Testamentul filozofului

Un articol de C. STANESCU

Revista „Observator cultural“ propune dezbaterii tema modelelor in cultura româna, tema veche insa reluata mereu in termenii epocii care o suscita. De ce e nevoie de modele? „Despre nevoia de modele viabile, capabile sa influenteze dinamica vietii culturale, s-a vorbit dintotdeauna mult, cu patima si detasare, cu argumente pro si contra“ – scrie dna Carmen Musat intr-un articol polemic in care respinge candidatura lui Nae Ionescu la titlul de model in cultura româna si pentru creatorii ei de azi: „Cât de actual este, astazi, modelul Nae Ionescu in cultura româna si ce relevanta au pentru noi, opera sa filozofica, actiunea sa politica si profilul sau moral ca sa suscite polemici atât de aprinse? Este Nae Ionescu un filozof autentic si original, a carui opera, tradusa azi intr-o limba de circulatie internationala, ar putea constitui o revelatie sau, cel putin, ar putea stârni vreun interes printre specialisti? Greu de crezut. A fost, incontestabil, un profesor carismatic, viu, care a facut din filozofare un spectacol, stârnind admiratia studentilor sai. A stiut sa sintetizeze, sa interpreteze si sa insufleteasca ideile altor filozofi contemporani cu el, fara sa fie insa un creator de sistem sau de idei, ci doar un colportor talentat. Vocatia sa a fost una didactica si publicistica, nu una filozofica. E drept ca, la noi, stralucirea stilistica si verva publicistica pot trece drept aptitudini filozofice, dar mi se pare prea mare si prea inutil efortul de a inventa un filozof acolo unde acesta nu exista.“ Indrazneala de a fi rostit cu voce tare dupa 1990 ca imparatul e gol – noteaza cu deplin temei autoarea – a avut-o Marta Petreu, care a documentat lipsa de originalitate si delictul de plagiat, ridicându-si-i astfel in cap pe discipolii de azi si pe studentii de alaltaieri ai carismaticului profesor de filozofie. „Este Nae Ionescu – se intreaba dna Carmen Musat – un model de buna conduita in gândirea filozofica, valabil astazi, când in universitati originalitatea e considerata de cei mai multi studenti si de unele cadre didactice un criteriu absurd al promovarii examenelor? Cu riscul de a-mi atrage sfânta mânie a celor ce mizeaza inca pe carisma naeionesciana, dati-mi voie sa nu accept un astfel de model.“ E oarecare contrazicere intre recunoasterea neobisnuitei vocatii a profesorului carismatic, capabil sa insufleteasca de la catedra ideile altora si respingerea atât de categorica a modelului didactic intruchipat de el. Intre altele, profesorul bun iti baga in cap chiar fara sa prinzi de veste ideile altora: de ce-am respinge o atare insusire aflata chiar la limita „plagiatului“? Mimetismul e, pâna la un punct, bun conducator de cultura si e, ca sa zic asa, o „hotie“ productiva sub raport strict didactic. Insa chestiunea „modelului“ Nae Ionescu nu este una de ordin didactic, ci politica si ideologica. Si nu-i priveste chiar pe studentii din amfiteatrele de azi, ci in special pe discipolii sai de ieri: „Despre rolul nefast pe care l-a jucat Nae Ionescu, prin articolele si prin conceptiile sale antidemocratice si antisemite, in fanatizarea unor tineri exceptionali s-a scris si s-a vorbit adeseori“ – pune punctul pe „i“ dna Carmen Musat. In privinta discipolilor fanatizati de un model nefast nu-i nimic de facut mai mult decât ceea ce ei insisi au facut din ceea ce istoria si „modelele“ au facut cu ei. Tot despre modele culturale si existentiale scrie un articol incitant Mihai Gheorghiu: „Noica si Vulcanescu, cele doua testamente“. Care este, dupa autorul acestui articol, testamentul spiritual lasat de Constantin Noica discipolilor sai? In linii mari si schematizând la maximum printr-o nefilozofica reducere la absurd, putem spune ca filozoful Constantin Noica si-a consiliat discipolii in spiritul acelui celebru conciliu unde inaltii prelati dogmatici si fanatizati de propria dogma dezbateau problema sexului ingerilor in timp ce portile cetatii erau asediate si luau foc. Mai mult decât atât: filozoful al carui „joc cu istoria se terminase in inchisoare“ si de unde iesise „infrânt ca legionar, ca cetatean, ca român“, isi propune si le propune discipolilor sa salveze ceea ce mai putea fi salvat, respectiv, cultura si ordinea spiritului intr-o „colonie penitenciara“. Cum? „Noica – scrie Mihai Gheorghiu – a pariat pe colaborarea cu gardienii, astfel incât creatia sa sa poata ajunge pe masa de lucru a unor generatii care sa poata salva ce mai pot. Având geniul pedagogiei (ca si Nae Ionescu – n.n.), nu a renuntat niciodata la visul unei scoli, la visul de a crea discipoli. „Jurnalul de la Paltinis„ s-a nascut din acest tip de experienta.“ Solitarul filozof cu o recluziune atât de fertila incheie un contract cu gardienii, sperând ca „viclenia buna“ sa-i pacaleasca pe acestia. Nu le trece ori preda discipolilor sai „lectia ireductibilitatii“, ci „modelul vicleniei spiritului creator care isi duce mai departe misiunea chiar in umilinta terorii si a sclaviei consimtite“. „Stim astazi – afirma Mihai Gheorghiu cu o siguranta ce va stârni nelinistea sau mânia discipolilor – ca Noica a fost „angajat“ intr-un contract cu clauze stricte cu regimul comunist, contractul prevedea ca filozoful sa nu practice nicio forma de opozitie la regimul comunist, in schimbul libertatii de creatie si de publicare. A fost un contract de care s-au achitat ambele parti. Nu a condamnat niciodata regimul comunist, nu s-a ridicat niciodata impotriva acestuia, in niciun fel, in nicio conjunctura. Nu exista niciun indemn la opozitie, la rezistenta pasiva sau activa fata de regim. Nu exista decât lectia seriozitatii in cultura, a antrenamentului pentru creatia in ordinea culturii, pentru creatia in ordinea unica a spiritului.“ Ce a favorizat incheierea acestui contract in care una din parti, filozoful, nazuia la salvarea exclusiva a spiritului si a culturii, iar alta, regimul comunist, avea in vedere, tot exclusiv, un plus de legitimare din partea unui mare filozof? Intr-un singur punct al demonstratiei sale autorul articolului din „Observator cultural“ cred ca se insala, anume, atunci când sustine ca, iesit din inchisoare, filozoful era „infrânt ca legionar“. Noica modeleaza cu har inegalabil si inteligenta incomparabila o teza, cea mai draga teza a regimului, teza-pilon a „excelentei ocultate a poporului român si a creatiilor sale populare“. O formulase si exprimase el insusi inainte de instaurarea regimului comunist, avea acum prilejul ca, iesit din inchisoare, sa si-o desavârseasca. Si o face in Sentimentul românesc al fiintei si Rostirea româneasca la un nivel neatins de niciun alt filozof român. Aceasta este puntea de legatura dintre filozof si regimul „coloniei penitenciare“. Unul din cei mai autorizati discipoli ai sai, filozoful Gabriel Liiceanu, a observat si marturisit existenta acestei „punti“ in urma cu mai multi ani, intr-una din interventiile sale memorabile la televiziunea publica. O emisiune din primavara timpurie a lui 2003, in care era vorba de regimul de „dresura“ la care mari intelectuali precum Calinescu si Noica au fost supusi dupa 1944. Venind vorba de Noica, dl Liiceanu afirma atunci ca iesirea din inchisoare a lui Noica „marcheaza o rasucire“. In ce consta aceasta „rasucire“ (care nu-i chiar rasucire, ci o forma de resuscitare)? Noica – afirma filozoful si fostul discipol, incepuse sa creada de-adevarat „ca esenta comunismului s-a schimbat si ca incepe o noua etapa a istoriei in care se pot face lucruri, ca se poate pregati, spiritual si cultural, o noua generatie pentru istoria ce va veni, mai buna, cândva“. In vederea acestei istorii in care esenta comunismului se va fi schimbat, C. Noica pregateste si antreneaza, la Paltinis, tineri exceptionali din noua generatie intre care Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu, el insusi. „Rasucirea“ lui Noica, este intr-o oarecare masura si ea efectul unei „dresuri“: „când a scris, in 1969, „Rostirea româneasca“ – spune fostul discipol – se intâlnea cu filonul de nationalism real al partidului comunist din acea vreme. Drept care intre el si linia oficiala de tip nationalist nu era o contrazicere.“ Nu era. „Rasucirea“ lui Noica s-a produs tocmai la auzul unui sunet cunoscut in „linia melodica oficiala“. Urechea foarte fina a dlui Liiceanu a prins bine acel sunet.

Pe acest sunet cunoscut se intemeiaza si „contractul“ de care vorbeste Mihai Gheorghiu in articolul sau, si tot pe baza lui filozoful nu poate fi invinuit de „colaborationism“: este vorba despre o alianta liber consimtita. „Constantin Noica nu a dorit sa ne invete altceva decât ne-a invatat, pedagogia libertatii si a eliberarii in ordine politica, dar nici nu a impiedicat o astfel de pedagogie. De ce i-am cere ceva ce nu putea da si nu am lua ceea ce ne-a dat, pasiunea gândirii si a intrebarii. Cred ca, in buna masura, discursul care il acuza pe Noica de colaborationism este un discurs impur, resentimentar.“ Intr-adevar, acesta este modelul, „testamentul spiritual“ al lui Constantin Noica. In lumina lui, acuzatia respectiva este absurda si, vadit, resentimentara. „Nimeni n-a pariat pe revolta sau macar pe refuz – scrie Mihai Gheorghiu – toti cei care credeau ca opera lor este sublima sau nemuritoare au tacut si au publicat. Cred ca aici vorba lui Maiorescu este binevenita, „nu rezista celula“, revolta, refuzul servitutii nu este in datele genetice ale multora dintre noi, avem, dimpotriva, inscrisa gros lasitatea, comertul ignar cu toate stapânirile, refuzul net al demnitatii, acomodarea cu orice pret, cu oricine.“ Dar modelul, „testamentul“ lui Mircea Vulcanescu? Noica le-a povestit discipolilor sai moartea lui Mircea Vulcanescu, sacrificiul acestuia pentru un om tânar pe care l-a protejat cu propriul trup de raceala celulei de ciment. „Intrebarea lui Noica este urmatoarea: avea dreptul Vulcanescu sa se sacrifice in acest mod pentru un tânar oarecare, el care avea datorii mult mai inalte fata de cultura româna, fata de destinul acestui popor?! Avea dreptul sa practice eticul pur, gestul sublim care sa il duca la moarte, care sa ii interzica creatia culturala dupa eliberare?! Raspunsul lui Noica este tulburator si teribil totodata, Vulcanescu a tradat misiunea mai inalta pe care o avea in ordinea creatiei spirituale, din aceasta posibila creatie o intreaga comunitate s-ar fi putut impartasi. Opinia discipolilor – noteaza laconic autorul articolului din „Observator cultural“ – nu ne este relatata.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper