Noi evolutii, noi îngrijorari

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Catastrofa provocata în Japonia de cutremurul din 11 martie face dificila încropirea unor note despre evenimentele internationale carora, de la o vreme, am încercat sa le gasesc întelesurile si sa le tratez în spatiul rezervat de revista „Cultura“. Poate ca ar trebui sa consacru acest ultim articol eroismului japonezilor, curajului si demnitatii cu care ei se lupta cu natura si cu dezastrul. Le aduc un pios omagiu si ma întorc, cu regret, la constrângerile jurnalistice.
Reuniti la 11 martie, sefii statelor membre ale Uniunii Europene au încercat sa avanseze în adoptarea unui plan global pentru criza datoriilor din zona euro. Nu este imposibil ca unele state sa trebuiasca sa paraseasca clubul acesta în cazul în care conducatorii lor nu vor putea respecta conditiile interventiilor de salvare. Germania, care asigura jumatate din fondurile de interventie, nu se lasa înduplecata. Angela Merkel a insistat pentru ca masurile sa fie riguros respectate chiar daca a trebuit sa faca, la rândul ei, concesii. Facându-le, cancelarul german a reusit sa conserve pozitia Germaniei de lider în Uniunea Europeana si, totodata, sa respecte reticentele contribuabilului german fata de generozitatea statului lui.
Oricât de evidenta se profileaza agitatia în zona euro, preocuparea cea mai mare în lumea de azi o da cursul evenimentelor din Libia. Gadhafi nu cedeaza usor. Era de asteptat. În patruzeci de ani de dictatura el s-a exersat nu numai în vicleniile puterii, ci si în perversitatea ei, si-a pus la punct nu numai structurile de forta de care avea nevoie, ci si mecanismul draconic de subjugare a lor. Dupa trei saptamâni, iata ca începe sa recâstige pe cale militara ceea ce pierduse în fata revolutionarilor. Aceasta nu-l face învingator, ci vulnerabil. Diplomatic, a pierdut totul. Timpul, în imediat chiar, va demonstra ca este perdant. Revenirea lui se hraneste atât din puterea acumulata sub îngaduinta unora dintre liderii lumii, despre care am mai scris, cât si din ezitarile marilor puteri de a interveni eficient în sustinerea insurgentilor libieni. Nu m-au surprins, citind în „Le Figaro“, comentariile despre dificultatile care împiedica Uniunea Europeana sa ia o atitudine clara fata de resuscitarea puterii dictatorului. Cresterea pretului petrolului a creat teama adoptarii unei pozitii dure care l-ar fi costat rapid pe Gadhafi. Este una dintre explicatii. Presedintele Sarkozy a recunoscut Comitetul National de Tranzitie al  revolutionarilor, dar masura se dovedeste, deocamdata, fara efect. Disputata este si propunerea presedintelui francez de a se recurge la pedepsirea (militara) a lui Gadhafi chiar si fara o rezolutie a Consiliului de Securitate. Premierul britanic David Cameron l-a urmat în buna parte, dar multi dintre aliati ramân rezervati. Cancelarul german Angela Merkel si presedintele Barak Obama sunt cei mai importanti dintre acestia. Potrivit fostului candidat la presedintia Statelor Unite, John Kerry, presedintele Barak Obama face eforturi pentru a nu repeta greselile lui George W. Bush  sub presedintia caruia au fost deschise doua conflicte în lumea arabo-musulmana, adica razboaiele din Irak si Afganistan. El este sensibil la sfaturile ministrului apararii, Robert Gates, iar secretarul de stat Hillary Clinton consulta neobosita aliatii. A aparut ideea, tot franceza, a decretarii unei ,,zone de excludere aeriana“, dar ministrul apararii american înclina sa creada ca aceasta ar echivala cu un act de razboi. Ceea ce ar implica masuri militare de neutralizare a apararii antiaeriene a lui Gadhafi. Tot razboi s-ar numi. Întârzierea luarii unei decizii la Casa Alba vine si din dificultatile previzionate de a fi obtinuta o rezolutie în Consiliul de Securitate pentru o solutie militara. China si Rusia nu par dispuse sa aprobe o astfel de rezolutie. Pozitiile Pekinului si Moscovei au în spatele lor interesul, precedentul putând deveni periculos pentru complicatele situatii din Cecenia si Tibet. Numai ca ezitarile costa, timpul (suntem în 14 martie) nu este favorabil insurgentilor libieni. Nu este exclus, spun unii, ca Washingtonul sa joace rolul lui Pillat din Pont si sa lase aliatilor mai activi o anumita initiativa. Sunt avute în vedere propunerile lui Sarkozy. Franta nu mai are pozitia de dinainte de razboiul din Irak când ministrul sau de externe, Dominique de Villepin, s-a batut în Consiliul de Securitate pentru adoptarea unei rezolutii tocmai pentru a i se da legitimitate oricarei interventii, fie si militare, daca ea s-ar fi dovedit necesara. Angela Merkel s-a manifestat cu mult mai multa cumpatare. Unii o considera conservatoare, altii ezitanta, dar putini sunt cei care o critica pentru aceasta pozitie. Undeva am gasit o remarca peste care nu pot trece: interesele statelor mari sunt diferite în Libia si aceasta îl avantajeaza, deocamdata, pe Gadhafi.
Semne de incertitudine apar, însa, în pozitiile unor state arabe si africane. Dupa recâstigarea de catre armata lui Gadhafi a unor zone cucerite de revolutionarii libieni, arabii si africanii au devenit mai rezervati în declaratii. Prudenta vine, evident, din interesul acelor lideri care nu vor sa piarda partida. Unii dintre acestia sunt favorizati de atitudinea acelor musulmani care se tem ca revoltele pot duce la destramarea institutiilor politico-religioase islamice. Asa se face ca acum unii dintre liderii arabi, vulnerabili politic, sunt indirect protejati din motive religioase. Surprizele pot sa apara, însa, destul de repede în Africa. Prudenti, liderii africani si-au moderat discursul discret pentru ca – acum este evident –, revolutiile din nordul continentului sunt preponderent sociale, iar saracia în statele africane este înca si mai mare decât în cele arabe. În plus, Gadhafi a avut grija sa-i cumpere deschizând banci în statele de la sud de Sahara în care acestia îsi pastreaza conturile.
De la entuziasm la incertitudini scriu mai nou unii dintre ziaristii occidentali. Totusi, procesul de primenire a regimurilor arabe nu mai poate fi oprit. Desi regele Marocului a luat unele masuri care urmaresc reechilibrarea fortelor politice si separarea puterilor în stat, la Casablanca au aparut miscari de strada, în Yemen revoltele se intensifica iar Emiratele arabe nu sunt, nici ele, la adapost.
În toate aceste framântari, o bucurie ne este rezervata si noua, românilor. Ministrul nostru de externe, Teodor Baconschi, s-a pronuntat cu mai multa limpezime în chestiunea libiana declarând, la o reuniune importanta cu omologii lui din Uniunea Europeana, ca România nu agreeaza o solutie militara în Libia.

P.S. Si acum, pentru ca este ultimul articol, îmi îngadui un post scriptum. Am vrut mai demult sa scriu despre reactia politicienilor români la evenimentele internationale pornind de la întrebarea: au ei sensibilitati fata de evenimentele prin care trece azi lumea? Prima si cea mai la îndemâna constatare este ca politicianul român de azi nu vede lumea de dincolo de afacerile care îl intereseaza. Inapetenta vine si de la concentrarea excesiva pe combinatiile profitabile de acasa.
Democratia interbelica nu a oferit României raiul elogiat de amatori, dar nici nu a fost iadul pe care contestatarii interesati au încercat sa-l proneze. Dispute politice au fost si atunci, coruptie de asemenea. Dar, parca mai erau si exceptii, existau si mari constiinte. Când a preluat primul lui mandat de prim ministru, Titu Maiorescu avea de rezolvat stingerea diferendului dintre liberali si conservatori într-o afacere cu tramvaiele. Ceva a reusit. I. G. Duca n-a fost bogat si nu s-a îmbogatit ca politician. În timpul mandatului lui de prim ministru era chirias, biroul lui era într-o odaie în care abia încapeau patru persoane la o masa de brad. ,,Avea o mica si modesta casa la Maldaresti, scrie un contemporan, unde-si petrecea vacantele, caci în strainatate nu-i dadea mâna sa se duca, cum faceau de obicei alti politicieni si mai ales sefii de partide“. Om de o vasta cultura, de care nu facea caz, I.G. Duca  a fost preocupat sa redreseze economic si financiar tara pornind de la doctrina liberala atât de potrivita cu momentul istoric pe care îl traversa România. Nu si-a putut duce opera la capat pentru ca a fost asasinat de legionari. El ne spune, cred, ca poti fi liberal fara sa fii bogat si ca nu este nevoie sa folosesti pârghiile politice pentru a te îmbogati neaparat.
Apoi, în perioada interbelica mai era si ceva demnitate. Mihail Kogalniceanu a prezentat demisia întregului cabinet când Adunarea deputatilor a respins proiectul legii rurale care prevedea, ca element fundamental, împroprietarirea taranilor. Maiorescu a procedat de doua ori în acelasi mod când proiectele legilor învatamântului prin care tinea sa modernizeze scoala româneasca si sa o scoata de sub presiunile politicii nu au trecut prin Parlament. Iar despre relatia cu strainii, recurg la un alt liberal, I. C. Bratianu, care avertiza: ,,Nu uitati un singur moment ca daca un popor doarme si nu vegheaza asupra intereselor lui, nu Puterile straine  vor veghea în locul lui. Respectul strainatatii e bun, trebuie sa-l avem si sa-l cautam, dar el nu se adreseaza decât acelor popoare constiente de sine, puternice înauntru, totdeauna  veghetoare la interesele lor. Atunci si strainatatea te respecta; si noi avem nevoie de acel respect constient al strainatatii, care nu se dobândeste decât prin actiunea constienta si energica a poporului din tara“.
Exista, ca sa spun asa, un model de cultura politica chiar si în hulita Românie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper