Natiunea intre sentiment si ratiune. O istorie subiectiva (II)

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Mitologii noi, mitologii vechi. Consideratii despre structura mitica a discursului antiamerican

Globalizarea ca macroproces nu se limiteaza la actul politic si economic. Astazi, a vorbi despre globalizarea culturala si informationala a devenit un fapt quasi-banal. Evident, in timp, aceasta presupune si generalizarea, asumarea unui cod cultural, a unui sistem axiologic cu valori universal-valabile specifice „societatii deschise“. Deocamdata, insa, proiectul are dusmanii sai, cei care-l interpreteaza in cheie conspirationista. Este, poate, si un fel de manifestare /razbunare a tribalismului. In postmodernitate, imaginarul politic (partial arhaic, magic si deseori particular) a penetrat frontierele geopolitice si culturale, a devenit, la rândul sau, o componenta a acestui proces complex care presupune universalizarea comportamentelor si modelelor de viata. Inca din modernitate, mitologia politica devenise esentialmente aceeasi in spatiul european, unde au proliferat mituri precum cel al Eroului Salvator, al „vârstei de aur“ a comunitatii – aceasta presupune fictionalizarea trecutului ca timp al fondarii, dar si a prezentului si viitorului ca epoci ale re-formarii si realizarii proiectului fericirii colective si exclusive – vezi cazul sistemelor politice totalitare.
Antiiudaism, antiamericanism
Evident, acestor mituri, care evidentiau proiectia si aspiratia, le erau opuse, aproape simetric,    referintele negative, „legendele negre“, Dusmanul proteic. Astfel, antiiudaismul a devenit antisemitism, aspiratia nationala legitima s-a transformat in nationalism etnocratic; acestea – antisemitismul si ultranationalismul – vor deveni locurile comune ale secolului XX. Dincolo de finalitatile securizante ale acestui tip de gândire mitica manifestata in toate spatiile socio-culturale si politice ca grija pentru conservarea si evolutia propriei comunitati, constructiile ei imagologice erau, de cele mai multe ori, divergente – aceste constructii erau concurente. Mitologia politica româneasca, spre exemplu, nu putea fi coerenta decât daca o respingea pe cea maghiara, si invers. Totul era circumscris unor granite nationale stricte, bine definite. Cadrul era acelasi, continutul era insa specific.
In lumea postmoderna, acest fenomen de localism mitologic pare ca s-a diluat, ca discursuri mitologizante (vechi) au devenit desuete, tributare activismului agresiv al modernitatii. Si totusi, mitologiile se reconfigureaza, revin in universul mentalitar. O dovada a acestor reformulari/metamorfozari este ceea ce Jean-Francoise Revel numeste „obsesia antiamericana“1, „fantoma care bântuie planeta“, ca sa parafrazam o expresie clasica. Nu dorim sa combatem sau sa sustinem prin argumente pro sau contra antimericanismul; dorim, in schimb, sa oferim o explicatie a succesului de care se bucura aceasta raportare in America Latina, lumea islamica, Japonia si Europa. Antiamericanismul a devenit un laitmotiv politic si cultural fecund in societati diverse, in spatii cu evolutii istorice si traditii culturale distincte si, tocmai prin acestea, s-a dovedit o manifestare aparent paradoxala. Cum se poate explica aderenta antiamericana in lumea contemporana? Care sunt resorturile care fac posibila, intr-o lume complexa, o acceptare atât de larga a unor formule prin care un singur stat (cu toate componentele sale: de la structuri institutionale pâna la populatie) poate fi considerat sursa a Raului?
Explicatia imediata, simpla, si din punctul nostru de vedere, insuficienta, este aceea ca SUA, ramasa, inca, cea mai vizibila superputere mondiala, catalizeaza nemultumirile colective. Devine tinta cea mai vizibila si, deci, cea mai expusa. Influenta si capacitatea Statelor Unite de a actiona global fac din ele un inamic global. Aceasta perspectiva nu poate explica insa vitalitatea si versatilitatea pe care o dovedeste teza „pericolului american“. Pentru a putea oferi o imagine expresiva cu referire la acest fenomen, ar trebui sa ii analizam anatomia, simbolurile, discursul care apartine, din punctul nostru de vedere, familiei mitului politic. Daca vom atinge acest nivel, vom constata ca antiamericanismul are o genealogie care coboara mult in trecut; acolo se afla, intr-o forma sau alta, scheme ale mitologiei si imagologiei politice clasice. Argumentatia folosita de profetii (unii apocaliptici) ai acestui curent nu este altceva decât un conglomerat ideatic in alcatuirea caruia miturile politice se contopesc, operând la nivelul imaginarului colectiv, oferind forta tipica de seductie a acestor coduri explicative; unele dintre elementele constitutive ale acestor mitologii reprezinta osatura, punctele de forta ale discursului care postuleaza ca Statele Unite sunt sursa Raului.
Conspiratia Globalizarii
Raoul Girardet, cel mai cunoscut teoretician al imaginarului politic, identifica patru mari mituri politice: Conspiratia, Vârsta de Aur, Unitatea si Eroul Salvator2. Politicul este insa mai generos ca oferta mitologica; vezi, in acest sens, predestinarea politica (se aplica individului, dar si structurilor socio-politice, institutiilor), „cetatea asediata“, unicitatea, originea ancestrala si genealogia exceptionala a personalitatii sau comunitatii etc. Discursul antiamerican recupereaza si integreaza motive si teme din aproape toate aceste mituri politice fundamentale. In primul rând, in evidenta este pus mitul Conspiratiei, cel mai usor identificabil in incercarea antiamericanilor (cei mai multi fiind chiar americanofobi) de a argumenta maniera in care globalizarea functioneaza ca forma (mascata) prin care corporatiile americane controleaza planeta. Toate actiunile de politica externa, indiferent sub ce forma se manifesta, fie ca sunt operatiuni militare, acorduri de cooperare sau misiuni de ajutorare, in ochii antiamericanului devin tot atâtea incercari de a acapara putere si influenta – in detrimentul celorlalti; el considera ca orchestratia politica vizibila nu este decât „o perdea de fum“ in spatele careia un grup ocult si exclusivist (politicieni, corporatisti, bancheri si generali americani) actioneaza in scopul prosperitatii absolute a spatiului lor „tribal“. Washingtonul devine astfel centrul Consiratiei, iar CIA, instrumentul cinic si eficient al acesteia. Organizatiile internationale sunt, de asemenea, percepute ca forme camuflate prin care conspiratorii se exprima si incearca sa isi impuna proiectul dominatiei politice si culturale absolute.
In contextul general al explicarii Conspiratiei globalizarii, discursul antisemit este revigorat cu motive relativ noi, caci, de cele mai multe ori, se considera ca liderii americani care conspira pentru confiscarea planetei sunt de fapt evrei nativi calauziti de aspiratia ancestrala a „poporului ales“. Asadar, antisemitismul recent conserva si teoria conspiratiei iudeo-masonice. Evident, tema originii evreisti a  asa-zisilor complotisti americani domina in anumite spatii culturale; suprapunerea identitatilor evreu-american este specifica antisemitismului din spatiul islamic si european, fiind insa absenta in cel nipon. De regula, traditiile culturale diferite genereaza nuantele antiamericanismului. Dar imaginea asa-zisului conspirator american beneficiaza si de portretele altor conspiratori „clasici“, precum iezuitul si francmasonul. Conform perceptiei traditionale, complotistul manevreaza resurse financiare si propagandistice masive, manipuleaza multimile cu o anume discretie care tine de caracterul ocult, de penumbra istoriei,  ii corupe sau ii elimina pe opozantii deveniti incomozi.
Cetatea asediata
La acest construct se mai adauga un alt motiv propriu mitologiilor politice, un motiv stravechi, am zice – „cetatea asediata“. Astfel, se presupune ca globalizarea „promovata“ de cercurile puterii americane exercita presiuni multiple asupra tuturor statelor care i se opun. In mediile arabe fundamentaliste s-a inradacinat ideea ca natiunea araba secesionata este victima unei colonizari fortate, colonizare care continua si astazi, sub diverse forme. Antiamericanii islamisti considera ca factorul concurential american trebuie eliminat din spatiul geo-politic considerat nativ; apoi, ar urma: zdrobirea dusmanului israelit, resturarea modului de viata islamic si realizarea dezideratului marii natiuni arabe unite. Asediul american, de data aceasta perceput (indeosebi) ca presiune culturala, pare ca se resimte si in Europa; de pilda, o anumita tensiune o traieste francezul care nu accepta pierderea monopolului cultural, caci francofonia devine tot mai iluzorie fiind (inca) sedusa de „visul american“. Antiamericanii, desi nu sunt solidari si au frecvent optiuni politice diferite, creeaza  impresia asimetriilor absolute, a singuratatii si vulnerabilitatii antiamericanului; acesta va declara ca este izolat si supus unor presiuni multiforme, caci asediatorul foloseste in favoarea sa armele si presiunile diplomatice, dar si bancile, corporatiile, McDonalds-ul si Coca-Cola, moda, muzica si filmul, Internetul si televiziunea, chiar soap-opera, vizând cucerirea fiecarui segment de populatie, indiferent de vârsta biologica, statut social, gen. Si cele mai inofensive produse culturale sunt percepute drept „agent al infiltratiei“ americane (vezi eroii comicsurilor), implanturi periculoase3 in identitatea Celuilalt.
Si mitul Unitatii face parte din armatura discursului (ofensiv) antiamerican; intotdeauna, apelul la rezistenta in fata presiunii venite din partea Statelor Unite se face in numele unitatii nationale si culturale afectate, in cele mai intime fundamente, de asediul american total (vazut ca presiune economica, militara, culturala). Unitatea politica a statelor, conform asertiunilor discursului antiamerican, este amenintata de prezenta trupelor americane (care s-ar camufla sub sintagma „trupe de mentinere a pacii“), piata economica sucomba odata cu patrunderea capitalului american, iar unitatea culturala (traditionala, autohtonista) este fisurata de insertiile culturale ale civilizatiei americane. Mai mult decât atât, se afirma ca SUA este cea care impiedica realizarea unitatii unor spatii geo-culturale care, altfel, ar evolua in directia realizarii propriului proiect identitar. Pentru a-si asigura primatul, Statele Unite, conform antiamericanilor, dezbina lumea araba sau zadarniceste o posibila unitate a Americii Latine. Acest tip de discurs plaseaza cauzele esecului unor proiecte politice, mai mult sau mai putin realiste, in contul strategiilor si resentimentelor SUA si ignora cauzele intrinseci, limitele propriilor planuri identitare/de regula, identitariste.
Acelasi antiamericanism considera ca identitatile nationale si culturale sunt dizolvate de/in procesul globalizarii. Solutia cu referire la ofensiva americana ar fi, in parametrii acestui discurs, realizarea unitatii spirituale a colectivitatilor, ca mod prin care se poate actiona impotriva procesului globalizarii „nivelatoare“; si aici, diferentele culturale au generat alte perceptii; astfel, daca antiamericanii din spatiul islamic considera ca aceasta ar avea ca efect alienarea, chiar sfârsitul civilizatiei lor, cei din spatiile culturale europene considera ca civilizatia americana este lume a consumului excesiv, a limbajului superficial, a moralei laxe, o aplicatie a complexul supereroului, ca ea il alieneaza pe individ si il lipseste de traditie, de mostenirea culturala si istorica. Si astfel, indeosebi in discursul popular antiamerican se propaga clisee si stereotipuri care minimalizeaza dusmanul: „natiunea americana nu are istorie, pe când ceilalti au traditii milenare“; „America nu are radacini, pe când noi avem origini ancestrale“; „americanii nu sunt o natiune, ci un amalgam lipsit de omogenitate, pe când noi avem o identitate etno-culturala unica“. Toate aceste asertiuni despre inferioritatea originara a adversarului referential sunt preluate din discursul mitologizant despre Dusman, teme reactualizate in functie de stringentele imaginate cu referire la proiectul identitar. Mutatiile petrecute in expresiile adversitatii/ostilitatii sunt (astfel) minime si nu fac altceva decât sa demonstreze ca antiamericanismul nu are nimic original, inedit.
Vârsta de Aur si Eroul Salvator
Si invocarea trecutului ca antiteza la lumea recenta face parte din paradigma Vârstei de Aur. Nostalgiile dupa o lume multipolara si chiar dupa cea bipolara (desi aceasta se afla sub semnul unei fragilitati apocaliptice!) sunt semnificative, ca si speranta intr-un viitor univers post-american; dar aceasta tema nu are forta decât in masura in care proiecteaza reintoarcerea la ordinea initiala.
Tema Eroului Salvator se regaseste si ea intr-o dubla ipostaza. In primul rând, in discursul liderilor politici, lideri care câstiga capital electoral pe seama discursului antiamerican; lideri islamisti, africani sau sud-americani devin figuri centrale ale unei ofensivei indreptate impotriva „fortei oarbe“ a SUA; astfel, pentru discursul global antiamerican, personajele emblematice sunt Hugo Chavez, Fidel Castro, Manuel Noriega, Osama bin Laden, Mahmoud Ahmadinejad, Muammar al-Gaddafi. Liderul antiamerican contemporan pare ca poseda toate atributele Eroului Salvator: el identifica, foarte usor, dusmanul si are capacitatea de a-l demasca; se impune in momentul in care rezistenta nu mai pare posibila si, in ciuda izolarii sale, coalizeaza fortele sociale capabile sa rastoarne balanta puterii.
O alta ipostaza, recenta si inedita, este aceea a Eroului Salvator nascut chiar in spatiul Raului; in acest caz este vorba despre liderul american predestinat sa schimbe lucrurile, chiar lumea. A fost interesanta, din acest punct de vedere, intrarea pe scena politica a presedintelui Barack Obama si perceptia pe care a stârnit-o pe plan mondial. Pâna si un  dusman declarat al SUA, precum Hugo Chavez, afirma, la putin timp dupa alegerile câstigate de actualul presedinte, ca „…Obama va fi primul presedinte, sau presedintele al carui mandat va incheia demontarea vechiului imperialism. Si va naste, intr-adevar, un continent al egalilor.“4 Ori, tocmai orizontul asteptarilor a afectat, in scurt timp, imaginea unui presedinte care pare altfel bine intentionat.
Toata aceasta structura mitologica face din antiamericanism o tema de succes, ii asigura vigoarea si puterea de a penetra in cele mai diverse spatii geografice si culturale, in mediile populare, dar si in cele academice. O astfel de raportare dramatica este efectul restructurarii mondiale. Din nou, Girardet are dreptate când afirma ca, mai ales la nivelul perceptiilor colective, Noul este Vechi, ca „efervescenta mitica se declanseaza atunci când in constiinta colectiva incepe sa opereze ceea ce am putea numi un fenomen de nonidentificare. Dintr-o data, ordinea existenta apare ca straina, ostila. Modelele oferite de viata comunitara par a-si pierde orice semnificatie, orice legitimitate.“5 Globalizarea, ca proiect esentialmente umanist, transforma intreaga lume, iar o astfel de finalitate genereaza, inevitabil, reactii, riposte manifeste si la nivel mentalitar. Criza mondiala ca posibil efect/esec al capitalismului, polarizarea sociala si marginalizarea, competitia acerba pentru sursele energetice, asa-zisul efect de domino al miscarilor socio-politice din spatiul statelor nord-africane, prelungirea starii de razboi din Afganistan si Irak sunt tot atâtea prilejuri de culpabilizare, de catre antiamericani, a SUA.

NOTE:
1. Vezi Jean-François Revel, „Obsesia antiamericanã“, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004. Vezi si Jean-Jacques Wunenburger, „Omul politic între mit si ratiune – o analiza a imaginarului puterii“, Editura Alfa, Cluj-Napoca, 2000 – o carte-interogatie cu referire la responsabilitatea imaginarului politic vizavi de perpetuarea formelor colective ale ostilitatii. Ernst Cassirer, „Le mythe de L’Etat“, Gallimard, Paris, 1993; Raoul Girardet, „Mythes et mythologies politiques“, Seuil, Paris, 1990
2. Vezi Raoul Girardet, op. cit. (vezi editia româneasca folositã de noi: „Mituri si mitologii politice“, Editura Institutului European, Iasi, 1997)
3. „Prin complicitatea unor politicieni si a unor reviste, sprijinindu-se pe un sistem de distributie imbatabil, americanii ne impun filmele lor“ declara Bernard Tevernier, om de film francez – vezi Jean-François Revel, op. cit., p. 164
http://www.antena3.ro/externe/are-obama-un-nou-fan-hugo-chavez-obama-primul-presedinte-care-va-demonta-imperialismul-69676.html
4. Raoul Girardet, op.cit., p. 142
5. Atitudinea este prezenta, evident mai nuantat, si în cele mai recente si seducatoare teorii ale Conspiratiei; astfel, finalitatea conspiratiei ar fi ascunderea iminentei Apocalipse presupuse de epuizarea resurselor energetice conventionale. Vezi „Collapse“ (2009), documentarul lui Michael Ruppert, autor de carti si documentare considerate, de catre unii analisti, drept teorii ale conspiratiei.

 

MIHAELA GRANCEA / MARIAN COMAN

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper