Postliteratura (I)

Un articol de EUGEN SIMION

Nu stiu daca Richard Millet, scriitor si eseist reputat, unul dintre profetii care anunta de mult timp agonia literaturii, nu stiu, zic, daca el sau altcineva a inventat termenul de postliteratura, dar, in mod sigur, el este acum in Franta cel mai aprig judecator al acestui concept. Conceptul este, in fapt, un fenomen atât de raspândit incât cuprinde, dupa eseistul citat, toata literatura occidentala si, la drept vorbind, literatura universala in totalitate. Am intrat, dar, toti, globalisti sau altermondialisti, moderni sau antimoderni, solipsisti si declinisti in era postliteraturii. Intr-o carte anterioara („Désenchantement de la littérature“, 2007), el anunta deja acest cosmar (cosmarul agoniei literaturii), acum („L’Enfer du roman. Réflexions sur la postlittérature“, Gallimard, 2010) revine si analizeaza in 555 de fragmente procesul ineluctabil al degradarii literaturii. „O experienta a infernului“, scrie el, o agonie fara glorie si, in mod sigur, o moarte anuntata… Ea poarta numele generic de postliteratura, ceea ce inseamna inainte de orice o expresie a globalismului anglofon si a moralismului postetic american intr-o lume devastata de tehnologia mediatica. Postliteratura ar incepe, in fapt, cu decaderea romanului si primul semn este degradarea limbii. „Ignorarea limbii – in calitate de gaj al autenticitatii – scrie Richard Millet – iata elementul esential al postliteraturii“…
Nu-i, desigur, unicul simptom al acestei maladii care incepe cu estetica romanului si se incheie cu morala scriitorului postliterar. Eseistul da o lunga lista de anomalii. Selectez câteva dintre ele: cresterea obscena a productiei romanesti, ca efect al permisivitatii morale exista azi, mai multi romancieri decât cititori, moartea literara a limbilor si dominatia englezei internationale care nu reprezinta decât „modul de a fi al insignifiantei literare“; desacralizarea literaturii; apoi: explozia casandrismului, deprimismului, declinismului in viata culturala si consolidarea ideii ca ne-am instalat intr-o epoca postculturala sprijinita, ideologic, de o teozofie laica etc.
N-am notat, pâna aici, decât câteva reflectii din primele 25 de pagini din aceasta carte impresionistica, bine scrisa, intr-un stil care-mi aminteste de Cioran: o negatie care speculeaza, la rândul ei, virtutile retorice ale casandrismului, deprimismului, declinismului etc… Millet face, in realitate, nu o analiza a romanului contemporan, ci un pamflet care se indreapta, in esenta, impotriva romanului de tip consumist american. De aici ar porni tot raul in romanul european si, in genere, in literatura de azi. El a stricat regulile, incepând cu stricarea limbii literare si cu amoralismul (permisivismul) lui moral. Restul (raul estetic, raul absolut) a venit de la sine. Odata deschisa, cutia Pandorei nu mai poate fi controlata. Istoria romanului s-a incheiat odata cu „Ulysses“, zice Richard Millet, citându-l pe Borges care sugerase acest dezastru inca din 1957. Perpetuarea lui nu-i decât o afacere esteticeste nula, iar din punct de vedere comercial o afacere rentabila. Pe scurt: literatura a intrat in „epoca epilogului“, cum zice George Steiner, sau in epoca „prostitutiei mediatice“, cum scrie Richard Millet, comentându-l.
Ce-i de facut? Nimic. Totu-i pierdut. Postliteratura ne-a acaparat deja (filmul este instrumentul ei de seductie si de degringolada morala cel mai raspândit si mai eficace), romanul autentic nu mai exista sau, daca mai exista pe undeva (Millet citeaza 10-20 de titluri din secolul al XX-lea), el se pierde in acest ocean de naratiuni impure, prost scrise, pornografice nu numai prin sexismul lor nemarginit si amoralismul lor programatic, dar, inainte de orice, prin lipsa lor de talent. Si talentul, spune el, incepe cu limba care si-a pierdut frumusetea, muzicalitatea, exemplaritatea, substanta. A devenit o slujnica netrebnica in mâna unor indivizi (postscriitorii) care profita de ea… Limba postliterara conchide eseistul, este o oroare, o crima abominabila in lant, un apocalism intr-o civilizatie a imaginii…
*
Conchide este un fel de a spune, pentru ca Richard Millet nu se opreste aici. Continua sa strânga probe impotriva romanului contemporan si, implicit, impotriva postliteraturii pe care, se vede in fiecare propozitie, o detesta sincer asa cum un spirit mistic detesta pe diavol. Ce-i interesant, când citesti acest voluminos dosar penal, este ca autorul are si nu are dreptate. Si chiar când in mod vizibil nu are dreptate, ceva, ceva ramâne in minte din discursul lui negationist. Discursul unui spirit format la scoala romanului traditional, suparat azi ca romanul francez nu mai inseamna mai nimic si ca postliteratura anuleaza valorile estetice in care el crede. In primul rând, limba, elementul esential al literaturii. Desi il iubeste pe Stendhal, la fel ca pe Balzac si Flaubert, profetul anti-postliteraturii nu-i incântat de ideea ca, de dragul autenticitatii, limbajul operei trebuie sa accepte chiar si greselile de exprimare. Nu spune direct, dar cum asa se intelege din discursul lui panicat, nihilist, profetic. Nu accepta, in mod cert, „spontaneismul ludico-social al postliteraturii“. Este suspicios si când este vorba de „serialismul“ in literatura si, desi se arata politicos cu Beckett, este necrutator cu copiii lui nelegitimi (citeste: imitatorii, stricatorii de limba)… Care sunt acestia nu spune. In genere, pamfletarul din „L’Enfer du roman“ nu aduce probe, lucreaza cu generalitati si aluzii. Este, pot spune, un maestru al aluziilor, ceea ce in critica si teoria literara nu-i o calitate. Atunci când hermeneutul abuzeaza de aceasta tehnica este chiar un defect. Prea multe aluzii plictisesc la lectura, ca si repetitiile, excesul in demonstratie. De acest pacat nu se fereste, observ, acest eseist francez inteligent, spumos, indragostit de limba lui (ceea ce este admirabil) si speriat, ultragiat, exasperat de expansiunea limbii engleze si, cum am precizat deja, de Noua Ordine americana bazata pe consumism si pe moralismul postetic…
Un spirit vehement traditionalist, un antimodern intratabil, un nostalgic iesit din timp, ostil din principiu fata de spiritul veacului?… Daca aceasta ar fi unica ecuatie intelectuala a lui Richard Millet ar fi simplu si reflectiile lui din „L’Enfer du roman“ n-ar merita atâtea discutii. In fond, lumea-i plina azi de declinisti, deprimisti, casandristi, in vestul si in estul european. Globalismul, criza economica, cultura Coca-Cola, imensa si indecenta confuzie de valori, industria mediatica agresiva si uniformizatoare si atâtea alte fenomene din societatea post-totalitara au reusit sa ne faca pe toti, daca nu declinisti, macar – cât de cât – deprimisti, sceptici, nelinistiti in ceea ce priveste viitorul artei. Pâna aici sunt pe aceeasi unda cu Richard Millet, ingrozit si furios ca limba lui („cette merveille“, cum le place francezilor traditionalisti sa zica) a pierdut si pierde mereu teren in fata englezei (nu engleza traditionala, precizeaza el, ci engleza-americana – „la langue de mort“ impusa de romanul anglo-saxon). El vine, cum marturiseste „din profunzimile limbii“ si este disperat când observa ca romanul contemporan nu mai foloseste perfectul simplu (cu exceptia romanului politist) si ca marii stilisti europeni au disparut. Ultimii pe care ii citeaza sunt Claude Simon si Thomas Bernhard… Referinta la Claude Simon este surprinzatoare, tinând seama de faptul ca autorul romanului „La Route de Flandre“ este, intr-adevar, un stilist, dar unul care pune in dificultate pe cititorul format la scoala lui Stendhal sau Balzac… Stilul lui este o suma de paranteze in paranteze, o retea incarcata de detalii care se cauta si se pierd intr-o incercare disperata de a prinde fantasmele unui trecut obsesiv si obscur…
Aceasta meticulozitate place lui Millet, nu-i place, in schimb, libertatea pe care si-o ia fata de gramatica alt reprezentant al noului roman: Marguerite Duras. Când reproduce ideile ei despre „l’écriture du non-écrit“, indignarea lui creste, iar tonul devine amenintator când citeste urmarea: „o scriitura scurta, fara gramatica, o scriitura de cuvinte singure; cuvinte fara o gramatica de sustinere; ratacite“… Eseistul vede aici o blasfemie, o ambiguitate inacceptabila („l’ambiguité durrassienne“), o arta poetica aberanta si injositoare (bazata pe oralitate)si, edificat si pe veci suparat, decide ca-i vorba de „scriitura nevertebrata a epigonilor lui Céline si Duras si de noua limba a postliteraturii“. Si, când scrie aceste rânduri, Millet simte suflul neantului. Neantul care a ajuns deja in Franta si a acaparat partea ei cea mai buna si a paralizat orgoliul ei cel mai de pret: literatura. Scriitorului nu-i ramâne decât sa plece in exil. Un exil inainte de toate lingvistic, departe de „doxa postmoderna, internationalista, globalizanta, totalitara“… O singuratate, dar, absoluta, un exil pe viata, daca n-am sti ca, dupa vorba lui Valéry, creatorul nu este niciodata singur, este totdeauna singur cu el insusi, iar in exil este mereu urmat de cineva, si anume de eul sau profund. Asadar, Richard Millet in exil lingvistic poate ramâne departe de doxa postmoderna si de toate ispitele postliteraturii, dar nu se poate desparti, cum ar dori, de fantasmele care-l bântuie.
Asa ca aventura continua. Aventura unui refuz si aventura mentala a unei iubiri pierdute. Refuzul cuprinde, s-a marcat, romanul contemporan aproape in totalitate, adica temele, stilul, limbajul, morala, estetica, servitutile sale americane, dispretul lui pentru limba si tradarile lui fata de traditie. Vin, apoi, compromisurile, idila cu ordinatorul (literatura virtuala), cedarile romanului fata de atotputernica si obscena televiziune – marea vrajitoare – si, nu in ultimul rând, proliferarea monstruoasa a romanului, dezvoltarea in progresie geometrica si „feminizarea“ lui, in sensul ca romanul este scris azi cu preponderenta de femei. Si nu toate femeile-scriitoare de azi. Seamana, esteticeste vorbind, cu Nathalie Sarraute sau Simone de Beauvoir. Ceea ce dupa acest prooroc inconsolabil ar reprezenta o mare decadere a genului. El se bizuie aici pe Nietzsche care, iritat pe ideea de utilitate a culturii, spune ca „o cultura generalizata se transforma in ura impotriva adevaratei culturi“. Totul este, asa dar, pierdut, chiar si atunci – sau, poate, tocmai atunci – când piata literara este sufocata de o mare cantitate de produse literare. Faimoasa oglinda ce se plimba deasupra drumului s-a ciobit de tot, nu mai reflecta decât inconsistentul, pornograficul, superficialul, pe scurt, inesentialul din afara si conventionalul dinauntrul omului care scrie… Ce asteapta romanul si ce poate sa ne astepte pe noi, cititorii lui, in epoca postistorica, postindustriala, postmoderna si postpostmoderna, postumanista, globalizanta, consumista, epoca moralismului postetic american si a Noii Ordini mondiale, pe scurt: epoca post-culturii? Richard Millet nu are niciun dubiu: nu ne asteapta nimic altceva decât experienta infernului, cosmarul, apocalipsul, intr-un cuvânt: neantul. Cel mult o lunga si ireversibila agonie in preajma neantului. O ceremonie care, dupa opinia sa, nu are nimic fastuos si nu promite nici macar o retragere onorabila.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper