Preoteasa cu sapte copii

Un articol de FLORI BALANESCU

Júlia Visky, Trei cruci. Tu vii în ajutorul orfanilor, Ed. Koinónia, Cluj-Napoca, 2007

Conceput ca o serie de epistole catre o prietena de departe, volumul strânge laolalta doua carti.
Prima carte este rememorarea vietii în Ungaria, de pâna la casatoria cu Ferenc Visky, asezata sub semnul celor trei cruci, mentionate în titlu. Crucea de lemn, cea mai „usoara“ dintre ele, este a primei apropieri de un baiat. Crucea de aur, primita tot ca dar al apropierii inimilor, dar neîmpartasita de logodnic întru iubirea pentru Domnul: „Era a doua cruce a vietii mele. Parca cineva voia sa-mi lege viata de o cruce“. Cea de a treia: Crucea. Adevarata cruce, a credintei, pe care a trebuit sa o ridice, cu umilinta, în momentul în care a fost repudiata de propria-i familie. Refugiul în credinta si refuzul de a se casatori cu un barbat apreciat de familie au îndrumat-o pe tânara de conditie modesta, dar cu solida educatie (asa cum se primea în scolile-internat pentru fete, nu doar în Ungaria interbelica, dar si în România), catre o viata în care a purtat crucea credintei. Aruncata la propriu de parinti si surori în strada, pentru încapatânarea de a fi iesit din rândul celor lumesti, propovaduite de cultul romano-catolic, Júlia a gasit adapost la Comunitatea Crestina Bethania. În aceasta perioada de mare zbucium al sufletului si constiintei, pe fondul razboiului, l-a cunoscut pe sotul sau. Perioada cuprinsa între Dictatul de la Viena (30 august 1940) si reintrarea nord-vestului Transilvaniei sub administratie româneasca (martie 1945), prelungita mai apoi prin schimbarea decisiva a macazului politico-ideologic, atât în România, cât si în Ungaria, ca în toate tarile intrate în spatiul de influenta sovietica, a marcat profund vietile oamenilor, aflati de o parte si de alta a Tisei.
A doua Carte
Revenirea Ardealului la România, dupa razboi, i-a împiedicat pe cei doi logodnici sa se mai vada. Cu toate acestea, Ferenc, care slujea la Agris (Satu Mare), a trecut clandestin frontiera în 1946. S-au casatorit clandestin pe teritoriul Ungariei, într-o localitate din apropierea frontierei cu România, în timpul unei conferinte crestine. Prima dovada adevarata a credintei în cuplu aveau sa o dea odata cu încercarea de a ajunge în România. Atmosfera covârsitoare a vremurilor ideologice reiese si din însemnarile memorialistei, la tensiunea credintei sale: „Daca Dumnezeu trimite pe cineva la Roma, acela nu se poate opri în Creta. Acela trebuie sa mearga la Roma si în ciuda sarpelui veninos ce-i atârna pe mâna, gata sa îl muste. (…) Ne-am uitat unul la altul si am trait clipele renuntarii totale la noi însine. Niciun tufis sau vreun copac nu era prin apropiere. Oricine ne-ar fi putut vedea din posturile de observatie ale granicerilor.
Sotul meu s-a uitat la mine si eu am spus: „Sa pornim!“. Tinându-ne de mâna, fara o vorba, am pasit peste granita. Acum trebuia sa fim lipsiti de siguranta patriei. Eram în România, la câtiva metri de vechiul pamânt. (…) Frontiera era strict pazita, neexistând nici o speranta omeneasca de a o trece. În conditiile politice de atunci nu putea fi vorba despre pasaport. A trebuit sa facem acest drum ilegal“.
Dar ei nu fugeau de un regim politic totalitar într-o lume mai buna. Ambele patrii erau pilotate de la Moscova. Femeia îsi urma, pur si simplu, barbatul. Probabil, în acel moment nici nu realizau ca trec dintr-un cerc în altul, având acelasi centru ideologic. Noua patrie avea sa îi puna la încercare peste doisprezece ani, când au aflat (exprimat în cuvinte simple) ca patria lor putea fi oriunde, acolo unde puteau trai si spera în credinta lor, facând fata tuturor relelor si ispitelor.
Povestea de viata a Júliei Visky pare desprinsa din învataturile biblice. Un pastor reformat, sotia si cei sapte copii ai lor traiau linistiti în lumina Evangheliei, pâna când Ferenc Visky a fost arestat de regimul comunist, în mai 1958, pentru „activitate dusmanoasa“. Conform legii comuniste: pentru „uneltire contra ordinii sociale“ (art. 209 Cod Penal). A fost considerat cel mai „periculos“ din lot si condamnat la 22 ani de munca silnica, fiind figura cea mai proeminenta a bethanistilor din România.
Júlia Visky povesteste, descrie si lasa mici îndemnuri cu un calm si o caldura rare, cu acea egalitate a rostirii, pe care numai profunzimea credintei o poate imprima.
În seara zilei de Rusalii, familia (în care se aciuase în timpul foametei din 1946-1947 o tânara orfana, alintata Marika, având cu doi ani mai mult decât Júlia) a fost perturbata de invazia a cinci securisti. A urmat o perchezitie, dupa care pastorul a fost fortat sa-si paraseasca familia, în timp ce copiii dormeau în patuturile lor.
În acest moment-cheie începe cel mai greu drum al crucii, pe care femeia l-a parcurs sustinuta de credinta. În copilarie fusese de noua ori la un pas de moarte, dar calatoria ei prin tarâmurile sistemului concentrationar poarta marca marilor întâmplari de viata si de moarte. De-a lungul calatoriei nu se desprinde nicio clipa de Dumnezeu, de copii, de semeni (între care Marika, orfana pilduitoare).
Povestea Júliei Visky nu este, în sine, diferita de a majoritatii femeilor nevoite sa se descurce singure în mijlocul terorii ideologice, însa ea difera prin detalii, evident, si mai ales prin puternica-i încarcatura de sugestii biblice.
Unui alt scenariu terorist sunt supusi copiii ramasi acasa numai cu Marika, în noaptea în care au fost saltati pentru a fi dusi fortat în Baragan. Doi dintre ei erau la o matusa, în alta localitate. Júlia plecase cu cel mare, Feri, la spital si au fost nevoiti sa înnopteze la o prietena. Ceilalti patru, împreuna cu Marika, ridicati de acasa si dusi la Militia din Oradea, s-au întâlnit în toiul noptii cu mama si cu fratele lor, speriati din somn si saltati pe sus la ora 3: „Ofiterul a scos o hârtie si a început sa o citeasca repede. N-am înteles nici un cuvânt, deoarece era în limba româna si eu nu stiam nici un cuvânt româneste. A trebuit sa o semnez. Nu stiam ce continea, dar eram gata sa semnez si propria mea condamnare la moarte“. Ca o compensatie, atât Júlia, cât si copiii aveau sa învete limba româna, de nevoie, în deportare. Când si-a vazut mama venind, una dintre fetite, care avea numai cinci ani, a întrebat speriata: „Mama, de ce nu dormim acasa?“. Pentru un copil de numai câtiva ani, întrebari ca Unde e tata? sau Unde e mama?, atunci când parintii nu se mai întorc, pot cauza traume ireversibile. Din fericire pentru cei sapte copii ai familiei Visky, în ciuda tuturor greutatilor, mama a fost cu ei. „Copiii priveau speriati. Doar prezenta mea le dadea un sentiment de siguranta. Eu a trebuit sa ramân puternica si sa ma zbat pentru ca insuportabilul sa devina suportabil pentru copiii mei“. Neîntelegând ce se vorbeste, spaima lor fata de necunoscutul în care erau aruncati amplifica dramatismul situatiei.
Cu toate acestea, chiar si în regimul de saracie, mizerie si izolare de la Rachitoasa si Latesti, ei au avut parte de suficiente semne si gesturi de solidaritate si bunatate din partea celorlalti, indiferent de originea etnica sau de religia lor.
Marika a fost somata sa plece, nefacând obiectul masurii de deportare, pentru ca nu era, oficial, parte a familiei. Ea a refuzat fara rezerve sa-si paraseasca la greu familia adoptiva si a pornit dupa cei doi copii care nu ieseau la numaratoarea Securitatii. În acele clipe grele, buna Marika se gândise si la hrana copiilor – o cana cu untura si pâine. A fost singura lor mâncare, timp de trei zile, pâna au ajuns la trista destinatie.
Traseul a fost unul de rutina: purtati zile în sir cu trenul prin tara, pentru a ajunge la Fetesti, cu opriri si transbordari în unele gari. Copiii, epuizati de foame si oboseala, ofera tabloul unei gramajoare de pui molesiti, lipsiti de putere. Ajunsi la Fetesti, deportatii trebuie sa se urce într-un camion. Cum Júlia avea de mutat cinci copii si bagaje, spectacolul a devenit sfâsietor, cu atât mai mult cu cât militienii însotitori nu „pactizau cu dusmanul“, nici macar printr-un gest minimal de omenie: „Pe cei trei copii mai mici i-am lasat pe loc pâna ce am carat bagajele. S-au strâns laolalta speriati si, deoarece la un moment dat nu m-au mai vazut, fiindca drumul facea o cotitura, au izbucnit în plâns, de parca ar fi fost parasiti pe vecie, fara sprijin si fara speranta. Mária-Magdaléna i-a îmbratisat pe cei doi fratiori si au început cu totii sa strige: Mamico! Mamico!
Trecatorii nu puteau lega în mintea lor cele vazute: cinci copii mici, o mama, un camion militar, doi militieni înarmati… Am fugit înapoi la copii, i-am îmbratisat si s-a facut liniste“.
„Linistea publica“ si confortul ideologic al regimului au fost restabilite prin suferintele inumane cauzate atâtor oameni nevinovati, asemenea membrilor familiei Visky.
Orele în care sunt uitati, în curtea Militiei din Fetesti, trec greu, copiii plâng de sete, într-un târziu, mama reuseste sa îi transmita prin semne unui ofiter ca are nevoie de apa pentru copii. Acesta le arata sursa de apa si îi conduce într-un birou. Dusumeaua este mult mai prietenoasa decât pamântul gol, sub bolta cerului, în plina noapte. Este primul oficial caruia femeia îi este recunoscatoare.
La Rachitoasa, au primit un bordei acoperit cu paie, care avea tencuiala cazuta, era gaurit si mizerabil. Pe cei aproximativ doisprezece metri patrati, niciun obiect de mobilier. Pardoseala era din pamânt spoit. Alti deportati le-au umplut camera cu paie. Asa au dormit mama si copiii ei, ca în staul, foarte multa vreme. Când au sosit Marika si ceilalti doi copii, familia, cu exceptia tatalui arestat, se reunise. Pe lânga lipsa conditiilor minimale de confort, hrana si apa erau o problema majora. Motiv pentru care copiii au început sa arate semnele rahitismului (cauzat de absenta din alimentatie a unor produse ca lapte, oua, carne), dar s-a iscat si dizenteria epidemica, urmare a consumarii apei din Dunare. Surse de apa potabila nu erau. La numai trei ani, unul dintre baieti (Péter) a fost din acest motiv la un pas de moarte. În satul-nou Rachitoasa, copiii au învatat româneste, cu ajutorul unui inginer român, detinut politic trimis aici în domiciliu obligatoriu, dar si la scoala încropita în sat, cu o învatatoare, al carei sot era în închisoare. Numele celor pomeniti ramâne adesea nestiut, cel mai probabil, datorita necunoasterii limbii române si nefamiliarizarii cu onomastica specifica la data petrecerii evenimentelor. În schimb, copiii, având vârste mici, au învatat foarte repede noua limba.
Memorialista consemneaza si câteva date importante pentru defrisarea unei tematici putin cercetate, în ciuda aparentelor publicistice, despre colonia de munca pentru detinuti, situata la aproximativ un km de satul-nou Rachitoasa (una din cele optsprezece localitati nou-înfiintate de MAI în Câmpia Baraganului, în 1951, special pentru deportati, cu precadere pentru cei din localitatile de pe fâsia de frontiera cu Iugoslavia, dar si pentru altii, mai târziu pentru detinutii politici care nu meritau în viziunea regimului de la Bucuresti sa intre direct în libertate), despre vasul „Gironde“ (cumparat de la francezi, o puscarie plutitoare pe Dunare) sau despre cimitirul detinutilor.
Dupa doi ani la Rachitoasa, familia Visky a fost îmbarcata si dusa la Fetesti, iar de acolo, iarasi, în necunoscut. A fost si cazul altora. Explicatia: începeau sa se scurga detinutii din închisori, direct în domiciliu obligatoriu. Trebuia facut loc în satele-noi pentru aceia care nu dovedisera ca s-au reeducat la expirarea pedepsei, deci nu prezentau încredere pentru societate. Cele doua femei si cei sapte copii au ajuns într-o colonie de tigani, în marginea Timisoarei. Dupa o saptamâna, au fost dusi înapoi. Regimul facea rabat de la eficienta, cheltuind bani pentru mutarea dintr-o parte în alta a tarii a unui numar mare de oameni, spatiul concentrationar dovedindu-se neîncapator pentru necesitatile momentului. În Latesti (alt sat-nou din cele optsprezece) au ajuns tot într-o casuta de paianta, la fel de murdara. „Corbii“ biblici îi afla si aici pentru a-i sprijini sa nu piara: „Corbii lui Dumnezeu ne-au gasit si acolo, astfel ca podul aerian nu s-a întrerupt nici de data aceasta, încât nu am suferit lipsuri ca la început“.
Imaginea creata de text trimite la o situatie din istoria postbelica, plina de dramatism, tot un efect al bratului lung al ideologiei comuniste în plina desfasurare: Blocada Berlinului (1948-1949). Blocada sovietica a fost deturnata de occidentali printr-un pod aerian ce alimenta zilnic Berlinul de Vest. Diferenta sensibila este ca în interiorul regimului comunist, „corbii“ sunt nevoiti sa se strecoare si sa ramâna departe de ochii paznicilor. În Germania se înfruntau, la adapostul unei diplomatii fatarnice, doua ideologii; în Baragan, victimele comunismului încercau sa supravietuiasca în ciuda unui regim intern de teroare, practicat de români împotriva românilor.
În Latesti au întâlnit foarte multi preoti (ortodocsi, greco- si romano-catolici), dar si multi alti detinuti. Preotul romano-catolic Gheorghe Patrascu le-a fost alaturi în permanenta, ca si medicul, fost detinut politic, Romulus Pop (Bimbo) si familia acestuia (sotia si doi copii). În momentul deportarii (1958), numai patru din cei sapte copii erau la scoala: „Primul meu nascut, Feri, era în clasa a treia, Istvánka într-a doua, gemenii Pál si Lídia în clasa întâi, Mária-Magdaléna era de cinci ani, Péter de trei ani, iar András de doi“. În timpul deportarii, copiii din ciclul gimnazial (clasele a V-a si a VI-a în cazul copiilor Visky) mergeau în jur de opt km dus-întors, zilnic, pentru a ajunge la scoala într-un sat vecin (cel mai probabil, având în vedere distanta, e vorba de Bordusani), fiind expusi la tot soiul de pericole, precum cele de pe traseul digului Borcei.
Ultima mare încercare din timpul deportarii s-a produs în al treilea an, când boala Júliei Visky a recidivat – insuficienta cardiaca grava. Dupa o grea perioada în care a privit moartea cu ochii si chiar si-a reglat conturile cu viata, credinta a salvat-o. În dorinta de a asigura viitorul copiilor, pe patul de moarte, a semnat în fata presedintelui si a secretarului sfatului popular, în prezenta a doi martori, actul prin care cei sapte copii erau trecuti juridic pe numele Marikai. Astfel, cu tatal în puscarie si cu mama moarta, copiii nu ar fi ajuns în orfelinate, nici n-ar fi fost despartiti.
Dupa ridicarea din moarte si înzdravenirea copiilor cu lucerna fiarta, au primit si o veste neasteptata. Convocata la postul de Militie, femeia mai întâi s-a speriat, cu atât mai mult cu cât a fost întâmpinata de un militian zâmbitor. Momentul este foarte bine surprins de memorialista: „În loc de o fata împietrita, am dat de un chip zâmbitor sub cozorocul chipiului. Si nu un chip, ci mai multe. Si ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodata, timp de cinci ani, mi s-a oferit sa iau loc pe scaun. Mi-e frica de greci si «daca îmi ofera daruri». Mie mi-e frica de «grecii» regimului si daca îmi ofera loc pe scaun. Pe scurt, mi-au comunicat ca începând cu acea zi eram liberi si ca puteam pleca acasa“.
Marturia Júliei Visky este exemplara, din mai multe motive. Cel mai evident este acela ca permite vocii unei femei care a cunoscut toate chinurile sa razbata atât de convingator pâna la noi. Credinta nu a parasit-o niciodata, ceea ce i-a dat taria nu doar sa înfrunte viata, ci si sa se întoarca din morti. Un semn ca Dumnezeu o iubeste pentru toate zbaterile ei, pentru frica de a nu cadea în nici cea mai mica ispita (nici macar în aceea de a-i judeca pe cei care-i pricinuisera atâta rau) si ca nu-i lasa cei sapte copii sa piara în malaxorul ideologiei lipsite de Dumnezeu si de orice farâma de umanitate.
De la început si pâna la sfârsit, volumul este o lectie de calm si daruire, o lectie a modestiei si încercarii de mântuire prin credinta. Nu este mai putin o piesa grea într-un necesar rechizitoriu al comunismului.

Un comentariu pentru “Preoteasa cu sapte copii”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper