Cealalta fata a paradisului

Un articol de RODICA GRIGORE

F. Scott Fitzgerald, Blandetea noptii, traducere de Mircea Ivanescu, postfata de Mihaela Anghelescu Irimia, Polirom, 2009

 

„Already with thee! Tender is the night,
And haply the Queen-Moon is on her throne…“
(John Keats, „Ode to a Nightingale“)

Publicat initial în patru numere din „Scribner’s Magazine“, între ianuarie si aprilie 1934, romanul „Blândetea noptii“ de F. Scott Fitzgerald a suscitat rapid numeroase controverse, întretinute, în parte, si de cele doua versiuni ale cartii, rezultat al efortului autorului de a-si definitiva si îmbunatati creatia si care, mult timp, au circulat în paralel. Pus adesea în umbra de uriasa faima dobândita rapid de „Marele Gatsby“ (1925), romanul „Blândetea noptii“, acuzat nu o data de lipsa a viziunii de ansamblu sau chiar, de catre unii critici, de o anumita superficialitate, ramâne, oricât ar putea parea de imperfect, una din operele remarcabile ale literaturii americane a anilor ’30 în ansamblu. Caci, în fond, chiar si imperfectiunile cartii pot fi privite ca alegeri cât se poate de bine gândite ale unui scriitor decis sa rezolve, tocmai prin acest caracter oarecum fragmentar si aparent incomplet, dificultatile rezultate în urma abordarii unei teme dificile: epuizarea psihica urmata de inevitabila cadere, precum si capacitatea oamenilor de a-si gasi o nebanuita forta exact prin distrugerea celor din jur. Mariajul lui Nicole si Dick Diver devine, astfel, emblematic nu doar pentru exprimarea pâna la capat a tuturor semnificatiilor unei alte fete a paradisului, ci si, deopotriva, pentru ascensiunea unor adevarate forte de dezintegrare, care, în cele din urma, prin atacul la insidios la adresa celor mai profunde resorturi ale individualitatii, vor reusi sa distruga tot ce mai ramasese din atât de stralucitorul Vis American, ipostaziat si în „Marele Gatsby“.
Carte plina de trimiteri la însasi situatia lui Scott Fitzgerald si a sotiei sale, Zelda, mereu internata în diverse clinici psihiatrice, dar si de aluzii la noile realitati ale lumii americane lovite de Marea Criza sub semnul carora a stau începutul anilor ’30, „Blândetea noptii“ reprezinta, de asemenea, dovada capacitatii autorului de a se raporta la literatura romantica. Titlul însusi este inspirat de o sintagma („tender is the night“) din „Oda unei privighetori“, celebrul poem al lui John Keats, scriitorul cu a carui lirica întreaga opera a lui Fitzgerald prezinta o fundamentala înrudire, mai rar observata în epoca si imediat dupa aceea, dar discutata pe larg, între altii de Harold Bloom. Iar la o analiza atenta la nuante, se poate observa profunda înrâurire a autorului lui „Endymion“, evidenta, mai mult decât oriunde altundeva, în fascinatia lui Scott Fitzgerald pentru descrierea momentului întâlnirii unui barbat cu o accentuata capacitate imaginativa, asa cum se dovedeste a fi Dick Diver (la fel cum fusese, înaintea lui, si Jay Gatsby), cu o femeie parca nemuritoare si având numeroase calitati de veritabila zeita de-a pururi tânara, asa cum sunt, în „Blândetea noptii“, atât Nicole, cât si Rosemary, construite, ca personaje, pe urmele lui Daisy din „The Great Gatsby“. În felul acesta, ceea ce parea, initial, a fi simpla poveste a destramarii mariajului sotilor Diver si a caderii lui Dick, urmat de (cel putin temporara) renastere a lui Nicole – desi, e adevarat, mai cu seama ca urmare a aventurilor ei amoroase, notabila fiind cea ce Tommy Barban, alaturi de care va si ramâne, se transforma pe nesimtite în altceva. În primul rând, într-o extraordinara creatie de atmosfera, una din cele mai reusite din întreaga literatura universala dar, deopotriva, un subtil studiu al relatiei extrem de complicate dintre realitate si fictiune. Caci, daca pentru Keats, în buna traditie romantica, imaginatia reprezenta o cale de evaziune din lumea reala, Fitzgerald va ajunge, în „Blândetea noptii“ ca, pornind de la accentuarea transfigurarii imaginative, sa puna, subtextual – dar la tot pasul – urmatoarea întrebare: oare încercarea de a depasi conditionarile exterioare ale lumii reale nu poate sfârsi, în ciuda premiselor aparent favorabile, într-un esec? În fond, turnul de fildes pe care sotii Diver si-l construiesc cumva alaturi de realitatea lumii, în peisajul mirific al Rivierei franceze, este un teritoriu al ambiguitatii, oferindu-le, pe de o parte, o salvare de trecutul lui Nicole (fosta pacienta a doctorului Diver cel care, confundând practica de psihiatru cu sentimentele, o va lua de sotie) dar pe de alta, îi va expune tocmai pericolelor pe care încercasera cu atâta îndârjire sa le evite la începutul casniciei. Pentru ca magia micului lor univers securizant sa poata functiona era nevoie de completa rupere de lume – pe care, însa, nici unul din ei nu si-o doreste pâna la capat, de aici aventurile amoroase pe care ambii le au, de aici si complicatia rezultata în urma apropierii tinerei actrite Rosemary Hoyt de acest cuplu. Dick si Nicole devin, astfel, total dependenti de cei din jurul lor, în fata carora ajung sa se poarte asemenea unor actori pe o scena de teatru, vorbind, adesea, deodata si dând, astfel, impresia – însa doar impresia… – unitatii cuplului lor, în ciuda singuratatii pe care ambii o ascund fie în bautura, asa cum e cazul lui Dick, fie în flirturi mai mult sau mai putin (ne)vinovate, în cazul lui Nicole.
Desigur, Dick Diver reprezinta, în alta ordine de idei, si imaginea prin excelenta a psihiatrului de formatie freudiana, tinzând mereu a alina profundele rani identificabile, la nivel simbolic, dedesubtul aparentelor stralucitoare ale unei societati marcate de violenta, sterilitate si moarte spirituala, aspect identificabil, de altfel, si în „Tara pustie“ a lui Eliot sau în „Hugh Selwyn Mauberly“, de Ezra Pound ori în unele dintre romanele cele mai bune ale lui Hemingway, „The Sun Also Rises“ mai cu seama. Apropiat, din punct de vedere tematic, de unele fragmente din citatul roman al lui Hemingway, romanul „Blândetea noptii“ câstiga mult prin accentul pe individualitate, care lui Hemingway îi lipsea, dar si prin maniera de-a dreptul poetica – în cel mai bun sens al termenului – de constructie a textului. Malcolm Cowley avea perfecta dreptate sa caracterizeze cartea ca fiind „încercarea pe deplin reusita de a descoperi ori de a crea valori veritabile în mijlocul unei societati de unde tocmai acestea par a lipsi cu desavârsire.“ Astfel, ironia subtila a lui Fitzgerald devine un neasteptat mod de a pune în pagina o adevarata critica sociala ce tinde, la prima vedere, sa treaca neobservata. Caci Dick Diver, spre deosebire, de pilda, de boemii protagonisti ai lui Hemingway, are un rol social, perfect expus prin intermediul istoriei mariajului sau cu Nicole. Îl are, dar îl ignora, luându-si de sotie pacienta, spre stupefactia familiei acesteia, dar si a cunoscutilor, gata sa-l acuze pe Dick de pure interese financiare ascunse, având în vedere uriasa avere în posesia careia va intra dupa casatorie. Dar Dick nu e altceva decât o ipostaza moderna a doctorului Lydgate cel care, în celebrul roman „Middlemarch“, al lui George Eliot, avea o soarta oarecum asemanatoare: la fel ca si predecesorul sau literar, Dick se dovedeste a fi un doctor care da voie aspiratiilor sale sociale sa-i prejudicieze cariera si vocatia care nu i se poate nega. De aici tragedia pe care nu va putea s-o evite si care va sfârsi prin a-l aduce la destramarea casniciei si la refugirea permanenta în paradisul artificial al fericirii aduse de bautura. Iar daca, de exemplu, eroii lui Hemingway erau afectati de o funciara incapacitate de a se (re)adapta ritmurilor existentei sociale, germenii prabusirii lui Dick se gasesc, înainte de toate, în el însusi, fapt excelent subliniat de autor. Nu se poate nega, totusi, profunda constiinta a istoriei si a unui adevarat esec istoric, identificabil la nivelul general al societatii americane a vremii, aspecte pe care Fitzgerald reuseste sa le exprime fara vreun accent didacticist, capacitate pe care si-o demonstrase, practic, înca din „The Beautiful and Damned“, romanul pe care l-a publicat în 1922. În plus, în „Blândetea noptii“ devine clara convingerea autorului ca un adevarat scriitor trebuie sa fie mereu „a performing self“, gata întotdeauna sa surprinda exact acele momente în care istoria si societatea interactioneaza semnificativ. Metoda predilecta utilizata în „Blândetea noptii“ este un soi de expozeu care pe drept cuvânt poate fi numit panoramic, prins ca într-o rama de extraordinara intuitie a momentului istoric si a implicatiilor sale, toate acestea de natura a portretiza, ca pe o imensa scena a unui atotcuprinzator teatru, o întreaga lume a esentelor, adesea puse sub semnul destramarii si al fragmentarismului, de dincolo de aparentele oricât de stralucitoare ale unui vis american incapabil sa reziste în fata duritatii unei lumi în care visele de orice fel nu a(vea)u nici o sansa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper