Catalogul senzatiilor mele zilnice

Un articol de ALEX GOLDIS

Stelian Muller, Aerostat, Editura Galaxia Gutenberg, Cluj-Napoca, 2011.

Unul dintre cele mai interesante debuturi ale anului in curs il reprezinta, se poate prevedea de pe acum, cartea lui Stelian Müller, „Aerostat“. Nume aproape necunoscut la nivel national, inca tânarul scriitor (nascut in 1977) e o prezenta constanta, desi discreta, in cadrul celor mai importante cenacluri si cluburi de lectura clujene din ultimii ani – grupate in jurul lui Stefan Manasia si a revistei „Tribuna“. Nu-i de mirare ca volumul lui a intrat in folclor ca premiant pe lista de asteptare a editurilor de vreme ce formula insasi e problematica. Luata de toata lumea drept „proza“ (daca nu ma insel, aceasta e si categoria pentru care i s-a acordat premiul pentru debut la Festivalul Ars Amaris de la Reghin), cartea lui Stelian Müller adopta maniera jurnalului, insa trebuie citita mai degraba ca… poezie. Intr-o succinta dar frumoasa postfata, Rares Moldovan are dreptate sa observe câteva inrudiri de stilistica dintre Constantin Acosmei si debutantul clujean.
Un lunatic diurn
Placheta de nici o suta de pagini, compusa dintr-o serie de notatii concentrate, retine din formula jurnalului mai degraba conventia decât rigoarea cronologica stricta. Aproape la fiecare cinci pagini, ciclul anual pare sa se reia intr-o logica aleatorie: sunt „saltate“ nu doar zile (retinute fara datele lor exacte), ci luni intregi. De cele mai multe ori, mica dare de seama din dreptul unei zile nu se deosebeste de „starea“ pusa sub semnul intregii luni. In fond, „Aerostat“-ul lui Stelian Müller e o colectie eteroclita de senzatii si de stari aproape banale, transcrise de scriitor intr-o maniera atât de personala, incât pot fi citite, la rigoare, independent una de cealalta. Ceea ce le uneste, transformându-le insa in mici perle de poeticitate, e laconismul expresiei, fina (auto)ironie si, poate in primul rând, enormul simt senzorial.
De altfel, cartea luata in ansamblu ia aspectul unui jurnal de meteorologie, in care, insa, precizia si obiectivitatea observatiei sunt inlocuite de un barometru strict subiectiv. Personajul central din „Aerostat“ nu-si consulta niciodata ceasul pentru a afla ora exacta, ci prefera sa bâjbâie printre senzatii ziua in amiaza mare – ceea ce-i da, inevitabil, alura unui lunatic diurn: „Lumina ingalbeneste turnul catedralei, apune soarele“; „Lumina puternica, inseamna ca e amiaza, piatra din turla catedralei e ingalbenita“. In multe zile sau chiar luni, personajului din „Aerostat“ nu pare sa i se intâmple ceva mai demn de consemnat decât fluctuatiile de temperatura, deplasarea norilor sau modificarea in intensitate a soarelui. Mai surprinzator e ca acestea nu sunt inregistrate ca fenomene distante, ci ca realitati cât se poate de tangibile: „Cer albastru, daca intind mâna il ating“, noteaza undeva scriitorul. Astfel incât, desi nu depaseste niciodata cadrul strict al realului si a notatiei minimaliste, un ciudat halou de metafizic pluteste deasupra fragmentelor din „Aerostat“. Ceva din maniera lui Mircea Ivanescu transpare in aceasta intimitate calma, aproape domestica, cu cele mai indepartate fenomene astrale, precum si in capacitatea de a le surprinde modificarile infinitezimale. Un excelent poet e Stelian Müller in câteva pasaje stinghere, aparent simple, dar pline de miez: „In dupa-amiaza asta, cerul e o pictura prafuita, uitata in colt“; „In centru, inainte de izbucnirea furtunii, aerul era dulceag, de nerespirat, cerul era galbui, lipit de pamânt“; „Soarele a inundat cerul si balteste pe el“; „Un soare fara caldura undeva pe trotuarul ingust“; „O pata alba in fereastra, cerul“.
Hipertrofie senzoriala cronica
Ciudat e ca aceasta fiinta-termometru evalueaza meteorologic nu doar fenomenele naturale, ci si relatiile cu obiectele sau cu persoanele din jur (ba chiar cu sine). Astfel incât, in ciuda fragmentarismului, volumul devine o tot mai coerenta autobiografie scrisa exclusiv din unghiul senzatiilor. Din intâlnirile cu ceilalti, personajul din „Aerostat“ nu retine mai mult decât culori, forme sau atingeri discrete – inregistrate, toate, aproape paroxistic: „Umbrele celor doua fete s-au intins pe caldarâmul ud. In strada e liniste si copaci fara culoare. La un moment dat, Eva mi-a atins cotul din greseala si tot trupul mi s-a crispat“. Cel mai expresiv sunt surprinse, insa, intâlnirile senzoriale cu sine – in masura in care efectul de surpriza se construieste aici impotriva tonului egal al scriiturii. Omul lui Stelian Müller isi ia permanent temperatura sentimentelor, ca si cum accesul direct, din interior, la ele i-ar fi blocat: „Astazi pe strada mi-am simtit in nari mirosul sarat al buzelor“; „Imi ating fata cu degetele, o simt ca o masca“.
Daca ar fi sa parodiem putin jargonul diagnosticelor medicale, s-ar putea spune ca personajul din „Aerostat“ sufera de hipertrofie senzoriala cronica, de vreme ce percepe, aproape obsesiv, unde energetice insesizabile cu ochiul liber. Pe cât e de apatic, de retractil si de inconsistent psihologic, pe atât e acest „om fara insusiri“ de sigur pe el in imperiul senzatiilor. De aici, prospetimea si ingenuitatea iesita din comun a multor pasaje din „Aerostat“, care par sa testeze limitele celor mai banale perceptii. Pozând tot timpul intr-un Cristofor Columb al senzorialitatii, Stelian Müller se amuza sa se aventureze in zonele ei exotice: „Imi place ca dupa ce iau ibricul cu cafea fierbinte de pe chiuveta, sa-mi pun degetele pe metal si sa simt caldura ramasa. Cred ca e un gest care merita facut“. Dimpotriva, alteori prospetimea notatiilor provine tocmai din curajul de a transcrie, frizând absurdul sau tautologicul, perceptii de tot elementare. Caci de curaj – ornat cu multa autoironie si simt al sarjei parodice – e nevoie pentru a mai putea consemna „Ce cald e soarele!“ sau „Sunt pe trotuar, ma gândesc «Vine vara, coace grânele»“.
Toate aceste fragmente de jurnal cu sclipiri poetice ar ramâne, insa, pur experiment daca in relieful lor nu s-ar intrevedea o drama reala. Mai mult decât un simplu aventurier al perceptiilor de tot soiul, personajul din „Aerostat“ pare sa se agate de ele ca de un colac de salvare. Tocmai nisipul miscator al senzatiilor ramâne ultima garantie a luciditatii pentru un ins tot timpul predispus la marele inec in autism. „Incerc sa-mi pastrez capul limpede“, exclama el la un moment dat. De aici paradoxul ca aceasta personalitate predispusa la un safe mode al existentei (desi are, teoretic, toate functiile vitale active, prefera sa si le economiseasca la maxim), poseda totusi o sinceritate aproape brutala a senzatiei. In umbra contemplativului abulic e de ghicit intotdeauna un nevrotic.
Pacat doar ca, publicata la o editura fara mari resurse, cartea lui Stelian Müller are toate sansele sa ramâna necunoscuta atât publicului mai larg, cât si criticilor. Caci, daca nu se vor impiedica in prejudecatile de gen literar, acestia din urma vor trebui sa identifice in „Aerostat“ debutul unui scriitor original, cu nimic indatorat temelor literaturii de azi.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper