Povestind Egiptul

Un articol de Dana Pîrvan-Jenaru

„Trilogia Cairoului“ este opera care nu numai ca i-a adus faima lui Naghib Mahfuz în afara Egiptului, dar a si contribuit decisiv la primirea Nobelului în 1988. În cele trei volume – „O plimbare prin palat“ (1956), „Palatul dorintei“ (1957) si „Strada zaharului“ (1957) – autorul surprinde schimbari politice, sociale si culturale din viata Egiptului, dar mai ales felul în care acestea se rasfrâng în viata traditionala a oamenilor obisnuiti. În centrul trilogiei se afla familia negustorului Ahmad Abd el-Gawad, urmarita de-a lungul a trei generatii, din preajma revolutiei nationaliste egiptene împotriva protectoratului englez din 1919, pâna în 1950 când se instaureaza regimul lui Gamal Nasser. Naghib Mahfuz este bine cunoscut pentru principiile sale democratice si pentru atitudinea sa împotriva extremismului islamic, una dintre temele fundamentale a literaturii sale fiind libertatea. Formele în care se concretizeaza aceasta sunt diverse, vizând protectoratul colonizatorilor englezi, regulile absolute impuse de dictatori sau libertatea de baza în contextul societatii, al familiei sau al religiei. Statutul femeilor în lumea araba este una dintre problemele delicate pe care literatura lui Mahfuz le urmareste de-a lungul mai multor secole, asa cum se întâmpla si în „Trilogia Cairoului“, unde evolutia statutului acestora este trasata de la momentul zero al lipsei totale de drepturi pâna la dobândirea „privilegiului“ de a urma studii universitare.
Libertatea de exprimare este înca una dintre ideile aparate de Mahfuz nu doar în literatura sa, ci si în viata publica. Cea mai semnificativa dovada în acest sens ramâne poate apararea lui Rushdie în urma condamnarii acestuia la moarte de catre fundamentalistii islamici. Aceasta, desi Mahfuz a refuzat sa citeasca „Versetele satanice“, condamnând orice forma de ofensa adusa islamului, în numele aceleiasi libertati si a obligatiei morale de a respecta alteritatea. Drept urmare a pozitionarii sale publice, a fost trecut pe „lista mortii“ si împuscat la vârsta de 82 de ani. Nu mortal, însa restul vietii si l-a trait sub protectie, retras, incapabil sa mai scrie.
Din „Trilogia Cairoului“ a aparut, la începutul lui 2011, la Polirom, în traducerea lui Nicolae Dobrisan (ca si editia de la Minerva, din anii ’80), primul volum – „O plimbare prin Palat“. Titlul original este „Bayn al-Qasrayn“, a carui traducere literala ar însemna „între cele doua palate“, sugerând transformarile culturale si politice ale Egiptului aflat sub controlul englezilor, amestecul, nu de putine ori conflictual, al celor doua forme de civilizatie.
Mahfuz nu este unul dintre scriitorii inovatori care sa fi constituit un punct de cotitura în mersul literaturii, nu este un scriitor al surprizelor, al provocarilor, dar literatura sa se citeste cu placere, gratie stofei de povestitor pe care o are autorul. Ceea ce place în acest roman al lui Mahfuz este capacitatea acestuia de a ascunde mizele demonstrative sub faldurile povestilor ce se rotesc în jurul familiei unui negustor si a dezvaluirii din interior a misterului vietii egiptene. Scriitorul egiptean exceleaza în crearea de atmosfera si în analiza psihologica a personajelor surprinse în special în relatiile cu ceilalti, continuând linia romanesca realista dezvoltata de Balzac, Scott, Dickens, Tolstoi, Mann, Zola, Jules Romain sau Galsworthy. În acest prim volum, framântarile din viata de familie se petrec pe fondul tulburarilor social-politice dintre anii 1917 si 1919.
În opera sa, reprezentarea spatiala este fundamentala în revelarea ideilor. În functie de spatiu se defineste libertatea individului. Romanele sunt construite parca în jurul descrierilor de strazi, de case, de camere. Chiar titlurile celor trei volume reprezinta numele a trei strazi din Cairo, în care a crescut autorul. Prin aceste repere spatiale, Mahfuz configureaza profilul psihologic al personajelor, felul în care acestea se percep si sugereaza mai ales libertatea de care dispune fiecare. Astfel, romanul începe cu imaginea Aminei, sotia negustorului, care îsi asteapta târziu în noapte sotul de la neobositele sale petreceri. Daca în casa, fata de sotie si fata de cei cinci copii, trei baieti si doua fete, barbatul este de o autoritate despotica, punând în practica un conservatorism exagerat, odata iesit din casa, devine o persoana foarte agreabila, mereu vesel fata de prieteni, foarte atent cu doamnele, dintre care multe îi erau amante, iubitor de bautura si de muzica. Casa, strazile, pravalia, locurile de petrecere, moscheile sunt spatii în care îsi desfasoara neîngradit libertatea. Spre deosebire de el, Amina nu parasise casa în care traia de douazeci si cinci de ani, decât în câteva rânduri, sa-si viziteze batrâna mama, neaparat însotita de sot. Viata ei sta sub semnul supunerii si al rutinei absolute. Prima ora a diminetii înseamna pentru ea framântarea pâinii, ale carei batai ritmice se transforma într-un ceas desteptator pentru ceilalti. De acelasi spatiu limitat, dar si protector, dispun si cele doua fete, care nici macar la fereastra nu au voie sa se arate, caci daca un barbat le-ar fi vazut fara voal, reputatia lor ar fi fost distrusa. Fata cea mica, Aisha, nu se va da, totusi, în laturi sa flirteze de la fereastra camerei sale. Mama, însa, se multumeste sa priveasca, printr-o deschizatura a portii, ani în sir strada, acoperisurile, minaretele, culegând frânturi de replici, de cântece, de glume, fara a-si imagina ca va putea lua vreodata parte la viata publica a orasului. Toata experienta sociala a femeilor se reduce la a primi câteva femei apropiate în vizita. Accesul lor la lumea exterioara este aproape inexistent.
Baiatul cel mare, Yasin, gratie statutului de functionar, îsi permite, ca si tatal sau, sa iasa seara în baruri si sa aiba diverse aventuri. Fahmi, student la Drept, nu poate iesi, în schimb beneficiaza de o camera proprie, unde sa studieze. Nici unul dintre copii nu are propria camera unde sa doarma, spatiul intimitatii este unul exclusiv launtric si, nu de putine ori, Mahfuz întrerupe linia povestirii cu monologurile fiecarui personaj, pentru a-l putea desprinde din grup. De altfel, fiecare personaj are o foarte bine conturata psihologie individuala, cu asteptari, temeri, spaime si îndrazneli ce sparg monopolul de putere al tatalui. De cea mai mare libertate se bucura Kamal, fiul cel mic, elev care, în drum spre scoala, poate avea acces la strazi, se plimba nestingherit prin toata casa, dar si prin casa vecinilor. El îsi va permite sa intre în cercul soldatilor englezi cu care se va împrieteni. Toate acestea, bineînteles, fara stirea „stapânului“. Orice iesire a personajelor din aceste limite prestabilite provoaca momente de tensiune, foarte bine gradate de Mahfuz.
Într-un fel sau altul, fiecare membru al familiei iese de sub cuvântul „stapânului“, încalca protocolul. Amina, dupa zeci de ani de izolare si de acceptare a conditiei sale, într-o zi, când barbatul va fi plecat de acasa, se va lasa încurajata de copii sa mearga sa viziteze o moschee, o dorinta veche de multi ani. Cu spaima în suflet, va merge însotita de Kamal, însa va suferi un accident de masina si nu îsi va putea minti sotul. Îsi va plati scump pacatul, fiind alungata din casa, de lânga copii. Yasin se pare ca va repeta destinul tatalui, fiind si el un barbat care iubeste aventura si femeile, dar care se ascunde de ochii parintelui. Fahmi se îndragosteste de Maryam, fiica vecinilor cu care flirteaza împotriva regulilor, pe acoperis, la adapostul lectiilor pe care ar fi trebuit sa le faca cu Kamal si doreste sa se logodeasca cu ea. Tatal îi va interzice însa. În plus se va alatura demonstrantilor egipteni, încalcând o alta interdictie a tatalui, sfârsitul sau fiind unul tragic. Judecarea celuilalt, de cele mai multe ori, se face nu prin ochii proprii, ci prin ochii societatii. Totusi, actele de nesupunere ale copiilor, chiar daca sunt ezitante, ofera un pas înainte pe calea recunoasterii importantei formelor de manifestare a constiintei individuale.
În lumea în care disimularea devine „o obligatie etica impusa de teroarea paterna“ si de principiile religioase, aproape ficare personaj îsi desfasoara existenta simultan pe mai multe planuri, autorul recurgând la un stil al concomitentei si la alternarea punctelor de vedere, la punerea fata în fata a privirii exterioare si a privirii interioare, oferind, pe de o parte, o monografie a vietii egiptene, iar pe de alta parte, radiografia morala a unui mediu corupt si analiza unor stari sufletesti complexe, coagulate într-o lume a senzatiilor elementare, o pulbere de impresii, de gânduri, de judecati, de temeri, de sperante.
Mahfuz stie sa povesteasca cu farmec, sa priveasca fascinat realul si sa-l învaluie, la rândul sau, în fascinatie, pentru cititori. Atmosfera din casele egiptenilor, de pe strazi, din magazinele pline cu siropuri si cu migdale, ritualuri de nunta, de venire pe lume a copiilor, de seductie, atitudini diferite fata de religie si fata de protectoratul englezilor – sunt toate prinse într-o lumina a magiei concentrate, sunt încalzite de privirea scriitorului egiptean care patrunde în miezul lor si le capteaza esenta. Vadind o predilectie aparte pentru fluid, Naghib Mahfuz povesteste Egiptul, recreând o lume de frumuseti inefabile, de zgomote si furie, de suprafete si adâncimi, de temeri si sperante, de supuneri si razvratiri, de vechi si nou.

*Naghib Mahfuz, Trilogia Cairoului. O plimbare prin Palat, Traducere din limba araba si note de Nicolae Dobrisan, Polirom, 2011, 536 p.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper