Peisaj si predestinare. John Cowper Powys, Cercul nebunilor

Un articol de RODICA GRIGORE

John Cowper Powys, Cercul nebunilor,
traducere de Antoaneta Ralian, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2009

Contemporan cu James Joyce si D. H. Lawrence, John Cowper Powys (1872-1963) este autorul mai multor romane intrate, de decenii în sir, într-un nemeritat con de umbra. Caci, daca, în epoca în care acestea au aparut, fie ca e vorba despre cele dintâi, „Wood and Stone“ (1915), „Rodmoor“ (1916) sau „Ducdame“ (1925), fie de cele ale deplinei maturitati, „A Glastonbury Romance“ (1933), „Weymouth Sands“ (1934) sau „Porius“ (1951), ele au fost primite cu interes atât de critica literara, cât si de publicul cititor, mai târziu, în ciuda aprecierii exprimate de nume importante ale lumii culturale, precum Iris Murdoch, Henry Miller sau George Steiner, cartile respective n-au mai reusit sa recâstige locul pe care l-ar fi meritat în contextual spatiului cultural britanic. Paradoxul este cu atât mai accentuat, cu cât Powys se dovedeste a fi, la o lectura atenta, un scriitor profund – si cu o profunda intuitie a semnificatiilor spatiului si ale peisajului, influentat de conceptia lui Thomas Hardy sau de viziunea lui Emily Brontë, dar fara a avea si slabiciunile acestora si stiind cum sa evite caderea în melodramatic ori în sentimentalismul exagerat.

Personajele sale sunt, de asemenea, neasteptat de moderne, consumate de pasiuni determinate de tensiunea mereu crescânda între lumea exterioara si aceea a imaginatiei lor. Universul sau fictional, înrudit, pe de o parte, cu lumea din Wessex-ul lui Hardy sau cu aceea din romanele unui Tolkien abunda, pe de alta parte, în situatii ce ne duc cu gândul spre cele mai reusite pagini ale lui Jane Austen, fara a fi lipsite de subtile momente de analiza psihologica si de notele si expresiile de-a dreptul magice ale unei lumi mai legate de mituri decât s-ar putea banui la prima vedere. Cunoscut, decenii de-a rândul, mai degraba în calitatea sa de conferentiar pe diverse teme, strabatând neobosit orasele nord-americane, departe de Anglia natala, John Cowper Powys a stiut cum sa-si întemeieze discursurile – si, în egala masura, numeroase dintre paginile cele mai bune ale prozei – pe atmosfera unica de care copilaria i-a fost influentata si pe o intuitie extraordinara a peisajului din Somerset si Dorset, aspecte care l-au facut sa aiba, foarte de timpuriu, o întelegere absolut unica a naturii si a importantei acesteia pentru literatura. Caci, în fond, Powys, asemenea lui D. H. Lawrence, însa într-un sens fundamental diferit, se dovedeste a fi un nou tip de moralist în mijlocul unei lumi excesiv modernizate si, adesea, incapabile sa mai înteleaga în ce constau adevaratele valori morale. În plus, capacitatea sa de a exprima frumosul natural se înrudeste cu aceea a celor mai buni romancieri britanici ai epocii victoriene, fara, însa, a exprima excesiv sentimentul descurajarii sau acea melancolie care sufoca uneori unele dintre romanele lui Hardy. Stiind cum sa fie încrezator, dar fara a cadea în derizoriu si în simpla conventie, posedând capacitatea de-a dreptul dickensiana de a elabora un conflict complicat si de a-i conduce numeroasele fire pâna la final, scrierile lui John Cowper Powys lasa impresia generala a unui urias talent, îndreptat, uneori, în directia gresita sau, alteori, a unui suflu narativ ce se stinge înainte de vreme, sufocat, poate, de prea complicatele personaje pe care autorul le construieste, totusi, cu un patos care depaseste ambitia si capacitatea de realizare artistica a multor contemporani ai sai.
Toate acestea sunt evidente înca din cartile sale de început – cele despre care o anumita parte a criticii literare contemporane afirma ca ar trebui ignorate în favoarea capodoperelor de mai târziu, între acestea distingându-se, desigur, „A Glastonbury Romance“ sau „Maiden Castle“. Însa, daca suntem atenti la nuante, nici „Ducdame“ si nici chiar „Wood and Stone“ nu trebuie uitate. Mai cu seama „Ducdame“, mica si aproape necunoscuta, azi,  bijuterie narativa datând din anul 1925. Titlul romanului, inspirat de un schimb de replici din „Cum va place“ (actul II, scena V), de Shakespeare (Amiens: „Ce înseamna „ducdame“? / Jaques: „E o invocare greaca, prin care nebunii de curte sunt chemati în cerc“), a fost tradus în româneste ca „Cercul nebunilor“, definind, pe de o parte, ilustra descendenta literara în care se plaseaza autorul însusi, iar pe de alta, latura de predestinare care va domina existenta tuturor personajelor sale din aceasta carte. Ca si în alte creatii ale sale, complicatiile narative nu lipsesc, iar intrigile în care sunt implicate personajele sunt numeroase si, nu o data, uimitoare. Astfel, vom avea în fata existenta lui Rook Ashover, adevarat maestru al maniilor si inhibitiilor, cel care traieste sub tutela mai mult sau mai putin evidenta a mamei sale, pe de o parte, si a iubitei lui, Netta, pe de alta. Având actiunea plasata în cea mai mare parte la conacul din Dorset al familiei Ashover, „Cercul nebunilor“ evidentiaza atât încercarile mamei lui Rook de a-si scoate fiul de sub influenta unei iubite considerate nepotrivite si de a-l determina sa-si construiasca o existenta social acceptabila alaturi de Lady Ann, cât si dorinta lui Lexie, fratele lui Rook, de a trai în ciuda tuberculozei care-l consuma. Iar daca, spre final, Rook accepta sa se casatoreasca cu Anne, ba chiar se va naste fiul lui, tot la conacul din Dorset, acesta nu e nicidecum un happy-end, caci romanul se va încheia, aparent neasteptat, tocmai cu moartea lui Rook.
Fara îndoiala, si aici, ca si în creatiile anterioare, Powys a filtrat subtil o serie de influente venite pe filiera propriei sale biografii, tratând, apoi, din nou, marile teme pe care creatia sa ulterioara le va transforma în adevarate obsesii narative: conflictul metafizic între fortele creatoare si distrugatoare ce guverneaza existenta umana, de asta data exprimate în cadrul tensiunii dintre psihologia masculina si cea feminina. Caci Rook Ashover se lupta, practic, mai cu seama cu dorintele mamei sale, cea decisa sa contribuie la asigurarea continuitatii numelui familiei sale – de aici modul în care tânarul o percepe pe Anne, dar si maniera în care, cel putin temporar, se retrage sau, mai bine zis, încearca sa se retraga alaturi de Netta. Imagistica naturala reflecta perfect nu doar cadrul de desfasurare a actiunilor, ci mai cu seama motivatiile profunde si modul de functionare a vointei personajelor. Si tot de aici o evidenta tendinta a autorului de a ignora ceea ce, în mod obisnuit, poarta numele de „arta literara“, în sensul ca Powys încearca sa descopere singur nu numai solutiile estetice proprii, ci si sa le faca pe deplin credibile din punct de vedere narativ. Fapt ce determina, uneori, esecul acestor solutii (în care, în paranteza fie spus, scriitorul manifesta tendinta de a crede cu prea multa tarie…)  Practic, în a doua jumatate a romanului devine din ce în ce mai evidenta dorinta scriitorului de a exprima tensiunile universului interior al personajelor exclusiv ca expresie privilegiata a unei lumi exterioare dominate de jocul hazardului ori, dimpotriva, de acela al unei necesitati mecaniciste.
Ia nastere, astfel, ceea ce critica literara a numit „ambiguitatea structurala“ ce caracterizeaza romanele lui Powys, teoretizata de autorul însusi în câteva texte publicate în chip de prefete ale unor editii ulterioare ale romanelor sale. Caci, privit din acest punct de vedere, chiar „Cercul nebunilor“ reprezinta un excelent exemplu de literatura de atmosfera – de cea mai buna calitate – menit, pe de alta parte, a reconcilia, cu mijloacele proprii literaturii, dimensiunea individuala a cautarii de sine cu mult discutata dualitate a lucrurilor lumii fenomenale. Astfel, dorinta de putere se îmbina la tot pasul cu nevoia sacrificiului de sine, libertatea personala cu determinismul cel mai accentuat, pura imaginatie cu sexul, iluziile ce mentin coerenta existentei individuale cu mitologia publica si manifestarile sociale ale acesteia. In acest fel poate fi explicata cu adevarat coerent si vulnerabilitatea lui Rook, dar si tensiunile crescânde manifestate între el si Lady Ashover. Caci în acest roman, la fel ca si în „Wolf Solent“, protagonistului nu-i ramâne altceva de facut decât sa repete modelele comportamentale anterioare dar care – si aici e drama pe care o traieste de la început si pâna la sfârsit – nu i se potrivesc decât partial si, desigur, incomplet. De aici, în fond, si dificultatea lui Rook de a face vreodata propriile alegeri, el resemnându-se, de cele mai multe ori, la a se multumi cu ceea ce i se sugereaza (i se ofera?) de catre cei din jur. Si, chiar si atunci când tensiunile par anulate si conflictele atenuate, ele reapar la cel mai mic impuls exterior, caci ambiguitatea structurala a personajelor se manifesta si la acest nivel, marcând drumul spre descoperirea de sine cu dureroase revelatii, carora protagonistii nu le vor putea face întotdeauna fata. Tocmai de aceea, într-o carte atât de complexa cum e „Cercul nebunilor“ e greu sa vorbim despre resemnare sau disperare, despre acceptarea stoica e vreunei ordini prestabilite, fiind vorba, atât în ceea ce-l priveste pe Rook, cât si în cazul majoritatii celorlalte personaje, mai degraba despre un lent proces de maturizare, în cursul caruia diferitele componente ale experientei colective a familiei sau grupului social se combina pentru a determina, în cele din urma, adevarata ratiune de a fi a unui protagonist de o factura suficient de rar întâlnita în literatura. Dar, deopotriva, de a sublinia un tip de scriitura aparte, profunda si subtila, greu de prins în cadrele stricte ale vreunui canon si care evidentiaza reala vocatie a unui autor prea putin citit sau comentat în ultimele decenii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper