Andrei D. Saharov, contemporanul nostru (II)

Un articol de MIHAI BOTEZ

Pentru profesorul dintr-o universitate americana oarecare, A.D. Saharov era un mare fizician, care critica deschis sistemul, guvernul si politica tarii sale – cum faceau atâtia dintre colegii sai americani cu sistemul, guvernul si politica SUA; de ce însa – se întreba naiv profesorul american –, în URSS, astfel de lucruri sunt pedepsite, iar în SUA, nu? „Si Saharov în Rusia, si Chomsky în SUA sunt disidenti“ – îmi spunea un coleg de la Stanford; „si am înteles diferenta dintre sistemul sovietic si democratia noastra abia când am vazut cât de diferit sunt tratati acesti intelectuali critici de guvernele lor“, adauga el, facând aluzie la faptul ca, pe când A.D. Saharov era haituit si deportat cu domiciliu obligatoriu, nimeni nu s-a gândit vreodata sa-1 deranjeze pe marele lingvist Noam Chomsky – autor, pe lânga al gramaticilor generative, si al multor carti în care acuza SUA de mai toate faradelegile secolului – de la catedra sa de la MIT, Boston.
A avut nu atât persoana lui A.D.Saharov, cât continutul mesajului sau contestatar, un real impact asupra publicului occidental? Dupa parerea mea, da. S-a spus de multe ori, cu îndreptatire, ca cel ce a schimbat într-adevar perceptia lumii libere asupra fenomenului comunist a fost A.Soljenitîn, în special prin cutremuratorul sau „Arhipelag Gulag“. Descrierea faradelegilor ce au însotit de totdeauna încercarea de punere în practica a utopiei egalitare, ca si explorarea adâncimilor universului concentrationar si a urmarilor lui în societatea sovietica, au zdruncinat, într-adevar, ireversibil, sensibilitatea lumii libere. Mai mult decât atât, perspectiva Gulagului a creat un cadru de referinta ce a permis regândirea realista a întregii istorii a comunismului, istorie apta în sfârsit a include multe marturii si detalii ce fusesera decenii întregi ignorate. În acelasi timp însa, tocmai aceasta abordare a problemei comunismului, prin prisma unor stari si experiente-limita si sub unghi mai degraba patologic, a limitat mult publicul occidental al marelui scriitor si i-a îndepartat în special pe membrii influentului grup al intelectualilor liberali (daca nu chiar de stânga), cu un rol important, daca nu chiar hotarâtor, în viata spirituala a „lumii libere“. As spune, simplificând desigur, ca marturia lui A. Soljenitîn a avut rasunet în special în rândul celor ce erau deja anticomunisti si antisovietici si le-a oferit argumente noi, de netagaduit si de neignorat, împotriva ordinii rosii. Dar daca buna-credinta si geniul literar al marelui scriitor nu au fost niciodata puse la îndoiala, nici chiar de intelectualii liberali, în schimb, priceperea sa de analist politic a fost în aceste cercuri nu arareori discutata.
Intelectualul liberal occidental va împartasi greu indulgenta (daca nu chiar admiratia) lui A.Soljenitîn pentru autocratica Rusie tarista prerevolutionara (ori pre-1917), chiar daca va fi de acord cu faptul ca, în raport cu ceea ce avea sa vina – respectiv dictatura bolsevica –, aceasta epoca nu era de tot neagra, cum o prezenta istoria comunista; intelectualul liberal va adera (constient sau nu) la mult citata fraza a marxistului francez J. Ellenstein, care spunea ca „popoarele subdezvoltate produc socialism subdezvoltat“, spre a exprima multe din crimele comise, în numele socialismului, de Lenin, mai ales de Stalin si chiar de urmasii lor în necivilizata Rusie. Si acelasi intelectual, fascinat de inanalizabilul si abisalul „suflet slav“, atât de extraordinar explorat de marele romancier, va renunta sa judece dupa propriile sale criterii, umane si morale, o istorie pe care însasi arta scriitorului îl convingea ca nu o putea întelege si explica rational.
În plus, faradelegile prin care s-a instalat „ordinea rosie“ nu înseamna automat, în logica occidentala, si faptul ca „aceasta este rea“; am auzit astfel intelectuali radicali de stânga care, în sprijinul acestei asertiuni, citau faptul (discutabil, de altfel) ca si democratia americana s-a instalat dupa genocid (respectiv, exterminarea în masa a indienilor americani), dar ca aceasta nu o condamna aprioric, asa cum sugereaza cei ce pun în perspectiva istorica ordinea comunista.
În sfârsit, nici criticile moralizatoare si adesea superficiale la adresa „democratiei occidentale“, nici solutiile politice ce prevedeau o Rusie întoarsa la fundamentalisme religioase si structuri traditionale nedemocratice, nici profetiile negre privind victoria comunismului împotriva relaxatei democratii occidentale (în paranteza fie zis, ce s-au aratat mult mai repede decât ne-am închipuit neîntemeiate), – si nici apelul (implicit) la mobilizarea Vestului în vederea cruciadei inevitabile, nu erau în masura sa mareasca popularitatea lui A. Soljenitîn în rândul intelectualitatii liberale. Acestei audiente, mai degraba indiferente la dezvaluirile lui A. Soljenitîn, s-a adresat, desigur, fara un „plan dinainte stabilit“, academicianul A.D. Saharov.
Critica sa adusa regimului sovietic nu mai era întemeiata pe evocarea trecutului, ci pe analize logice: daca antisovietismul lui A. Soljenitîn era de sorginte istorica, cel al lui A.D. Saharov ramâne structural***. Mesajul lui A.D. Saharov nu mai face apel ca acela al marelui sau contemporan la specificul sufletului rus pervertit de comunism, ci se adreseaza colegilor occidentali în limbajul universal al libertatii – de gândire, de exprimare, de creatie, de asociere, de calatorie ori de emigrare. Marea intelectualitate occidentala a aflat astfel, de la un stimat membru al „invizibilului colegiu“ al elitei spiritului, ca astfel de libertati, ce îi par absolut normale, sunt refuzate de regimurile comuniste unei treimi din populatia globului. „Ordinea rosie“ a aparut astfel în adevarata sa lumina si în ochii celor ce nu considerau aprioric ca socialismul ori comunismul sunt cuvinte de ocara. As adauga si faptul ca mesajul anticomunist echilibrat si masurat al lui A.D. Saharov a creat în rândul intelectualitatii occidentale (si desigur nu numai acolo) si explicabile îndoieli în ceea ce priveste profesionalitatea ori chiar inteligenta primara a liderilor comunisti; caci, daca „pedepsirea vinovatilor“ pentru decenii de ordine totalitara, cum sugerau A. Soljenitîn si altii, nici nu putea fi pusa realist în discutie, în schimb asigurarea acelor libertati pentru care milita A.D. Saharov parea compatibila cu ordinea rosie, ba chiar avantajoasa pentru performanta ei – si ignorarea acestor posibilitati de ameliorare a sistemului, în ochii Vestului, denota nu numai dogmatism inuman ci, si mai grav, lipsa de elementar fler politic.
Mesajul disident al marelui fizician a reusit astfel indirect sa zdruncine unul din miturile cele mai trainice ale relatiilor Est-Vest în epoca „razboiului rece“: si anume ca, desi posibil cinici ori rau intentionati, liderii comunisti sunt totusi buni profesionisti în ale politicii. A.D. Saharov dovedea indirect ca nu era asa…

Dar persoana lui A.D. Saharov ca disident si mesajul sau antitotalitar au avut un impact mult mai important, cred eu, decât cel avut în Occident, în straturile cele mai diferite ale societatii sovietice. Istoricii viitorului vor fi în masura, sper, sa demonstreze aceasta, atunci când arhivele vor fi în sfârsit deschise, iar studiosii vor cerceta, cu profesionalitate, fascinanta tema a „Influentei lui A.D. Saharov asupra contemporanilor sai“. Putinele argumente cu care îmi ilustrez ipoteza îmi par din familia crestelor de ghetar care doar anunta marea masa submarina, fara însa a-i dezvalui dimensiunile. Voi începe astfel cu influenta pe care a avut-o A.D. Saharov asupra colegilor sai întru mare stiinta.
Desi zgârcite în comentarii pe aceasta tema – poate si din explicabila pudoare si delicatete a autorului – „Memoriile“ ne permit totusi sa vedem si altceva decât apare la prima vedere – si anume dificultatea marelui fizician de a-si convinge confratii sa i se alature. Relatiile disidentului cu mai-batrânul mare fizician P. Kapitsa, mentionate în „Memorii“, sunt astfel edificatoare; dar cine stie câte astfel de demersuri la oficialitati, precum cele întâmplator gasite privind pe P. Kapitsa ori macar crize de constiinta cu urmari în planul comportamentului nu a generat curajul lui A.D. Saharov? Si cât a câstigat ideea de contestatie prin faptul ca un savant de talia lui A.D. Saharov era purtatorul ei? Se povesteste astfel ca, dupa ce semnase mai degraba indiferent (lucru pe care se pare ca apoi l-ar fi regretat) o scrisoare colectiva catre A. Soljenitîn, prin care marele romancier era „mustrat“ pentru faptul ca prezenta lumii o imagine exclusiv negativa, apocaliptica, a Rusiei, celebrul matematician A.N. Kolmogorov a refuzat cu indignare sa se alature oricarei încercari de învinuire a „colegului Saharov“ si a devenit în ultimii ani ai vietii sale un critic deschis al unor stari si evolutii din stiinta sovietica. Si sirul ar putea fi, desigur, continuat.
Daca parasim elita stiintifica si ne referim la marele public din Uniunea Sovietica, cred ca aspectul cel mai impresionant în „fenomenul Saharov“ a fost faptul ca acest mare savant, ajuns pe culmile carierei si gloriei, si-a riscat constient ce i-a mai ramas din viata (sa nu uitam ca Saharov a intrat în contestatie pe la 40 de ani) din dragoste pentru idealuri abstracte si idei generale si fara a reclama nimic pentru sine. Cetateanul sovietic stia mai bine decât oricine ce risc imens presupunea contestatia; si, desi banuia ca statutul de exceptie al marelui fizician îi asigura o oarecare protectie împotriva despotismului sistemului, era constient si de fragilitatea unei astfel de protectii si de marile pericole pe care tocmai o personalitate ca Saharov le avea de întâmpinat (caci daca un „proces public“ al savantului parea într-adevar greu de imaginat, un accident în care disidentul sa-si piarda viata ori o misterioasa boala fara leac care sa-1 piarda nu ramâneau în zona imposibilului).
În plus, cetateanul sovietic avea o viziune usor diferita de cea a occidentalului fata de martiraj, în particular fata de detentia politica, si nu-l suspecta pe A.D. Saharov pentru faptul de a nu fi trecut prin acel infern; de altfel, nu era un secret pentru nimeni ca marea majoritate a celor ce fusesera întemnitati nu intrasera în gulag din proprie initiativa, ca în procese lungi si penibile multi încercasera sa scape (nu totdeauna cu demnitate) de pedepsele nemeritate si ca putini avusesera curajul de a înfrunta sistemul înainte de a fi fost arestati – un curaj pe care marele fizician îl dovedise cu prisosinta.
În sfârsit, sa mentionez si ca, familiarizat cu stratificarile si tabuurile societatii sovietice, cetateanul sovietic era mai putin tentat sa gândeasca, cum ar face-o, de pilda, cititorul român ori emigrantul sovietic, ca atitudinea lui Saharov ramâne dubioasa, proba fiind de tipul „sa fi facut eu asta si sa vezi ce ar fi iesit“; tocmai pentru faptul ca cetateanul sovietic întelegea mai bine ca oricine ca aici este miezul întregii probleme, anume ca el nu este Andrei Saharov… Cu corolarul ca marele fizician si-a folosit statutul de exceptie spre a vorbi în numele celor multi, mai putin rasfatati de soarta decât el, dar care meritau un destin mai bun.
Fenomenul Saharov a avut însa o influenta într-adevar unica, cred eu, în elita sovietica – incluzând aici nomenclatura ori chiar serviciul secret (teribilul KGB). Tocmai statutul de la care si-a pornit contestatia A.D. Saharov facea demersul marelui fizician credibil, asa cum putine mai erau (în cercul restrâns figurând, de pilda, fizicianul I. Orlov ori matematicianul I. Safarevici). În plus, pentru o lume eminamente corupta, cum era elita sovietica, perfecta onestitate a marelui fizician nu putea ramâne fara nici un ecou: KGB-ul stia mai bine decât oricine ca A.D.Saharov nu era un agent destabilizator manipulat de inamicii din exterior ai puterii sovietice, ca nu urmarea obtinerea unor avantaje personale, materiale ori din ordinea publicitatii, si ca nu primea nicio rasplata de la nimeni pentru curajul sau civic.
În sfârsit, ceea ce probabil impresiona si mai mult era faptul ca marele disident nu se alinia automat oricaror critici ale politicii sovietice: de pilda, daca A.D. Saharov a denuntat invadarea Afganistanului, o data cu mai toti adversarii imperiului rosu, el si-a exprimat si dezaprobarea (întemeiata pe argumente tehnice si morale) pentru „razboiul stelelor“, propus de presedintele american R. Reagan, odata cu prietenii de peste tot ai sovietelor. Aceasta dovedea, fara putinta de tagada, independenta spirituala a marelui fizician disident. O buna impresie trebuie sa fi lasat KGB-ului si aristocratica demnitate a lui A.D. Saharov în relatiile sale cu Occidentul. Marele fizician nu a amestecat niciodata criticile la adresa sistemului sovietic cu cele la adresa poporului si culturii ruse; iar tonul sau în dialogul cu „lumea libera“ nu era deloc tonul slugarnic si umil al celui ce striga dupa ajutor, ci tonul masurat si respectabil al medicului ce pune un diagnostic si îl comunica si colegilor. Era o nota buna pentru independenta spirituala a lui A.D. Saharov, pe care însa, desigur, numai unii dintre liderii KGB-ului i-ar fi acordat-o. Caci independenta implica si riscuri mari pentru orice totalitarism. Si oricine cunoaste sistemul sovietic stie ca dusmanul cel mai periculos al comunistei „gândiri captive“, cum ar spune C. Milozs, este nu gândirea anticomunista, ci gândirea independenta: aceasta emancipeaza cu adevarat spiritele si face posibila renasterea. Ajungem la elementul esential, cred eu, al fenomenului Saharov.
Faptul ca un savant de talia lui A.D. Saharov si-a capatat si mentinut independenta spirituala, fiind astfel liber într-un univers concentrationar, a devenit exemplar si nu a trecut fara urmari. Numeroase marturii din ultimii ani certifica imensul prestigiu si simpatia (adevarat, secrete) pe care le-a nascut marele disident în mijlocul celor ce ar fi trebuit sa-i fie adversari ireductibili – ca membrii elitei birocratice ori liderii KGB. În „Memoriile“ lui G. Arbatov, consilier al multor conducatori sovietici – dinainte si de dupa L. Brejnev – este mentionat astfel respectul, desigur secret, pe care acest inteligent aparatcik 1-a nutrit fata de A.D. Saharov – si cazul nu este singular. Si numai istoria ne va arata în ce masura aparatul represiv al KGB, fascinat de atitudinea lui A.D. Saharov, n-a putut ori n-a dorit sa-1 reduca la tacere pe marele disident…
Banuiesc ca, pe lânga dificultatile legate de prestigiul imens al fizicianului, un rol important în aceasta debu-solare a aparatului represiv 1-a jucat si mesajul sau contestatar echilibrat si masurat. Daca, într-adevar, „ceea ce cerea“ Soljenitîn era imposibil de satisfacut, „ceea ce cerea“ Saharov parea, la prima vedere cel putin, negociabil în cadrul sistemului sovietic „asa cum era“ – si refuzul discutiei ridica iar problema dificila a competentei liderilor. Marele disident atingea astfel un element esential pentru erodarea ordinii sovietice: caci oricine stie ca tocmai nemultumirile si discutiile privind ordinea totalitara si, în primul rând, îmbunatatirea ei au declansat acea reactie în lant ce a dus la caderea dictaturii…
În sfârsit, popularitatea disidentului A.D. Saharov a fost enorm sporita de generozitatea si întelegerea pe care acest intelectual de exceptie le-a aratat totdeauna fata de cei „obisnuiti“, ce n-au avut curajul ori, simplu, n-au dorit sa-i calce pe urme. Memoriile sunt pline de astfel de nobile explicatii ale „nonalinierii“ altora si, în aceeasi categorie, ar trebui poate trecuta si aristocratica usurinta cu care, spre deosebire de multi alti disidenti, A.D. Saharov iarta pe cei ce l-au persecutat si mai ales pe umilii agenti pusi de sefii lor sa-1 haituiasca (în ultimii ani au aparut chiar marturii care certifica, de pilda, modul urban si aproape patern în care marele disident îsi trata temnicerii la Gorki, desigur absolviti de pacatele lor de „cozi de topor“…).
Si, în plus, cred ca nu gresesc daca presupunem ca A.D. Saharov a avut cel putin un mare admirator printre liderii sovietici: este vorba de M. Gorbaciov, care i-a si anulat exilul la Gorki si 1-a invitat sa-si reia locul pe care-1 merita în perioada dominata de „glasnost“ si „perestroika“.
Dar, daca, „în secret“ A.D. Saharov era stimat, cel putin pâna la venirea lui M. Gorbaciov la cârma imperiului, el trebuia tratat, oficial, ca un adversar. Lucrul nu era usor si avem motive sa credem ca disidenta lui A.D. Saharov trebuie sa fi provocat mari dureri de cap liderilor aliniati ai KGB. Într-adevar nici una dintre etichetele prin care se încercase pâna atunci – uneori, cu reusite – compromiterea contestatarilor nu se potrivea acestui caz de exceptie. Putea fi oare acuzat de mediocritate în cautare de ieftina publicitate un savant atât de onorat de însasi puterea sovietica? Putea fi oare banuit de lipsa de patriotism un om de stiinta ce contribuise hotarâtor la sporirea puterii militare si astfel a prestigiului tarii în care s-a nascut si pe care n-a dorit niciodata s-o paraseasca? Raspunsurile negative erau evidente. Si atunci KGB a inventat o istorie, pe cât de ridicola, pe atât de naiva, care a facut însa ceva cariera – adevarat, în cercuri periferice, totdeauna dornice de zvonuri ce pot zdruncina idolii… În „explicatia“ pe care KGB-ul (desigur, nu direct, ci prin interpusi, adesea strecurati abil în cercuri influente) o dadea „ratacirilor“ disidente ale lui A.D. Saharov, rolul fundamental revenea „nefastei“ sale sotii, Y. Bonner; ea însasi reputat medic pediatru, legata prin multe fire de nomenclatura bolsevica, doamna Y. Bonner, evreica, dorea, chipurile, emigrarea familiei sale în Occident si, în plus, era nemultumita de coloratura nationalista si antisemita a comunismului sovietic în perioadele Hrusciov-Brejnev – si 1-a convins si pe celebrul sau sot sa ia calea disidentei. A.D. Saharov, generos dar slab, n-a putut rezista presiunilor unei sotii ambitioase si s-a vazut angajat mai degraba fara voia sa în „activitati antisovietice“. Tot restul, sugera „varianta“ amintita, este rodul campaniei antisovietice, sustinute si de influentele cercuri sioniste internationale. Mai este nevoie sa adaug cât de ridicole sunt astfel de asa-zise explicatii? Orice iubitor al adevarului stie ca ceea ce i-a apropiat pe crestinul A.D. Saharov si pe evreica Y. Bonner a fost tocmai angajamentul dezinteresat în favoarea respectarii drepturilor tuturor oamenilor, de orice rasa, religie ori etnie; si nu este de crezut ca KGB-ul nu stia asta.
Sa parasim însa aceasta vulgara diversiune si sa recapitulam concluziile privind efectele „fenomenului Saharov“. Am demonstrat, sper, ca atât persoana cât si mesajul contestatar al lui A.D. Saharov au avut un imens impact, atât în afara URSS, cât mai ales în interiorul imperiului rosu. Si ca, prin promovarea independentei spirituale în lumea gândirii captive, ele au contribuit – poate chiar hotarâtor – la erodarea structurilor totalitare.
*
*   *
A.D. Saharov a plecat dintre noi înainte de victoria democratiei în Rusia si dezmembrarea URSS, momente ce au marcat prabusirea de fapt a dictaturii bolsevice instalate prin puciul din 1917. În vremurile înca grele ale tranzitiei, lumea postcomunista traieste însa din plin sub semnul libertatii. Societatea civila, decenii întregi sugrumata de dictatura, a devenit o realitate. Dar, citind multe nume de coautori ai acestui scenariu neasteptat – de la M. Gorbaciov la B. Eltîn, L. Walesa ori V. Havel – îmi pare ca literatura ce descrie sfârsitul comunismului înregistreaza mai degraba pe cei ce au cules fructele contestatiei decât pe cei ce, singuri si izolati, într-o lume fara speranta, au semanat, în urma cu decenii, semintele independentei spiritului. Si în rândul acestora, ramâne, unic si irepetabil, A.D. Saharov. Cred ca nimeni n-a explicat mai bine rolul marelui fizician în tulburata istorie a acestui sfârsit de secol decât ilustrul disident polonez A. Michnik. „În ultimii ani, lumea nu vorbea decât despre Gorbaciov, Iakovlev si Sevarnadze; se scriau articole si eseuri interminabile despre ei, iar eu reaminteam într-una, era o adevarata obsesie, ca „adevaratul autor al schimbarilor politice din Rusia nu era nici unul dintre acesti trei oameni, ci Andrei Dimitrievici Saharov, constiinta Rusiei si a lumii contemporane“, scrie A. Michnik, adaugând: „Lipsit de putere, exilat în orasul închis Gorki, Saharov a adus sprijin moral si politic gândirii democratice ruse. Paradoxul existentei impune ca, pentru ca ideile lui Saharov sa se întrupeze, sa fie nevoie de comunisti, de aparatciki ai partidului bolsevic, aparuti ca „erori genetice“, de oameni ca Gorbaciov, Iakovlev si Sevarnadze (…), indispensabili pentru nimicirea comunismului si a imperiului sovietic“****
Sunt putine de adaugat la aceste justitiare cuvinte. Dar pe care le uitam prea adesea, noi, ingratii…

 

„Însemnari despre Memoriile lui A.D. Saharov“, este un text scris de Mihai Botez în California, în 1993.
El a aparut mai întâi, prescurtat, în“România literara“, Anul XXVI, 29 decembrie 1993 – 11 ianuarie 1994, nr. 51-52, p. 16., si a fost reluat apoi în volumul“Dilemele sperantei“, 1994, EFCR, p.123-138.
Prefata ampla (30 pagini) a lui Mihai Botez la „Memoriile“ lui Saharov, 2 volume, aparuta la editura Litera, 1996, reia pasajul referitor la funeraliile lui Saharov, existent în textul original, dar omis de autor în volumul „Dilemele Sperantei“, 1994.
Pentru textul de fata, reprodus în „Cultura“ am adaugat însa acest pasaj, existent în prefata scrisa de Mihai Botez, considerând ca aceasta pagina completeaza textul, explicitându-l.

 

Note
* Iata, astfel, confesiunea corespondentului unui mare ziar american: „Daca privim situatia în mod logic, oricine devine disident în aceasta tara (n.n. U.R.S.S.) trebuie sa fie putin nebun (…) Iar acesti nebuni nu contenesc sa ma caute“ (citat de A. Nagorski, Reluctant Farewell, dupa D. Satler, „Les correspondants etrangers â Moscou“ în L’Autre Europe, 14, 1987). E adevarat ca multi alti corespondenti si diplomati gândeau altfel…

**Obiectivitatea îmi cere sa semnalez ca tocmai argumentele în favoarea credibilitatii pentru intelectualul occidental erau cele care au aparut „dubioase“ în unele cercuri ale emigratiei ruse si est-europene: ca si (posibil) neîncrezatorul cititor român, si aici apare mirarea ca sub comunisti se poate face cariera (onesta), ca poti sa nu fi suferit fara sa fi facut „pacte“ dezonorante cu regimul etc. De altfel, prestigiul lui A.D. Saharov îmi pare ca a ramas mult mai mare în rândul marii intelectualitati occidentale decât în cercurile acrite ale emigrantilor…

*** Dupa parerea mea, aceasta demonstreaza si geniul fenomenului contestatar rus: A. Soljenitîn si A.D.Saharov nu trebuie pusi în perspectiva de competitie, ci de complementaritate.

****Corespondenta de la A. Michnik, în „Lettre Internationale“, editia româna, vara 1992, p.95.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper