Postliteratura (II)

Un articol de EUGEN SIMION

Inca n-am spus totul despre ideile lui Richard Millet despre roman, n-am ajuns la capatul acestei viziuni negre. Pamfletul continua, ca un bulgar de zapada, pe un plan inclinat
intr-o lume a spiritului care seamana din ce in ce mai mult in imaginatia eseistului cu o utopie a haosului si a imoralismului. Incerc sa pun oarecare ordine in aceasta avalansa de negativitati, unele – repet – indreptatite, altele injuste, paroxistice, sugerând un grav complex. Dar sa nu uitam ca si complexele fac parte din literatura, asa ca merita sa vorbim si despre ele.
Asadar:

1. Primul element care agita spiritele in acest infern al literaturii este, dupa Richard Millet, „pandemia romanesca“, ceea ce vrea sa spuna ca se scrie, azi, mult si se publica enorm de multe romane. Ceea ce este adevarat si paradoxal intr-o epoca in care toata lumea se plânge ca se citeste din ce in ce mai putin, iar când se citeste, nu se citeste totdeauna ceea ce trebuie (operele fundamentale), ci biografiile vedetelor de cinema sau confesiunile fotbalistilor. Cum se poate explica acest paradox al literaturii? Natura paradoxului cere insa ca ea sa nu poata fi explicata pâna la capat…  Cele mai active sunt, s-a vazut, femeile. Romanul a devenit, in buna parte, o ocupatie feminina, ca altadata mica gastronomie. Putem vorbi, atunci, de feminizarea romanului, ceea ce echivaleaza cu superficializarea romanului, zice Millet cu o vadita nota misogina. Un fenomen, in acelasi timp, de feminizare a studiului literaturii, adica a criticii literare. Cu alte vorbe, femeile au luat cârma romanului si tot ele populeaza barca criticii literare. Ajungând la limita rabdarii, eseistul se dezlantuie: in interiorul acestei pandemii intelectuale s-a instalat „o Seherezada monstruoasa si diversa, universala si imperceptibila“ care se pregateste sa ingroape literatura in sentimentalismul ei postliterar. Semn rau, dupa Millet, pentru ca atunci când apar aceste preotese ale neantului nimic bun nu mai este de asteptat in literatura… Si pentru a convinge, citeaza câteva nume de succes comercial. Ele ar fi  acaparat piata romanului mai ales in lumea anglo-saxona…
Ce-am putea raspunde? Mai intâi faptul ca Richard Millet sesizeaza un fenomen real, observat si de altii, si anume prezenta masiva a femeilor in romanul contemporan. Dar ce-i rau in acest fenomen, cu ce-ar putea ameninta femeile soarta romanului contemporan? Personal, n-as fi atât de alarmat. Dimpotriva, prezenta femeilor in literatura a fost de multe ori benefica. Nu mai stiu cine, un critic important oricum, remarca faptul ca, daca literatura franceza s-a bucurat de o mare notorietate in trecut, acest fapt se datoreaza in buna parte femeilor inteligente care, in afara de creatia lor, au format si au intretinut multa vreme – pâna in primele decenii ale secolului al XX-lea – saloanele literare. In secolul moralistilor, femeile cultivau genul epistolar, in secolul al XIX-lea jurnalul intim, in secolul al XX femeile intelectuale tin in continuare jurnale (daca traiesc in regimuri politice represive) si scriu, mai ales, eseuri. Uneori diarismul lor este o speta de eseistica inteligenta si nu cu necesitate sentimentala (vezi insemnarile subiective ale Simonei de Beauvoir, pline de cruzime  si deloc pudice). Diarismul cedeaza locul romanului in acest scenariu feminin din ultimele decenii. Femeia romancier a devenit un personaj public si nu cred sa fie o simpla moda cum crede Millet si cum cred, in fapt, multi critici literari. Daca este un fenomen real, el corespunde unei schimbari in structura societatii contemporane si, evident, in evolutia mentalitatilor… Si nu-i cu necesitate, repet, un fenomen pagubitor, nici in roman, nici in critica romanului. Este doar un proces firesc, cu rezultate ce trebuie judecate de la caz la caz. Respingerea lui, de plano, este, ca sa folosesc un eufemism, o dovada de complex intelectual.
E limpede, Seherezada postmoderna nu mai vrea sa stea la cratita sau sa spele scutece, ea vrea sa patrunda in stiinta si in creatia artistica, chiar in politica (o profesiune, pâna nu de mult, exclusiv masculina) si, trebuie sa spunem, ca reuseste de multe ori. Si cum stiinta cere timp si pregatire lunga, iar politica o concurenta crâncena, literatura este mai accesibila. Asa  se explica prezenta acestui contingent feminin in literatura contemporana, o prezenta care, dupa Millet, accelereaza dezastrul postliterar… Judecata, inca o data, simplista! Problema reala nu este daca romanul de azi este scris de barbati sau de femei, ci valoarea lui estetica, ceea ce vrea sa spuna: substanta lui, puterea lui de cuprindere si capacitatea lui expresiva. Restul este pura speculatie.
Exista, apoi, ma intreb „o pandemie romanesca“? Exista, fenomenul este real si, de când literatura se poate face si pe internet (literatura virtuala), fenomenul ia proportie. Ce-i de facut? Nimic in afara de faptul ca institutia criticii  literare trebuie sa-si faca mai bine si mai repede datoria de a selecta inainte de a veni selectia naturala a timpului (legea mutatiei valorilor estetice). Rezumând, pandemia romanesca si, in genere pandemia literara  exista si, deocamdata, nu avem mijloace s-o eradicam. De altfel, nici nu vad cum am putea. Se va stinge, probabil, de la sine, cândva, cum se intâmpla cu epidemiile de gripa sau scarlatina. Atunci când literatura comerciala, consumista, „literatura de gara“  nu va mai avea cititori  s-o cumpere si, fatal, nici editori s-o tipareasca, nemaifiind sigure câstigurile… Si, desigur, atunci când teoreticienii romanului vor cadea de acord ca, putând fi un discurs despre sine, literatura nu poate abandona niciodata rostul (misiunea, conditia, necesitatea – nu stiu cum sa zic mai bine) de a fi un discurs despre om.
2. Alt semn in acest infern al romanului ar fi faptul ca se scrie azi cum se vorbeste – „sub un cer gol, in socializarea culpabilizanta a spatiului literar“, zice eseistul. Dovada cea mai sigura ca literatura s-a desacralizat. Dumnezeu este mort, iar pamântul a fost redus la o fantasma ecologico-turistica… Parerea lui Richard Millet ca scriitorul postliterar scrie intr-o lume ea insasi desacralizata are oarecare temei. Multi cred ca, odata cu umanismele, certitudinile, religia, istoria, civilizatia, am pierdut si pe Dumnezeu. Nu Dumnezeu s-a retras, dar, din lume, ci omul l-a parasit pe Dumnezeu si, prin el, a parasit morala iubirii si a tolerantei. Am intrat demult, zice Steiner, intr-o „epoca a epilogului“, bâjbâim in ceata unui timp „de l’après culture“… Postliteratura ar fi tocmai fructul acestei agonii prelungite. Pâna si natura a disparut din literatura, se plânge Millet, natura cu miturile ei si omul cu miturile sale. Toate s-au dus, totul s-a imputinat si s-a golit  de semnificatii, au ramas doar, ici, colo, peisaje izolate si a aparut un romancier (romancierul postliterar) care nu face decât sa scrie la infinit acelasi scenariu hollywoodian, mistificator si stralucitor, sub un cer gol si intr-un spatiu lipit de semne…
Nu exagereaza, oare, denuntatorul acestui teribil „Infern al romanului“? In mod evident ingroasa lucrurile, acumuleaza nuantele raului universal, vede, in genere, lumea prin mizeriile ei si judeca romanul contemporan ca si când eseistul ar fi ajuns la judecata de apoi si in fata lui s-ar perinda, venite din profunzimile timpului, toate neamurile… Dar, cum am semnalat deja, nu de putine ori el pune degetul pe ranile romanului de azi si spune ceea ce trebuie. Faptul, de pilda, ca romanul si-a pierdut modelele si a eliminat personajele memorabile sau ca romanul cultiva cu insistenta in ultimele decenii un sentiment staruitor de sfârsit de civilizatie, de iesire din lume, de inutilitate a valorilor morale… Romanul, mai zice el cu indreptatire, nu face decât sa intretina „un cult al suprafetei“ si sa recomande dimensiunea orizontalitatii, nu a verticalitatii (a spiritului si a individualitatii)…

3. Suma acestor pierderi, conventii dezastroase (aparute de multe ori sub forma unor anti-conventii!) este numita de Richard Millet in „L’Enfer du roman“, cum am precizat de la inceput, postliteratura. Este cazul sa vedem ce poate reprezenta acest concept care are sansa de a intra in limbajul teoriei si criticii literare. Chiar si  numai pentru a-l respinge. Rezumând ideile, am putea scoate urmatoarea ecuatie: postlitertura este, inainte de orice, o expresie a dimensiunii planetare a raului, aceasta inseamna ca ea acumuleaza negativitatile, mistificarile, falsele valori, mediocritatile societatii consumiste, devenind, in chip fatal, „o supa narativa dreasa cu ingredientele mondialitatii anglofone“ etc.; scopul ei este distrugerea limbilor europene si, in genere, eliminarea limbii ca element esential al literaturii; se scrie, in consecinta, prost, se scrie indeosebi in limba engleza care este limba globalizarii, adica a uniformizarii, a pierderii identitatii („triumful limbii engleze in romanul international este acela al unei universalitati degradate, daca nu degradante (…) a scrie in engleza este, deci, o forma de a renunta la literatura“)… Mai departe: postliteratura nu trebuie confundata cu postmodernitatea (nici ea agreata prea mult de Richard Millet) care are, oricum, partile ei: postliteratura este „une écriture de la sortie de la littérature“, un element dintr-un spectacol jucat pe ruinele limbii literare („un simplu artificiu in serviciul simbolisticii  spectacolului“) etc.
Lista acestor caderi, negativitati continua. O opresc aici, cu sentimentul ca, in viziunea lui Richard Millet, postliteratura este raul capital, raul care ne paste, daca nu ne-a devorat inca. In ceea ce priveste stilul sau, cum sa-i spunem?, tehnica, strategia acestei imense imposturi, sunt de retinut câteva elemente: postliteratura reprezinta ceea ce eseistul citat numeste „lexificarea glorioasa a greselii“ (nu a „greselii“ ca expresie a autenticitatii stilului epic de care vorbeste Stendhal, ci greseala inculturii), postliteratura cultiva l’usage de la rupture (fictionalizeaza, astfel zis, inapetenta pentru constructia romanesca), abandoneaza personajele paradigmatice (gloria si trainicia romanului traditional) si intretine ura impotriva clasicismului (pentru ca el cultiva armonia, formele, valorile umanismului, limba etc.), in fine, postliteratura considera romanul – bratul ei redutabil – nu o opera, o creatie unica, ci un produs… In concluzie, postliteratura este metaforizarea infernului, iar infernul vorbeste englezeste. Teoreticianul profet Richard Millet isi incheie lungul pamflet cu aceasta propozitie inspaimântatoare: „globalizarea romaneasca nu-i nimic altceva decât reductia anglofona a lumii“…
Ce-i real, ce-i adevarat, ce-i facila fictiune in aceasta utopie critica? Ar fi multe de spus. Ma rezum sa precizez ca, prin postliteratura, Millet intelege suma caderilor, compromisurilor, inabilitatilor nu numai din literatura propriu zisa, ci din toata viata literara si chiar din societatea postmoderna. Literatura scrisa nu-i, in aceasta viziune catastrofica, decât vârful ghetarului care pluteste intr-un ocean toxic.

4. Dezastrul s-a abatut intâi, intelegem din discursul lui Millet, asupra literaturii franceze. Pandemia este aici in floare. Devalorizarea orizontala a literaturii este semnul cel mai evident. Franta constituia, cândva, o universalitate literara, iar azi… Azi nu mai inseamna nimic („la nullité générale de la littérature française“). Romanul francez n-ar face decât sa-l imite pe cel anglo-saxon si sa recomande valorile consumismului si morala (citeste: amoralitatea) moralismului postetic, omul postumanist etc… Durerea cea mare este ca, pe lânga perfectul simplu, verbul literar francez a pierdut stiinta de a exprima subtilitatile gândirii. Am pierdut nuanta, se plânge Millet, ne-am lasat sedusi de l’écriture du non-écrit, ceea ce este rau, este o nenorocire, este chiar un infern… Critica literara? Nici critica literara n-ar sta bine in timpul acestei pandemii. Grija criticii e sa nu vexeze „Noua Ordine Morala“ (care, bineinteles, este de sorginte americana) si s-a transformat intr-o expresie a resentimentului. Când este sa dea exemple de modele ale postliteraturii, Richard Millet citeaza pe Umberto Eco si, s-a vazut, pe epigonii lui Céline si Duras… Acestia au impânzit lumea si au poluat literatura, falsificând in primul rând codurile romanului.
Convins  ca iesirea din infern nu mai este posibila, autorul pe care il prezint aici promite sa se retraga in solitudinea scrisului: „scriu in murmurul linistit al mortii zeilor, ultimul dintre ei fiind, nu limba, ci gramatica“. Ceea ce este un paradox (nu-i, dealtfel, singurul in discursul devastator al lui Richard Millet): profetul continua sa scrie cu pofta (cu mare pofta chiar!) despre dezastrele romanului si, in genere, despre dezastrele aduse de postliteratura. Retras in pustiurile solitudinii lingvistice, el promite sa continue aventura sa printre ruinele literaturii… Inca o data: nu-i un nonsens sa scrii la infinit despre agonia literaturii? Este, dar pretentiunea (scriu ca sa denunt inutilitatea literaturii!) este o figura de stil deseori folosita in arta poetica a postmodernitatii, o poetica a negatiei conventiilor si anti-conventiilor literaturii…
In acest bocet la portile nantului (neantul postliteraturii) Richard Millet isi aminteste din când in când de câtiva scriitori pe care ii citeste inca. Printre ei se afla Cioran si Eliade. Ii citeaza de mai multe ori, pe unul (Cioran) probabil pentru stralucirea limbajului sau, pe celalalt pentru faptul ca, in epoca dominatiei metodelor reductioniste (structuralismul, in primul rând), apara dimensiunea sacrului. Nu regasesc in tabara pozitiva, in afara de Claude Simon,  pe niciun alt nume din seria noilor romancieri. Este limpede ca Richard Millet nu-i iubeste. Nu-l iubeste nici pe Tolstoi pentru ca, se justifica el, Tolstoi a incetat sa fie artist pentru a deveni un reformator moral, ceea ce se traduce prin a transforma omul rus in sclav asiatic. Explicatie bizara pentru ca, daca romanul postliterar este un seismograf al mortii lui Dumnezeu, cum poate fi banuit moralistul religios Tolstoi ca preconizeaza prin cartile sale tocmai acest sacrilegiu?… Impresia mea este ca proorocul infernului romanesc a ratacit drumul…

5. N-as putea incheia inainte de a spune ca nervozitatea lui Richard Millet in privinta romanului contemporan este, in parte, justificata, dar ca nihilismul lui este disproportionat si, pâna la urma, ineficient in câmpul teoriei si criticii literare. Poate este adevarat ce spune, si anume ca romanul postmodern a devenit un roman postliterar si ca, renuntând sa mai fie un discurs despre om, el a renuntat, in chip fatal, sa mai fie un discurs valabil, interesant, util, despre sine, dar ca romanul va ramâne pâna la sfârsitul istoriei sale in acest infern nu cred. Nu cred, intre altele, pentru ca romanul poate sa valorifice chiar propriile rataciri, propriile confuzii. A facut de multe ori pâna acum acest lucru si nu avem niciun argument sa credem ca si-a pierdut abilitatea de a-si valorifica esecurile, confuziile, ratacirile de moment, daca ele sunt reale. Prizonier in infernul romanului, romancierul de azi are ce vedea si are despre ce scrie: de pilda, chiar despre acest infern, despre deruta lumii in care traieste si despre dificultatea de a scrie, pornind de la ea, un roman care sa prezinte aventura marchizei invocata de Valéry in aceasta Noua ordine mondiala. De ce nu? Ce l-ar putea impiedica?

6. Apropo de celebra Marchiza, simbolul scriiturii aventurii sau al romanului traditional: Richard Millet crede ca aceasta fantasma care a bântuit in romanul secolului al XIX-lea a devenit emblema paradoxala a postmodernitatii si, totodata, sindromul prabusirii (risipirii) romanescului in lumea postliterara: „la marquise comme pornographique déesse des langues“… O interpretare aiuritoare si o concluzie cel putin indecenta. Millet uita ca noul roman n-a mai scos Marchiza in oras – a eliminat, cu alte cuvinte, epicul traditional (scriitura aventurii) si, in acest caz, Marchiza nu a mai putut fi si nu poate fi, in continuare, o emblema a romanului postmodern… Daca acestuia din urma i se poate reprosa ceva este tocmai faptul ca n-a reabilitat epicul, astfel spus a continuat sa ignore rolul Marchizei emblematice, simbolice in scenariul romanesc. In al doilea rând, Richard Millet dezonoreaza acest personaj sugerând ca ea ar putea deveni o zeita pornografica. Pamfletarul nu-i deloc inspirat in preajma miturilor.

7. Sunt si alte notiuni ce trebuie lamurite in acest vehement „L’enfer du roman“, care anunta, intre altele, ca odata cu moartea clinica a romanului se produce, automat, si moartea clinica a altor genuri, cum ar fi teatrul, poezia si a unor texte inclasabile (cum ar fi acelea scrise de Blanchot sau Cioran) in care rezida inca „le meilleur de la littérature“… Diagnostic sever. Fin fericire, cred ca nu-i adevarat. Eseistul francez se grabeste, am impresia, sa anunte atâtea decese. Este limpede ca teatrul a devenit, dupa al doilea razboi mondial, altceva decât era: un antiteatru, o farsa tragica, dupa teatrul existentialist a urmat teatrul absurdului si, dupa acesta, au aparut alte scenarii si alt limbaj dramatic… Dar de murit, teatrul n-a murit… Nici poezia n-a intrat in coma. Si-a pierdut, adevarat, locul in ierarhia sociala si in ierarhia artelor, de pierit insa n-a pierit. Si, la drept vorbind, nu are cum se pierde. Ar trebui sa dispara, mai intâi, lectorul de poezie si dupa aceea vor disparea, poate, poetii daca nu vor sa se multumeasca prin a se citi ei inde ei… Cum au inceput deja sa faca…

8. A pierdut literatura contemporana „la dimension régalienne de l’écriture“, cum zice tot eseistul pe care-l comentez aici?… N-a disparut de tot, dar, ce e drept, scriitura tinde sa devina in experienta postmoderna un non-écrit, ceea ce nu inseamna, automat, un limbaj inutilizabil in literatura. Ideea lui Stendhal de a impune limba codului penal in roman a câstigat teren, in timp ce dimensiunea regala a scriiturii a pierdut teren. Dar, ma intreb, aceste stiluri nu pot coexista? Si altceva: stilul codului penal (stilul preciziei, stilul direct, stilul epic normal prozaic) nu poate atinge si el dimensiunea regalitatii? Daca-l citesti pe Proust observi ca se poate. Alarma este atunci falsa…

9. „Hegemonia ordinatorului consacra sfârsitul umanismului“, scrie Richard Millet. O propozitie pe care o aud, de altfel, mereu. A spus-o, sub alta forma, si Heidegger prin 1966, de nu ma insel, atunci când a vorbit despre sfârsitul filosofiei. Este limpede ca eseistul pe care il citez porneste de aici. De ce nu ma grabesc sa accept aceasta nenorocire? De ce trag inca nadejdea ca tehnologia informatiei nu reprezinta sfârsitul umanismului in care am crescut si in care inca credem? Este usor de inteles de ce, problema este insa daca, in postmodernitate, omul va fi invins de creatia lui si, mai intâi, daca omul este atât de inconstient incât isi creeaza, el insusi, instrumentele care-l vor lichida si, odata cu el, valorile care l-au format… Nu se poate ca umanismul sa tina sub control ordinatorul? Cel putin in literatura?!…

10. In tabloul lui Richard Millet sunt consemnate multe alte detalii ale raului care functioneaza in câmpul postliteraturii. Nu le-am notat pâna acum pentru ca, in raport cu marile catastrofe, acestea par benigne semne ale agoniei in care a intrat literatura. Sa retinem câteva dintre ele. Faptul, de pilda, ca personajul romanului de azi, când apare, nu mai este un „erou“(un model), ci un „anti-erou“ (anti-model) sau ca in naratiunea postliterara descoperi, invariabil, „la badeur syntaxique, l’irrégularité syntaxique, le barbarisme, la maladresse, le solécisme (…) l’ignorance sémantique et étymologique“… Adica dezastrul lingvistic. Dupa toate acestea, vin la rând: pagânismul parodic, limba ignara – adica „la nonlangue de la littérature“ – obsesia lui Millet, predispozitia de a glosa si incapacitatea de a crea ceva original si tainic, exemplaritatea anonimatului, pe scurt, literatura este pregatita pentru „o disparitie elocutorie (graitoare). Citindu-l pe Yeats, autorul incheie profetia lui cât se poate de intunecata cu propozitia: „dupa noi, un Dumnezeu salbatic“. Ca sa nu savârsesc, la rândul meu, o blasfemie, sa precizez numaidecât ca este vorba de Dumnezeul romanului… Dar si asa, lucrurile par a sta deosebit de rau in literatura: le débâcle, decaderea limbilor, apocalipsa consumismului, morala amoralitatii, preponderenta non-scriiturii, desacralizarea literaturii, sfârsitul umanismului si aparitia romanului postumanist (postliterar) care nu-i nimic altceva decât o „mixtura de roman politist, de gnoza sociologica si de psihologism de magazin feminin“…
Pe scurt: o societate a Spectacolului si o postliteratura in care numai eleganta ironica ne mai poate tine spiritul critic treaz si ne mai poate, astfel, salva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper