Prietenul iepurelui. Arto Paasilinna, Anul iepurelui

Un articol de RODICA GRIGORE

Arto Paasilinna, Anul iepurelui, traducere de Teodor Palic, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2010

Ce perspective se deschid in fata unui barbat ajuns in preajma vârstei de patruzeci de ani, redactor la o revista care-i ofera un salariu mai mult decât satisfacator, detinator al unei barci de agrement si sot al unei femei ambitioase, gata mereu sa organizeze totul in jurul ei? Desigur, acestea ar putea sa fie multiple, posibilitatile de care ar putea profita dând senzatia ca sunt, practic, nenumarate. Cel putin, asa par lucrurile, privite din exterior. Dar, daca vom analiza totul din punctul de vedere al celui implicat, situatia se schimba. Caci aparenta fericire si tihna a unei existente prospere din Helsinki devine, privita indeaproape, un adevarat cosmar din care parca nu mai exista cale de scapare.

De aici porneste scriitorul finlandez Arto Paasilinna in romanul sau, „Anul iepurelui“, centrat in jurul lui Kaarlo Vatanen. Cel care, analizându-si viata va constata ca lucreaza pentru o revista pe care, de fapt, el insusi nu da doi bani, dar nu renunta la aceasta slujba deoarece ii asigura venituri care-l pun la adapost de grijile financiare. Insa privind el insusi lucrurile si mai in profunzime, Vatanen va realiza ca, in fond, ambarcatiunea pentru care e atât de invidiat de cunoscuti nu-i e de folos, fiindca, prins in vârtejul treburilor zilnice (a se citi al rutinei care ameninta a-l distruge si a-l dezumaniza cu totul), nici nu mai are vreme sa se bucure de ea. In plus, insasi casnicia sa nu e, pentru el, decât un la(n)t in care se simte captiv, câta vreme nici macar nu-si mai aminteste de ce a luat-o de sotie pe femeia alaturi de care isi petrece orele in care nu e la serviciu si cu care, efectiv, nu are despre ce vorbi. Prin urmare, ceea ce parea a fi o viata linistita sau, in orice caz, ar fi avut toate premisele sa fie astfel, se dovedeste a fi un adevarat dezastru. Astfel, Kaarlo Vatanen simte ca, de ani de zile, nu e altceva decât un individ indiferent si cinic, silit sa-si ignore sentimentele adevarate si sa traiasca in conformitate cu niste norme sociale in care nu crede. Dar, oare, este el silit sa accepte asa ceva? Sau doar se complace in acest mod de viata, numai pentru ca ar fi prea incomod sa faca ceva concret pentru a-l schimba? Fara sa incerce sa ofere cititorilor explicatii unice si definitive, Arto Paasilinna reuseste, in „Anul iepurelui“, sa-i puna pe gânduri chiar si pe cei mai sceptici si sa demonstreze ca, cel putin in anumite conditii, cinismul si indiferenta pot fi depasite. Si ca din lumea aparentelor si conventiilor sociale exista o scapare. Chiar daca doar la nivelul fictiunii romanesti, care tinde, astfel, sa se transforme nu numai intr-o veritabila meditatie asupra conditiei umane, ci si intr-o profunda alegorie cu accente metafizice. Caci, in viata lui Vatanen va incepe, pe neasteptate, anul iepurelui. Nu cel din zodiacul chinezesc, ci unul care, pentru el, se va dovedi a fi cu mult mai important si il va determina sa-si reevalueze intreaga existenta de pâna atunci.
Aparut in 1975, romanul „Anul iepurelui“ a fost extrem de bine primit de critica, fiind incununat, in scurt timp, cu prestigioase premii literare, atât in Finlanda, cât si peste hotare si devenind parte a Colectiei UNESCO de opere reprezentative ale umanitatii si beneficiind de doua ecranizari, cea mai recenta datând din anul 2006, in regia lui Marc Rivière, cu Cristopher Lambert in rolul principal. Arto Paasilinna si-a vazut, astfel, stabilita in scurt timp o solida reputatie literara si a fost propulsat in prim planul vietii artistice internationale, in ciuda obstacolului lingvistic si a spatiului cultural relativ necunoscut din care provine. Cartea de fata, pornind de la o situatie aparent banala si de la descrierea unei existente la fel de obisnuite, are, insa marele si rarul dar de a prinde cititorul de la primele pagini. Poate tocmai pentru ca autorul stie cum sa prezinte lucrurile care, zi de zi, se intâmpla multora dintre noi. Astfel, Kaarlo Vatanen, aflat intr-o deplasare de serviciu impreuna cu un coleg, are parte de un eveniment rutier aparent neinsemnat: colegul sau, aflat la volan, loveste usor un iepure care, imprudent, se asezase in mijlocul soselei. Iar daca, in mod obisnuit, nici unul dintre ei n-ar fi dat importanta unui astfel de moment, in acea seara, inclinat fiind sa-si analizeze existenta si deja tentat sa constate pentru a mia oara lipsa de idealuri la care ajunsese, Vatanen decide nici mai mult, nici mai putin decât sa salveze iepurele, spre indignarea colegului sau, care, vazându-l cum intra in crângul de lânga sosea pentru a cauta micuta victima, il lasa acolo, demarând in tromba. Spre stupoarea lui si spre surprinderea generala – si mai ales a artagoasei sale sotii – Vatanen nu numai ca ingrijeste iepurele (un puisor de doar câteva luni) pâna când i se vindeca labuta ranita, ci ia si câteva decizii uluitoare. In primul rând, aceea de a renunta la postul caldut de redactor al revistei unde lucrase ani de zile, apoi de a vinde scumpa ambarcatiune pe care o detinea, si mai apoi – dar acesta fiind aspectul care provoaca cea mai mare stupoare – de a o parasi pe sotia sa si domiciliul conjugal. Suspectat de o criza de nebunie, de apropierea de coma alcoolica si de câte si mai câte, Vatanen nu renunta la planurile sale radicale, si, in ciuda opozitiei generale si a vâlvei pe care o isca in presa de scandal hotarârile lui, pleaca impreuna cu iepurele pe care il salvase. Unde? Aici intervine prima problema, câta vreme Vatanen nu are nici o idee precisa despre ceea ce urmeaza sa faca in continuare si nu e prea decis cum isi va trai viata de acum incolo. Singurul lucru care ii este clar e ca va duce o existenta diferita de cea anterioara, ca nu va mai depinde de sefi cu minte obtuza, de ipocrizia societatii si nici macar de crizele de furie ale sotiei sale.
Prin urmare, eroul nostru se lasa in voia soartei si o porneste, literalmente, la drum, transformându-se, prin talentul remarcabil al lui Arto Paasilinna de a face dintr-o poveste aparent banala sau care ar fi parut a tine de domeniul faptului divers, intr-un veritabil personaj picaresc, aflat mereu intr-o calatorie – initiatica, fara indoiala – si fiind prezentat intr-un mod extrem de dinamic. Care, fara sa faca numai lucruri bune si fara sa aiba intotdeauna cea mai dreapta ori ireprosabila conduita, ramâne fermecator pentru cititor si, mai important, intotdeauna convingator din punct de vedere estetic. Acum este momentul, pentru scriitor, de a prezenta Finlanda dincolo de stralucirea (dar si de ipocrizia!) capitalei si a locuitorilor sai. Caci incercând mereu sa ajunga intr-un mediu mai putin viciat, Vatanen o porneste spre nord si inainteaza in aceasta zona pâna când ajunge in Laponia, prilej, desigur, pentru Passilinna, sa descrie tinuturile sale natale – de aici si unele note care au fost interpretate de multi cititori ca trimitere clara la biografia autorului insusi, legat, prin propria sa experienta de viata, de lumea aspra a taietorilor de lemne sau a pescarilor nordului, pe care Vatanen o va cunoaste, la rândul sau, in incercarea lui de a descoperi sensul adevarat al vietii, care pâna atunci, dupa cum este el din ce in ce mai convins, ii scapase. Numai ca ceea ce ramâne aspectul cel mai socant, de la inceputul si pâna la sfârsitul romanului, este apropierea lui Vatanen de iepurele care tinde sa devina singura fiinta pe care o mai poate iubi si cu care mai poate comunica. Chiar si fara cuvinte – descurcându-se, de fapt, mult mai bine fara ele… Tot iepurele ii va ramâne singurul sprijin si atunci când, dorind sa se razbune pe un urs care amenintase sa-i ucida singurul prieten, Vatanen trece, din greseala, granita cu Rusia, fiind arestat, iar apoi extradat in Finlanda, unde va trebui sa raspunda pentru nu mai putin de douazeci si doua de capete de acuzare pe care autoritatile din tara natala le formulasera impotriva lui…
Desigur, „Anul iepurelui“ nu e genul de lectura care sa se potriveasca tuturor grilelor cu care cititorii occidentali s-au obisnuit atât de bine, dar cartea cucereste tocmai prin intrebarile pe care le stârneste: sa fie vorba despre o simpla fabula, despre o pledoarie ecologista sau de ceva mai mult? Raspunsurile facile sunt intotdeauna excluse, iar cartea implica, nu o data, pagini intregi de adevarate comedii de situatie (cum ar fi momentul când iepurele intra in altarul unei biserici, iar apoi rontaie florile asezate in fata icoanelor, spre stupoarea paracliserului si spre amuzamentul stapânului sau). In plus, se remarcã notele de umor negru sau de satira sociala, prezente mai ales in capitolele in care actiunea are in vedere atitudinea finlandezilor fata de neobisnuitul „animal de companie“ (cum ii spun ei) al lui Vatanen, cel care, desigur, se incapatâneaza sa-l numeasca „prieten“ pe iepurasul salvat de la o moarte sigura. Fara indoiala, pe parcursul calatoriei, legatura dintre cei doi, om si animal, va fi adesea pusa la incercare si, cu fiecare dintre acestea, apropierea lor devine mai puternica, fiind astfel de inteles dorinta lui Vatanen de a-l avea pe iepuras alaturi chiar si in inchisoare si incapacitatea sa de a pricepe refuzul autoritatilor de a i-l aduce si decizia lor de a-l considera animal salbatic. De-a lungul drumului pe care-l fac impreuna, Vatanen va ajunge, finalmente, sa inteleaga cine este el insusi cu adevarat si sa-si doreasca pacea interioara si retragerea in natura mai mult decât isi dorise, in toti anii de pâna atunci, afirmarea pe plan social sau câstigurile materiale. Astfel ca fuga sa de acasa si din mijlocul lumii doar asa-zis civilizate (dar care, in paranteza fie spus, nu s-ar da in laturi sa-i manânce iepurele sau sa-l utilizeze pentru experiente pseudostiintifice) dobândeste note de adevarata odisee a descoperirii de sine.
Fara sa-si idealizeze personajul, Passilinna il face pe Vatanen cu atât mai convingator. Sigur, acesta mai greseste, fie ca in unele ocazii bea prea mult, fie ca pare meschin in ochii necunoscutilor, aparând interesele animalului sau iubit. Dar, pare a ne intreba printre rânduri autorul, cine nu greseste niciodata? In plus, spre deosebire de scrierile unui Thoreau, care accentuau meditatia filosofica asupra naturii si societatii, „Anul iepurelui“ aduce in prim plan nevoia de retragere in mijlocul naturii primordiale, ca unica solutie de salvare in fata invaziei prea multelor forme ale civilizatiei umane – care, deloc paradoxal, pe Vatanen riscasera sa-l dezumanizeze complet. In fond, daca citim cu atentie capetele de acuzare carora trebuie sa le raspunda protagonistul, vom intelege ca, in cazul sau, nu e vorba atât de vreun delict, in sens juridic, ci mai cu seama de incapacitatea societatii de a intelege dorinta sa de evaziune din mijlocul regulilor sale atât de bine stabilite. Caci Vatanen e privit ca un soi de pericol public tocmai pentru ca a avut curajul de a respinge deschis sfânta treime contemporana a obligatiilor familiale, de serviciu si sociale, de aici si atitudinea negativa pe care majoritatea celor cu care intra in contact o vor avea atât fata de el, cât si fata de iepurele care il ajutase sa inteleaga lipsa de consistenta a existentei sale de cinic si bine platit jurnalist. Fara a avea un happy-end in sensul clasic al cuvântului, romanul se termina, totusi, cu evadarea din inchisoare a lui Vatanen si cu plecarea sa, insotit, desigur, de iepurele lui, catre o tinta necunoscuta, in incercarea de a descoperi, finalmente, acea parte cu adevarat buna a celei mai bune dintre lumile posibile…

Un comentariu pentru “Prietenul iepurelui. Arto Paasilinna, Anul iepurelui”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper