Parinti si copii. Un excurs hamletian

Un articol de CODRIN LIVIU CUTITARU

Un prieten – astazi plecat în Statele Unite – îmi spunea, cu ceva timp în urma, ca observase o acutizare a tensiunii în relatia dintre copii si parinti în România ultimilor ani. Noile conditii istorice, credea amicul, dusesera la o astfel de încordare. Generatia parintilor s-ar fi simtit abandonata (într-un moment când, sa recunoastem, statutul de batrân echivaleaza cu acela de paria în societatea noastra de tranzitie) de generatia copiilor, fortata sa-si gaseasca rostul în alte spatii culturale, adesea foarte îndepartate de geografia familiala si familiara a nasterii si formarii individuale. Copiii, la rândul lor, ar fi identificat în nemultumirea manifesta sau doar sugerata a parintilor un argument egoist, îndreptat – prin consecinte – împotriva propriului lor destin personal. Reactia celor din urma ar fi fost cu atât mai intensa, cu cât, în sprijinul lor, aveau un modus operandi asa-zicând dobândit atavic si, ca atare, imposibil de contestat: însisi parintii – acum frustrati de migratia progeniturilor – apartineau, în esenta, unei promotii a abandonului. În tinerete, sub impactul urbanizarii fortate comuniste, îsi parasisera si ei satele si familiile, pentru a începe experiente sociale diferite. Creasera, cum s-ar zice, un arhetip al disperarii si neperpetuarii, pe care generatia actuala nu a facut decât sa-l rearticuleze la nivelul istoriei sale.
Am admis, înca din timpul discutiei, ca observatia prietenului meu era nu numai interesanta, ci si adevarata. Restrictiva însa totodata, dintr-un anumit unghi pe care as dori sa-l dezvolt în cele ce urmeaza. Tensiunea copii-parinti nu este, se stie, o inventie a României contemporane si, de aceea, trebuie sa banuim, cu atât mai putin ea poate fi achizitia unei istorii date. Formele sale difera, într-adevar, de la o falie temporala la alta, dar fondul, cred, se dezvaluie etern. Avem în aceasta ecuatie, indubitabil, un conflict axiologic despre care vorbeste toata lumea si care, la rigoare, explica ratiunile departarii generatiei tinere de idealurile celei vârstnice. Valorile comunitatilor se schimba uneori – o stim cu totii – mai repede chiar decât durata istorica a unei promotii. Nu aici totusi rezida ratiunea ultima a „rupturii“, banalitatea transformarii de optica socio-economica si politico-culturala fiind, pâna la urma, o conditie sine qua non a progresului si nu un motiv exhaustiv de discordie între vârstele biologice. Cu rabdare, vom gasi probabil si argumente de dinamica istorica. Generatia tânara se focalizeaza pe vita activa, pe când cea batrâna se substituie mai degraba unei cinetici de vita contemplativa. Din nou, nu as spune ca o asemenea diferenta de randament fiintial descrie complet tensiunea celor doua modele de existenta. Dintr-o perspectiva filozofica mai ampla, vita activa si vita contemplativa sunt variante complementare de fiintare si nu impulsuri neconditionate de scindare umana. Mai curând, tensiunea între timpul parental si cel filial, cum ar veni, se naste din magma unor descoperiri ontologice, prezente – e drept, sub masti distincte – la nivelul fiecarei istorii si în orice context al geografiei culturale. Pentru exemplificare, am ales prototipul absolut, în plan estetic, al încordarii mentionate – tragedia „Hamlet“ a lui Shakespeare. Foarte rar se vorbeste despre capodopera shakespeariana ca despre o drama filiala. Perceptia amintita ar îmbunatati însa semnificativ nu doar întelegerea paradoxurilor comportamentale ale printului din Elsinore, ci si reprezentarea situarii indivizilor în bicefalitatea istorica „parinte-copil“. Sa vedem împreuna de ce.
Voi începe cu o observatie simpla, la îndemâna oricarui cititor neutru al lui „Hamlet“. Printul danez – ma refer, desigur, la personajul lui Shakespeare si nu la cel creionat în cronicile lui Saxo Grammaticus sau în operele compilatorilor si intertextualistilor – are, la debutul tragediei sale, o furie aparent fara obiect. El îsi numeste unchiul, devenit tata vitreg, „satir“ (I, 2:139-40) si îsi dispretuieste mama, considerând-o chintesenta „regnului“ feminin inferior si superfluu: „Nestatornicie, numele tau este femeie!“ (I, 2:145). Totodata, eroul foloseste un limbaj dur cu apropiatii si prietenii, cum ar fi Horatio, singurul care îi ramâne fidel pâna la sfârsit, jigneste curteni de vaza, precum Polonius, a caror unica vina e aceea de a fi loiali noului lor monarh, devine suspicios în relatiile cu fostii camarazi, de genul lui Rosencrantz si Guildenstern, dar, mai presus de orice, îsi repudiaza logodnica, pe Ofelia, victima inocenta si total deconcertata a unui print obscur si irational.
Actiunile în discutie sunt nefondate, având în vedere contextul psihologic stabilit inaugural de textul shakespearian. Claudius si-a înlocuit fratele disparut – la vârful piramidei medievale – natural, fara o intruziune brutala vizibila în echilibrul axiologic, politic si moral al regatului scandinav. Mai mult decât atât, el pare un administrator foarte bun, mânuind cu abilitate diplomatia într-o chestiune delicata, ce umbreste de la început domnia sa intempestiva – Fortinbras, printul rebel al Norvegiei inamice. Este adevarat ca noul rege se casatoreste rapid cu fosta sa cumnata, Gertrude, trezind posibile suspiciuni în privinta seriozitatii doliului si, mai ales, a prezumtiei incestului, dar ambele acuzatii au alibiuri perfecte în ordinea legilor nescrise ale politicii medievale. Moartea subita a unui monarh feudal – reprezentantul lui Dumnezeu pe pamânt si vârf absolut al unei ierarhii stricte, bazate pe vasalitate – poate genera dezechilibrul si, ulterior, prabusirea întregului sistem (a se vedea cazul Duncan din „Macbeth“ – unde eliminarea regelui scotian duce la haos universal – ori Lear din „Regele Lear“ – unde decrepitudinea devine echivalentul disparitiei abrupte). Claudius remediaza prompt acest risc, restabilind armonia statala si, generos, se casatoreste chiar cu fosta regina, asigurând simbolic continuitatea autocratiei regelui disparut si garantând, totodata, succesiunea la tron a urmasului direct al acestuia, printul Hamlet. Fara demersul „incestuos“ – vazut astfel, mai curând, ca factor de Realpolitik – posteritatea istorica a lui Hamlet-senior ar fi fost fundamental incerta. În mod similar, respingerea mamei pare eronata, rod al unei imaturitati politice, iar tensiunile cu Polonius, Rosencrantz si Guildenstern sunt de-a dreptul irationale, dovedind o necunoastere profunda a rigorilor culturale si sociale ale unei piramide feudale. Fiecare dintre acestia este un vasal al monarhului în functie, loialitatea fata de el fiind loialitate fata de ei însisi, întrucât, într-o ierarhie absoluta, de tipul regatului danez, prin intermediul alteritatii princiare, se afirma si sustine chiar identitatea personala. Manifestându-si fidelitatea fata de Claudius, nobilii slujesc de fapt, cu buna credinta, suveranitatea tarii lor si pe cea individuala, în interiorul sistemului bazat pe credinta neconditionata. Foarte nelalocul ei este si furia îndreptata împotriva Ofeliei – luata probabil ca exemplar embrionar al aceleiasi „nestatornicii“ feminine – care, de altfel, sucomba sub impactul dur al lipsei de comunicare. Dincolo de durerea pricinuita de moartea tatalui – care, prelungita oricum peste masura, e ea însasi de factura patologica, fapt amintit delicat de Gertrude atunci când vorbeste despre necesitatea mortii în circuitul universal (I, 2:68-73) -, Hamlet pare victima unei nevropatii ireversibile, luptându-se cu morile de vânt si transferând responsabilitatea cosmarurilor sale imaginare asupra tuturor.
Bineînteles, aici cineva poate obiecta cu usurinta, subliniind ca, în cele din urma, aceste cosmaruri nu sunt chiar imaginare, vinovatia lui Claudius – rege impostor, adulterin si fratricid – fiind dovedita, iar insurgenta printului mostenitor aparând ca o necesitate istorica si nu doar ca un instinct revansard personal. Sa nu uitam însa ca negativismul lui Hamlet începe cu mult înaintea dezvaluirilor fantomei tatalui si monologului autopunitiv al lui Claudius, atunci când toata lumea priveste cu simpatie supravietuirea statalitatii si monarhiei cu ajutorul prezentei luminoase a noului rege. Chiar daca Hamlet afirma ca „sufletul sau este profetic“ (I, 5:40), dându-ne, într-un fel, de înteles ca ar fi avut banuieli, anterior, asupra unei virtuale vinovatii a lui Claudius, nici un fapt nu i-ar fi putut confirma presimtirile obscure pâna când monarhul ucis nu revine ocult în aceasta lume pentru a restabili adevarul sau chiar pâna când suveranul fratricid nu îsi recunoaste crima în fata micului altar din încaperea lui regala. Altceva, cu siguranta, îl supara pe Hamlet pâna la impulsul alienarii si depersonalizarii. Altceva îl face sa para naiv, irational, opac, crud si egoist, iar aceasta cauzalitate psihologica ascunsa este menita sa ramâna într-un enigmatic con de umbra pâna la sfârsitul întregului spectacol. Ce si, mai ales, de ce se afla în unghiul transluciditatii?
Raspunsul se leaga de cel putin doua curiozitati evenimentiale, intervenite înaintea revelarii cumplitului adevar, deci în perioada de timp în care Hamlet se poarta – datorita lipsei unei obiectualitati a furiei – mai degraba nerezonabil. Prima este concentrarea absoluta asupra simbolului matern si, mai precis, asupra coruperii sau desacralizarii sale. Hamlet îsi detesta mama pentru mariajul ei „incestuos“, desi am vazut ca doar un naiv incorigibil, prea putin obisnuit cu jocurile politice, ar putea sa nu observe necesitatea istorica imperioasa a acestui compromis. Orice încercare etiologica de aprofundare a bizareriei comportamentale a lui Hamlet ne lasa, în esenta, stupefiati. Gertrude este, chiar dupa casatoria cu Claudius, o mama sensibila la suferinta fiului pe care încearca sa-l reintegreze circuitului social în mod constant, periclitându-si propria pozitie ierarhica. Cea de-a doua situatie neobisnuita se refera la dialogul paranormal dintre print si stafia tatalui, în debutul caruia interlocutorul transcendent face o observatie dezarmanta: „Sunt condamnat, pentru un timp s…t, sa ard în foc/ Pâna ce crimele si far’delegile întunecate, savârsite în timpul vietii mele/ Se vor usca si curata pe rând.“ (I, 5:10-3). Un bun catolic recunoaste aici trimiterea metaforica la Purgatoriu unde, în principiu, majoritatea sufletelor crestine petrec un interval limitat, necesar accederii în Paradis. Un bun critic însa e nevoit sa observe un paradox crucial. Hamlet-tatal nu pare sa fi fost eroul creat de imaginatia lui Hamlet-fiul. Sa nu trecem cu vederea faptul ca, doar cu câteva scene mai devreme, printul comparase pe Claudius cu fratele sau raposat, concluzionând: „Acela era fata de acesta (Hamlet-senior fata de Claudius, n.m.)/ Hyperion fata de un satir.“ (I, 2:139-40). Interesant ramâne faptul ca Hamlet nu raspunde nimic la aceasta neasteptata confesiune a strigoiului regal, pe care, de altfel, revelator în egala masura, nici nu a solicitat-o. Totusi, ar fi impropriu sa credem ca el este impasibil – asa cum lasa sa se înteleaga tacerea lui – în prezenta unei asemenea descoperiri. „Hyperionul“ construit de spiritul sau ultragiat nu apare sa fi fost mai merituos decât ucigasul lui, „satirul“.
Fara îndoiala ca explicatii partiale la ambele paradoxuri s-au gasit de-a lungul timpului si se vor mai gasi. De exemplu, critica psihanalitica a vorbit, pâna la saturatie, de complexul oedipal care ar fi principala cauza a repudierii lui Claudius si, implicit, a focalizarii negativismului asupra mamei „tradatoare“, dar acest tip de exegeza neglijeaza consecvent realitatea ca imaginea tatalui (regele ucis) este de fapt un obiect de cult în text si nu de respingere, unchiul fratricid nefiind decât un surogat de pater familias. Tot asa, reprezentantii vechiului istorism ar putea constata ca prezenta monarhului în Purgatoriu e un lucru firesc pentru un conducator catolic, angajat în mentinerea stabilitatii unei piramide medievale, într-un timp al sangvinitatii irepresibile, iar Hamlet nu are motive, de aceea, sa-si manifeste nedumerirea. Totusi, si aici s-ar sari cu prea multa usurinta peste discrepanta dintre reprezentari. Hamlet-tatal, din decorul fictional (alcatuit de catre fiul neconsolat), se transfera brusc într-o imagine rasturnata, construita brutal de realitatea faptelor istorice. În mod cert, ambele paradoxuri deriva dintr-un fond comun, demn de toata atentia interpretativa.
Desi aflat la vârsta maturitatii complete – lucru de care devenim constienti prin intermediul povestirii despre Yorick –, printul traieste, dupa toate aparentele, o criza puberala de profunzime, desfasurata în plan psihologic si moral. Nu atât „incestul“ mamei pare sa-l tulbure, cât cauzalitatea lui interna care este, în principiu cel putin, sexualitatea. Hamlet descopera fiinta sexuala din spatele mamei care, astfel, îsi pierde sacralitatea. Zeita se transforma în om, fiind, la rândul ei, afectata de imund si promiscuu. De asemenea, nu disparitia fizica a tatalui îl disturba pe protagonist, ci sucombarea unui ideal demiurgic, întruchipat de catre parintele-rege, cu care fiul s-a identificat (chiar si prin nume). Tatal insa, ca si Claudius, a fost doar un om, cu calitatile si slabiciunile lui, pentru ultimele mai ales platind un pret greu în focul Purgatoriului. Tatal-eroul („Hyperion“) e cel care moare iar despartirea de acesta ramâne pentru print – în ciuda faptului ca el nu o admite deschis – o experienta traumatizanta. Moartea persoanei a fost neîndoios mai putin dureroasa decât moartea eroului pe care Hamlet l-a admirat pâna la adoratie si l-a imitat pâna la substitutie. Furia lui dezlantuita se îndreapta împotriva lumii care i-a rapit sacralitatea, profanizându-i constiinta. Drama sa, în pofida vârstei, este a adolescentului trecut abrupt de pragul maturitatii, care descopera, ingenuu, ca parintii – ca si el – nu sunt zei. Shakespeare prefera sa lase aceasta dilema psihologica si etica a eroului sau într-un fel de suspensie metaforica, însa semnalele date de catre print nu pot însela. Prin parinti, el pierde un întreg univers al stabilitatii arhetipale. Odata intrat aici, profanul lumii risca sa împinga totul spre neant, fapt care, de altfel, se si întâmpla în finalul capodoperei.
Generalizând, as îndrazni sa spun ca, prin pierderea modelului eroic parental, identitatea filiala îsi descopera, ontologic, propria mediocritate. Desi revelatia ar trebui sa apropie, într-un mod mai degraba obscur, ea îndeparteaza si distruge. Copilul nu mai are un reper sacru în personalitatea parintelui si, prin urmare, refuza sa-i accepte latura umana, fragila, atât de vizibila si în experienta lui imediata. Generatia a doua resimte autoritatea morala (exercitata mult timp) a generatiei întâi ca pe o impostura, iar decaderea ei biologica, sociala, psihologica s.a.m.d. ca pe o tradare. Singura reactie posibila în plan istoric si mental devine, în asemenea conditii, respingerea – modelata semiotic si cultural în functie de fiecare timp istoric în parte. Abandonul parintilor de catre copii în România actuala reprezinta de aceea numai o varianta indigena pe o tema universala si nu un fenomen istoric singular. Faptul nu-l face însa, din nefericire, mai putin dureros.

Un comentariu pentru “Parinti si copii. Un excurs hamletian”

  1. martie 13, 2011 la 10:45 am

    Excelent text si foarte adevarat!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper