Poetii mei – 2010. Un interludiu

Un articol de NICOLAE COANDE

Sunt întrebat adesea de te miri cine: unde sunt, domne, un Blaga, Arghezi sau Nichita Stanescu ai epocii noastre? De parca Blaga ar putea sa se nasca în fiecare sezon…
Ne temem ca epoca noastra s-ar putea sa nu produca un mare poet sau, si mai rau, sa produca o literatura mult sub nivelul generatiilor trecute. Pacatul asta colectiv ne apasa pe toti cei care credem ca suntem incapabili sa tinem pasul cu stralucirea vremurilor trecute. Dupa ce ca traim în tranzitia perpetua („geniul“ national privilegiaza asa ceva mai mult decât am crede), traim si straniul interludiu al neputintei artei. Oare asa sa fie? Presimtind devitalizarea încrederii, ca si a spiritului critic al modernilor, T.S. Eliot atragea atentia asupra acestui defetism într-un eseu de acum cincizeci de ani: „Ne place sa simtim ca si epoca noastra poate produce arta mare – cu atât mai mult cu cât s-ar putea sa avem banuiala ascunsa ca nu e în stare; si simtim vag ca, de-am putea crede ca avem un poet mare, lucrul acesta ne-ar linisti si ne-ar da încredere în noi.“
Însa tot el respingea aceasta mitizare a trecutului care se produce instantaneu în mintile care nu gasesc un reazem solid în epoca lor. Nici macar în ele însele. Eliot observa ca nu trebuie sa ne întrebam cu obstinatie daca epoca noastra da si ea un mare poet, ci, mai degraba, daca poezia pe care o scriu cei mai buni dintre noi este adevarata. Daca va fi mare, cu adevarat doar tribunalul timpului o va confirma. Un pacat al criticii noastre actuale, dar si al poetilor însisi, prea ahtiati dupa onoruri, doritori sa afle din timpul vietii daca merita cununa lui Dante sau Eminescu, este acela ca forteaza balanta care poate masura valoarea producând valuri de elogii acolo unde poate ar trebui moderatie sau pur si simplu privire lucida. Nu teama de a arata maretia poetului, ci prudenta de a nu nedreptati cumva poezia însasi propunînd ierarhizari valorice care au darul de a fi mai degraba topuri ale epocii decât analize profunde trebuie sa ne caracterizeze gândirea critica. Am auzit de câteva ori în cursul vietii mele spunându-se despre un poet ca este „mare“, dar modul în care era argumentat entuziasmul critic ma facea sa cred mai degraba ca un critic sau un grup anume aveau nevoie sa inventeze asta. Nu e rau ca un critic sa fie promotorul unui poet bun, dar daca o face în deplina cecitate fata de cei care nu sunt în pasalîcul lui, atunci e rau. Îmi placea pe vremuri D.S. Boerescu, dar tot arondat grupului sau bucurestean se dovedea. Dialectica tactului de care vorbea moralistul era buna numai de aruncat la cos. Si totusi… Exista printre noi poeti care au atins un grad de acuitate care sa-i faca sa fie receptati cu încredere. Unii sunt chiar tineri si nu au nevoie sa împlineasca saptezeci de ani ca sa ia un premiu national la care se sta frumos la coada. Toti îl vor lua cândva, se pare. Mai ales daca vor avea si bunul-simt sa traiasca destul. Ma întreb, fara nici un gând ascuns, de ce un poet nu poate lua acel premiu la 39 de ani, vârsta la care Eminescu încheia socotelile cu lumea asta? Dupa cum nu înteleg deloc faptul ca un critic poate lua un poet de guler si-l poate compara cu „Zeul“ zilei, doar pentru ca acela e mai tânar, însa nu a confirmat. Nu se compara poetii astfel între ei, nu se urecheaza poetul mai slab, chiar daca pricepem ca are si critica nevoie de un etalon. Filistinismul ierarhiei este filistinismul sistemului, spunea Adorno. Unii iubesc puterea în sistem, altii scriu fara sa le pese de sistem. Poate ca acea critica ar trebui sa se întrebe, de pilda, de ce Nichita Stanescu a dat carti din ce în ce mai slabe dupa „11 elegii“, mentinând însa nivelul respectabil al cartilor ulterioare si afirmând o încredere în reinventarea poeziei care l-a situat permanent printre exploratorii cei mai îndrazneti ai veacului XX. Problema nu e cum o pun unii, daca poetul lupta pentru Teritoriu cu contemporanii sai, ci daca a reusit sa avanseze destul de semnificativ în propriul limbaj poetic.
Popularitatea câstigata rapid, spune acelasi Eliot, este suspecta. Si poate ca aduce ceva nou, dar nu destul de complex, de vreme ce publicul accepta „noutatea“, care ar fi mai degraba ceva pe urmele celei propuse de poetii vechii generatii. Când vad câte un critic luând un poet important si dând pur si simplu cu el în poetii „mai slabi“ din jurul lui îmi dau seama ca acel critic sufera de un început de autoritarism. E filistinul care te judeca de la masa lui de scris. Calmul ironic de care vorbea Jankelevich în „Ironia“ nu pare sa prezideze actul judecatii unui atare franctiror. În fond, critica este o judecata a unui text literar facuta în alt text, critic de aceasta data. Inteligenta, desigur, gust, se subîntelege, dar si bun-simt. Ei bine, criticii nostri sunt uneori corijenti în materie de bun-simt. O judecata de bun-simt în ceea ce priveste poetii, chiar daca poate parea pausala si fraternela, a facut-o Ion Muresan, care într-un recent interviu spunea ca „fiecare poet este foarte important. Chiar daca el are cititori si e cunoscut pe strada lui… Chiar poetul de pe strada mea, poetul de pe scara mea este foarte important.“ Aicea, presimt ca un critic ar putea râde, fiindca ce spune poetul e un fel de sentimentalism care poate fi eventual înteles, dar în nici un caz acceptat de o minte care taxonomizeaza si teoretizeaza actul ca atare al poeziei. Însa Ion Muresan, care este atât de credibil în poezie, sa nu mai fie oare credibil în cugetarile sale despre poezie? As vrea sa stiu daca este asa, pentru ca atunci as putea sa înteleg si felul în care gândeste critica de poezie scrisul unui poet.
Or, scrisul unui poet nu este doar poezia lui. Iar când vine vorba despre asta, acelasi Eliot ne spune ca unii poeti scriu si ceva despre opera altor poeti, iar altii nu. Unora le ajunge ce scriu ei, dar sunt si unii care trebuie sa mediteze la poezia altora. Desi un poet cum este W.H. Auden ar putea fi socotit opusul lui Eliot, pentru ca Auden, care-i cerea poetului de valoare sa stie doua limbi clasice, îl soma si sa se abtina de a la produce critica despre poezia altora. Cine sa aiba dreptate, Eliot sau Auden? Daca tot am ajuns la dilema asta, mai pot propune una: cât de important este publicul pentru poezia contemporana cu el, dar nu numai? Unii, mai conservatori, citesc doar poeti acreditati de critica si de istoria literara. Altii, mai intrepizi, citesc si poezie noua, ba chiar citesc cot la cot cu cei mai buni critici de poezie. Acestia sunt, potrivit constantei Enzensberger, printre cei 1234 de cititori fideli de poezie din fiecare epoca si din fiecare tara. Pe ei te poti baza, sunt putini, dar redutabili, nu dau înapoi de la noutate, experimenteaza ei însisi, lupta pentru o noua harta poetica. Daca un poet are, sa zicem, 500 de cititori valorosi de partea lui în viata, are sanse sa reziste pentru o alta generatie, chiar daca gusturile se vor schimba. 500? Poate e prea mult. 300 sa zicem. Ca spartanii la Termopile, o trecatoare greu de trecut chiar si de aheii care citisera „Iliada“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper