Testamentul lui Kostas Venetis sau Nemtoaica scrie un roman sau Manuscrisul gasit sub podea

Un articol de GEORGE NEAGOE

Octavian Soviany, Viata lui Kostas Venetis, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2011, 416 p.


Celei trei caracteristici asezate in titlu deconspira mecanismele de creatie din excelentul roman semnat de Octavian Soviany. In parte, aceste elemente au fost semnalate de Nicolae Bârna intr-un articol recent din „Cultura“ („Apocalipticul… chiar acum!“, nr. 6, 2011). Tocmai inscrierea „Vietii lui Kostas Venetis“ in lunga traditie a mistifictiunilor (termen inventat si impus de Mircea Anghelescu) reprezinta un argument necesar si suficient pentru a demonstra valoarea cartii. Prozatorul conduce o procesiune a sacerdotilor literari, aruncând, la orice pagina, câte o farâma de puzzle. Cititorul le va culege, le va lustrui si le va aseza in locul cuvenit ca sa recompuna figurina imaginata. Ghidat pe cai laturalnice de pehlivaniile livresti, nici nu va observa cum fragmentele si-au modificat pozitia si functia. Octavian Soviany se numara printre marturisitorii vitalitatii trucurilor consfintite de alcatuitorii „Halimei“, redactând o enciclopedie a topoilor neostoiti de milenii: istorisirea adevarata, negarea fantazarii, manuscrisul gasit, viata ca poveste, scriitorul-traducator, scriitorul-corector, scriitorul-masluitor, scribul, datoria de a consemna intâmplarile asa cum s-au petrecut, naratiunea in rama, naratiunea-palimpsest sau naratiunea ca amânare a mortii.

Toate acestea sunt acele de cusut ale volumului. Asemenea procedee confera specificitate literaturii, ii inchid granitele cu realitatea, transformând-o in bucuria de a fabula. Deoarece, in marturia autorului ca a transpus in româna o lucrare autobiografica – „La vie de Kostas Venetis“ (vezi p. 7) -, nu trebuie sa detectam intentia de ne induce in eroare, ci de a se inrudi cu „talmacii“ ilustri, precum James Macpherson (a.k.a Ossian), sau cu „memorialistii“ celebri, precum Marguerite Yourcenar („Memoriile lui Hadrian“), Peter Ackroyd („Ultimul testament al lui Oscar Wilde“) si, recent, pentru spatiul românesc, Ion Iovan („Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale…“).
Toate aceste trasaturi alunga butada ca literatura captureaza viata. Lumea nu se infatiseaza ca o carte. Reciproca are insa valabilitatea. Romancierul decupeaza file dintr-un tom al intelepciunii transumane si transcendente. Rezulta astfel o specie rarisima a scrisului in limba româna, care, in afara de circulatia „Patericelor“, a „Lavsaiconului“ si a „Livezii duhovnicesti“ (de provenienta monahala si lipsite de pretentia originalitatii), cunoaste putine realizari notabile. „Creanga de aur“ a lui Sadoveanu este cel mai la indemâna exemplu. Numai ca Octavian Soviany modifica structura consacrata, asigurându-si un nou temei pentru importanta romanului. Alaturi de pildele pozitive, asaza o multime de exemple negative, infatisând, prin urmare, un erou dedat la toate relele, sado-masochist, necercetat de nicio virtute, indurând si fiind indurat, având trufia de a sti ca el, Kostas Venetis (cum ii placea sa vorbeasca despre sine cu emfaza), asa a fost plamadit, sosind in lume ca sa indeplineasca un destin rânduit de socoteala divina: „Si cred ca se intâmpla asa pentru ca in alcatuirea firii mele, schimonisite din nastere dupa placul si voia lui Dumnezeu, intra un strop din nevolnicia muiereasca a tatalui meu, care vorbise pâna la treizeci de ani cu glas de femeie, intra in slabiciunea de târfa a maica-mii pentru barbatii, ca argatul nostru Vanghelis. De aici venea poate si aplecarea catre sodomie, care imi ingaduia sa ma bucur atât de placerea barbatului, cât si de cea a femeii, sa stapânesc pe unii si sa ma las stapânit de altii, potrivit cu legea cercului care se roteste inainte si inapoi“ (p. 311).
Cele doua peceti
Aparitia lui Kostas Venetis pe lume aduna atributele unui anti-erou. Nascut intr-o familie tarata din Salonic, fiind probabil fiul nasului sau, micutul se numara printre posesorii unor stigmate. Spre deosebire de fizionomia distinctiva a omului „rosu“, „spân“ ori „cu uitatura chiorâsa“, barbatul poarta o boala invizibila – „pecetluirea cu ceara neagra a sodomiei“ –, care poate fi recunoscuta doar de calugari (incercând in van sa-l tamaduiasca) si de membrii tagmei (indeplinind functia de confesori si de amanti). In cartea lui Octavian Soviany, pederestia detine o coordonata sacra. Nu intrezarim nicio filiatie cu amoralismul gidian. Kostas Venetis este constient de pacatul sau, dar nu exaspereaza fiindca ar fi gresit in fata divinitatii, intrucât a avut revelatia ca orice blestem, la fel ca orice virtute, soseste tot de la Creator. In aceasta trama narativa, condusa de regula predeterminarii, personajul nu-si alege drumul. El implineste un datum. In consecinta, relatarile nu contin multe note de imprevizibil. Totusi, intrebuintând unelte vechi – o viziune ezoterica, parabiblica asupra conditiei umane si traseul cavalerului ratacitor, care e fortat sa se travesteasca in sluga – scriitorul izbuteste sa inoveze.
Observând ca schema autoimpusa se dovedeste circulara si ca apropierea lui Kostas Venetis de barbati se va incheia cu o scena erotica, urmata de remuscari din pricina neastâmparului carnii si, apoi, de confirmarea ca vina nu ii apartine, aceasta din urma provenind de la pronie, scriitorul introduce un factor de multiplicare a actiunii. Este vorba despre transformarea grecului in serbul unei societati oculte, care unelteste razmeritele antimonarhice in Europa veacului al XIX-lea, in scopul instaurarii unui mesianism ateu. Unul dintre tentaculele miscarii, beizadea Mihalache, fostul tovaras de destrabalari al lui Al. I. Cuza, il insfaca, obligându-l sa-si joace libertatea la carti. Pierzând, Kostas Venetis devine robul boierului, primind blazonul revolutionarilor socialisti, insemnat pe piele cu fierul incins. De natura mundana, facut, iar nu nascut, al doilea sigiliu dobândeste conotatiile semnului Fiarei. Osândei harazite de Cel de Sus i se asociaza dependenta de un tartor. Pentru câtava vreme, intreg sistemul de invataturi deprinse in copilarie de la parintele Makarios se spulbera, pentru ca, pâna atunci, tânarul nu-si pusese problema ca, la un moment dat, cineva sa se interpuna intre el si divinitate. Dublarea pacostei iesea din legile cunoscute. Acum se produce punctul de maxima intensitate. Kostas Venetis abandoneaza Spiritul care i-a dat viata, ca sa se inroleze in secta idolului cu aparenta umana, caci lui Mihalache ii lipsea un ochi – betesug de rau augur! Odata ce relatia pe verticala a fost curmata, nu-i ramâne servitorului decât sa serbeze minunile materiei. Se afunda in mârsavii, participând la crime si la comploturi in slujba „cauzei“. Iar la senectute, in pragul mortii, in loc sa fie bântuit de remuscari, emite o maxima sapientiala, in acord total cu duhul romanului: „Si iata pricina pentru care, dupa ce am ajuns la vârsta intelepciunii, eu, Kostas Venetis, n-am incercat nicicând sa ma bucur de roadele blestematiilor pe care le-am savârsit. Asa cum faptele noastre bune sunt niste jertfe aduse lui Dumnezeu, si faptele noastre rele, Nemtoaico, sunt de asemenea aduse lui Dumnezeu“ (p. 191).
Kostas Venetis c’est moi
Daca romanul n-are dimensiune initiatica pentru personajul principal, lucrurile stau diferit in cazul ultimului sau amant, poreclit Nemtoaica. Purtând rasa monahala, retras din lume ca si cei pe care ii pomenise cândva protectorul ca fusesera ispititi de demonul trupului, acesta isi aminteste cum, cu ultimele resurse, Kostas Venetis i-a dictat memoriile, cu rugamintea de a nu altera nimic si cum muribundul, observând ca dorinta nu i-a fost respectata si ca astfel i se fura identitatea, a inceput sa corecteze paginile adunate. Tânarul efeb isi efectueaza stagiul de scriitor-ucenic, inventând situatii, omitând altele, potrivit principiului scornirii: „Unele din lucrurile pe care ti le povestesc s-au petrecut poate cu adevarat, altele doar in vis si in inchipuire“ (p. 93). Adevarul romanului este el insusi. Tot ce se afla dincolo de coperta constituie minciuna. Nemtoaica ia in stapânire viata ocrotitorului, consemnând-o nu neaparat dupa bogatia propriei imaginatii, ci mai ales dupa insusirile publicului, ajungând sa-si foloseasca abilitatile pe post de eliberare cautionata, incheind un pact cu un agent al politiei: „Nici nu-mi trecea prin minte atunci care vor fi urmarile târgului nebunesc pe care le incheiasem cu signor Tommasso.// Ma gândeam doar la acei oameni ce izbutisera sa-si mântuiasca viata cu ajutorul unei povesti, despre care auzisem din cuvântul lui Kostas Venetis“ (p. 305). La respectivele interogatorii, secretarul arata ca merita sa fie promovat calfa, ascunzându-i interlocutorului pasaje din trecutul grecului si nascocind altele. La final, scribul urca pâna la treapta de mester, pentru ca are senzatia ca existenta lui se confunda cu cea a lui Kostas Venetis.
Romanul lui Octavian Soviany creste intr-o cursa pierduta din start cu o clepsidra haina. Protagonistul incearca sa spuna cât mai multe, cu riscul de a se sufoca. Deloc nu-si inchipuie ca-si va incheia istorisirile. E totusi multumit ca insotitorul a descoperit secretul: „Din orice poveste care se termina se naste mereu o alta poveste“ (p. 412). Iar cercul se inchide. In „Viata lui Kostas Venetis“ se observa un prozator iscusit, o tehnica robusta, un epic torential. Iar in spatele lor, Biblioteca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper