Cannes 2011. Gratie si sofisticare cu Faye Dunaway pe afis

Un articol de IOAN LAZAR

Trei filme românesti în programul editiei: „La source des femmes“ de Radu Mihaileanu (competitia oficiala), „Loverboy“ de Catalin Mitulescu (Un Certain Regard) si „Lupu“ de Bogdan Mustata (Atelier).

Dupa Robert De Niro si Emir Kusturica ca presedinti de jurii (juriul de la lungmtraje si respectiv de la Un Certain Regard), a fost facut cunoscut si numele presedintelui de la Cinéfondation. El este Michel Gondry, pasionat de cinematograful poetic, dar si de comedia cu încurcaturi a anilor treizeci si nu mai putin de efectul „efectelor speciale“ ale productiilor marcate de tehnologiile digitale actuale. Între timp am aflat si cine prezideaza la Camera d’Or: coreeanul Bong Joon-Ho.
De asemenea, dupa Kristin Scott Thomas, Diane Kruger si Monica Bellucci, ca sa ne referim doar la anii imediat precedenti, în 2011 maestra de ceremoniii va fi o alta frumoasa, Mélanie Laurent. Este un an al blondelor, s-ar zice, dar si al celebritatilor planetare. Woody Allen va deschide festivalul cu „Midnight in Paris“, un portret în miscare, itinerant, pregnant cultural, al capitalei Frantei. O vom putea vedea si pe Carla Bruni Sarkozy în rolul unui ghid la Muzeul „Rodin“.
Nu putem trece peste participarea româneasca din acest an. La ora redactarii acestor rânduri sunt deja cunoscute listele principale, asupra carora am putea reveni. De retinut este deocamdata faptul ca din nou România atrage interesul publicului si al specialistilor. O face prin trei titluri (în speranta ca si alte sectiuni vor retine în programul lor productii de la noi). În competitia pentru Palme d’Or a intrat „La source des femmes“ de Radu Mihaileanu. La Un Certain Regard – „Loverboy“ de Catalin Mitulescu –, iar în sectiunea Atelier, proiectul „Lupu“ de Bogdan Mustata. Între timp va fi data publicitatii si componenta juriilor.
Întotdeauna, însa, Cannes-ul a stiut sa se recomande si prin vitrina oferita de afisul editiei. Ne vom ocupa în cele ce urmeaza de acest aspect mai putin comentat. Festivalul are un adevarat cult al succeselor de altadata. Cultiva astfel amintirea acelor ani faimosi, când un mare regizor sau un mare actor dominau atmosfera. Asemenea momente de neuitat sunt de gasit la fiecare editie. În 1973, de pilda, „Scarecrow“, în regia lui Jerry Schatzberg, obtinea Palme d’Or. Asa ne-am putea explica de ce Faye Dunaway va însoti o copie refacuta a filmului aceluiasi regizor american – „Puzzle of a Downfall Child“ (1970) – cu actrita pe generic, se întelege. Evenimentul ce-i implica pe cei doi – Faye Dunaway si Jerry  Schatzberg –, tine si de pasiunea comuna pentru fotografie, ca si pentru fotomodeling. Actrita si-a început cariera ca topmodel având sa se afirme apoi ca interpreta, scenarista, producatoare si chiar regizoare. Îi vom regasi pe cei doi si acum, într-o asociere interesanta din care s-a nascut afisul editiei 2011. Evocarea „gratiei atemporale“ – ca „model de sofisticare“ a unei delicateti peste care timpul nu pare sa fi trecut –, face din acest afis o adevarata opera de arta.
Nascuta la 14 ianuarie 1941, Faye am putea spune ca de fapt este celebrata în mai, la Cannes, la împlinirea celor sapte decenii de viata. Sub acest aspect, i se alatura  alt monstru sacru, de asta data al ecranului francez – Jean Paul Belmondo. Cât priveste afisul, este de semnalat faptul ca nu sunt deloc multe actritele carora li s-a facut onoarea de a fi „ilustrate“ ca imagine-simbol pentru o editie anume. Sa privim însa afisul. Fara îndoiala, de la început este de remarcat rafinamentul conceptiei: chipul serafic al  frumoasei blonde în ipostaza de „vis al festivalului de la Cannes“, dupa cum au tinut sa  sublinieze organizatorii. Au aparut destule comentarii acide legate de simbolistica unui  corp sectionat printr-un trapez deraiat ce se reculege în suveranitatea adânca, misterioasa, a zonei mediane. Astfel, silueta actritei pare a fi recompusa din perspectiva a doua concepte contradictorii, paradoxale în conlucrarea lor universala. Graficianul a stiut foarte bine ce face cu liniile mai ales. Cele doua cifre – 4 si 6 – contin sugestia unui careu (trapez), precum si pe aceea a unor cercuri, alaturi de liniaturile de fuga. Avem un tronson figurativ – prin recognoscibilitatea severa a identitatii chipului ei, pe de o parte. Pe de alta, prin ambiguitatea provocatoare a gambelor, alungite, dupa o paralela usor distorsionata, cuprinse de febra rece a unei imaginatii trecute printr-o experienta cândva euforica, în fine, acum cumintita –, ajungem în perimetrul intangibilului. Stilistica este a unei figuri consacrate – sinecdoca. Elipsa tine tot acest joc în mreaja unei enigme. O parte pentru un întreg – capul. Alta parte pentru acelasi întreg – trupul, redus la picioarele  parând sa asculte de o cu totul alta voce decât aceea a mintii. Nu stim cum sa o luam. O femeie fara trup? O femeie care si-a pierdut capul, situatie de care picioarele profita? De ce sta atât de departe, de ascunsa, de inexistenta, partea centrala, viscerala, a acestui trup ca o amintire de demult? Este ca si cum Gioconda acestor zile ar deveni misterioasa în cu totul alt fel. O noua alchimie se releva în geometria reductionista a unui alt mod de a se lasa în voia indecisului.
Ca poarta de intrare în universul unui an cinematografic cannez, afisul construieste propria lui viziune asupra istoriei marelui festival. Mai este, tocmai de aceea, de semnalat efectul de alb-negru al cadrajului, amintind de conceptia luminii din filmul de debut al regizorului, mai sus citatul „Portrait d’une enfant déchue“. Si sunt, de neevitat, picioarele într-o paralela derutanta, incitând spiritul si nu numai, ca un compas menit nu doar sa masoare pamântul în lung si-n lat, dar sa-i si imprime un anumit echilibru, cum apreciaza comentatorii cu acest prilej. Afisul subliniaza „mecanica precisa“ a unei miscari nu atât a gambelor, ci, cum aratam, a gândului ei (a se observa privirea în jos a ochilor acoperiti de pleoape mari si grele si, nu mai putin, îndoitura bratului, cu palma stânga adusa spre ceafa, ca si cum ar sta sa dea curs unui masaj discret. Nu stiu daca surâsul ei afisat echivaleaza cu o amenintare. Poate fi considerat drept semnul unei taceri asumate, palpitul unei emotii retinute, transa unui refuz de a împinge lucrurile pe o panta a necunoscutului prapastios. Are toate datele unui manechin, dar si pe acelea ale unui copil pierdut, ratacit într-o lume grabita. Am vazut-o acum câtiva ani la Cannes, traversând spatiul zgomotos, cu limuzine în ambele sensuri, trecând printre ele, desculta, bronzata, într-o rochie alba lunga. Imaginea ei m-a surprins. Calca pe lânga noi, muritorii de rând, ca o zeita a nepasarii, savurând amestectul de trufie si glorie, cu modestia de a se amesteca în îngramadeala acelui moment de vârf. Preferase sa plece de una singura, fara sa mai astepte aparitia masinii, aflata în întârziere.
Multe figuri feminine, dar si masculine (actori si regizori), i-au inspirat pe autorii de grafica asezati în ierarhiile canneze. Cu timpul, a devenit un obicei de a profita mai cu seama de imaginea femeilor. Daca am alcatui un album al afiselor si l-am deschide la întâmplare, sa zicem la anul 1985, iata ce am putea observa: o silueta dubla în fuga, o coregrafie bizara si indefinita. A fost o vreme moda careurilor si a punctuletelor repetitive adapostind siluete abia perceptibile (1986, 1987). S-a mers mult si pe motivul peliculei si al perforatiilor ei. În 1988, ne privesc doi ochi configurati în ambianta vestimentara a unor fâsii de celuloid. În 1989, anuntând cumva miscarile din Europa de Est, o femeie tine un steag ca o pelicula învolburata. În anul urmator, o mâna – o palma –, prinde o creanga de palmier, ca un mesaj al pacii regasite. Apar si vedetele. În 1992, de pilda, o fotograma cu Marlene Dietrich. Anul imediat urmator aduce pe afis cuplul Gary Grant si Ingrid Brgman din „Notorius“ de Alfred Hitchcock. Un desen de Fellini inspira imaginea pentru anul 1994. Apar apoi nori feerici, strapunsi de raze. În acelasi an, 1995, afisul de la Un Certain Regard, ilustreaza focul unui sarut pasional. La editia a 50-a, în 1997, vedem o frunza de palmier pe un fond rosu. Se revine apoi la instrumentarea grafica a peliculei, dar si la cadraje inspirate de un film anume. Interiorul sofisticat si enigmatic din „In the Mood of Love“ de Wong Kar Wai ilustreaza anul 2006, dupa ce, ceva mai demult, în 2001, în aceeasi maniera, o „privire în viitor“ se exprima printr-o silueta ambigua, în asteptare, iar în 2005, triumfa un cer de stele pe un fond alb, în timp ce Un Certain Regard recurgea pur si simplu la reproducerea chipului lui James Dean, evocat la acea data. Reapar actorii, de asta data în grup. Pe afisul editiei din 2003, de pilda, recunoastem patru actrite în voga: Elodie Bouchez, Penelope Cruz, Danielle Darieux, Chiara Mastroianni.
Cea mai impresionanta constelatie este aceea a anului 2007 (editia a 60-a). Ideea este precis indicata – „O exaltare a placerii de a juca si de a crea“. În focul aniversar de artificii apar: Pedro Almodovar, Juliette Binoche, Jane Campion, Souleimane Cissé, Penelope Cruz, Gérard Depardieu, S.L. Jackson, Bruce Willis si Wong Kar Wai. Anul urmator, 2008, marcheaza revenirea la principiul fotogramelor. Sugerat de David Lynch, avem chipul fantomatic al unei blonde cu buze rosii si ochi acoperiti de o panglica neagra. Privirea interzisa a blondei patinate trimite la un model american evident. 2009 este anul unui cadru din „Aventura“ de Michelangelo Antonioni, pentru ca în 2010 sa devina explicite eleganta si rafinamentul unei prezente calde, mult amfitrionale: Juliette Binoche flutura un fel de bici fermecat, o alta ilustrare a tehnologiei, a laserului, si nu a banalei pelicule.
Nu este dificil sa realizam ca acum, în 2011, a fost preferata alchimia între traditie si modernitate, între figurativ si nonfigurativ, fara a se renunta la elogierea marilor nume actoricesti. Desigur, Faye Dunaway era cât se poate de indicata pentru o asemenea reasezare a conceptiei afisului ca purtator de istorie a unei arte. Prilejul de a-i evoca destinul artistic va fi intens valorificat. Nascuta la 14 ianuarie 1941, septuagenara fara vârsta a aparut în familia unui tata ofiter de cariera si a unei mame casnice. Scena si ecranul au atras-o în egala masura. A fost de doua ori casatorita, nu mai mult de cinci ani, cu rocker-ul Peter Wolf si respectiv cu fotograful britanic Terry O’Neil. În 1980 da nastere unicului ei copil, Liam. S-a lansat în lumea mare a cinematografului cu rolul din „Bonnie and Clyde“ de Bonnie Parker, unde partener îi era Warren Beatty. A avut alaturi, la cadru, numele cele mai mari: de la Kirk Douglas la Steve McQueen si Robert De Niro. A înfatisat figura terifianta a unei stele din alte timpuri – Joan Crawford. I-a împrumutat personalitatea altei stele, a muzicii, într-o dramatica ambianta politica – Evita Peron (1980). A luat premii dupa premii, iar cariera ei a inspirat carti, semnând ea însasi lucrari autobiografice. A redactat scenarii si a si regizat. Nimic  nu i-a fost strain din profesiunea aceasta, iar la Cannes s-a simtit mereu ca acasa. Nu e de mirare sa o revedem pe Croazeta coborând pur si simplu din hamacul trapezoidal de pe afis, spre a face câtiva pasi, în dubla ipostaza, de prezenta imediata, fizica si de legenda vie, pasionala, atât de familiara fanilor de ieri si de azi.
Festivalul, iata, se apropie cu pasi repezi, iar febra lui cuprinde de-acum în mod deosebit pe cei care vor intra sub lumina reflectoarelor. Printre ei si trei nume românesti, carora nu e de mirare sa li se adauge altele, în sectiunile adiacente, despre care nu stim înca totul la aceasta ora (Quinzaine des Réalisateurs, Shot Film Corner).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper