii s-au aparat câstigând in final dupa logica de „strângere si avansare a careurilor legiunilor romane“. Ducând comparatia spre ceea ce am aratat noi la Zenica, „armata româna“ a avut „observatori“ in liniile inamice, pe Mutu si pe Marica, dar linia noastra de front, mijlocul terenului, nu le-a folosit nici informatiile (de lentoare a defensivei adverse) si nici n-a atacat, sustinându-i. Ba din contra, s-a retras din ce in ce mai mult spre aburul marmitelor din spate, in speranta ca vor fi aparati de trupele de rezerva, constituite din aparatori plus bietul sacrificat la doua faze fixe, din care am primit golurile, Pantilimon. Clar, nu-i asa?
Ar mai fi si riscurile de selectie pe care si le-a asumat, sfidator, asa-zisul selectioner Razvan Lucescu, evoluând cu destui jucatori indoielnici, care nu ponteaza nici la echipele lor de club si necunoscând ca la acest nivel este decisiv sa scrutezi punctele vulnerabile ale adversarilor si sa insisti acolo. O singura observatie referitoare la acest amanunt: ii aduci pe Torje si Deac la mijlocul terenului, dar ii obligi ca, dupa recuperare, sa revina in banda si sa le puna probleme fundasilor defensivi-adversi. Sau: da-le mingi adevarate din mijloc lui Mutu si Marica, si o sa vezi cât de usor sunt de depasit stopper-ii lor, Mravac si Spahic!
Ar mai fi multe de spus. Apropo: de ce nu au fost folositi Giurgiu, de la „Otelul“, cel mai bun mijlocas central complex din campionatul nostru, si percutantul Alexe, de la Dinamo, pe banda stânga, caci l-ar fi facut pilaf prin sarjele lui pe dubiosul lor aparator dreapta, Mujdza. Sau: de ce nu a jucat Razvanel, de la venire!, doua meciuri cu aceeasi formatie?
Am pierdut, mai clar decât la Belgrad – ca prestatie per total, nu ca scor – chiar si ultima ciocnire fotbalistica balcanica. Zice-se ca s-a zvârcolit prin vestiarul nostru si veninul draconic al tradarii… Teoretic, sanse ar mai fi. Numai ca ciubarul cu lapte este acum prea gol…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper