Muzeul intre Educatie si Cultura (I)

Una dintre sintagmele care incheia toate reportajele din epoca regimului comunist, de la vernisaje, conferinte si alte evenimente similare, era aceea ca „au participat numerosi oameni de cultura si arta“. De ce trebuia sa se faca o distinctie intre cultura si arta ramâne un mister pâna astazi. Probabil ca expresia a fost folosita cu succes de unul dintre reporteri, inca de la inceputurile regimului, dupa care a fost copiata, de la un jurnalist la altul, din comoditate. Din moment ce trecuse o data de cenzura, nu exista riscul respingerii ei in alte dati.
Dar problema acestei expresii este, de fapt, una cu mult mai intinsa si care ar merita, poate, ceva mai multa meditatie pentru ca se reflecta in modul in care guvernantii isi stabilesc prioritatile.
Din 1862 incoace, de la primul guvern al României unite, problemele culturii au fost gestionate de un minister al Cultelor si Instructiunii Publice. Abia in 1920, in timpul Guvernului Averescu, pentru a i se crea un post de ministru lui Octavian Goga, ministerul a fost taiat in doua, fiind infiintat un minister al Cultelor si Artelor. Criza declansata in 1929 a determinat Guvernul Maniu sa reuneasca cele doua ministere, in timpul mandatului lui Nicolae Costachescu. Problemele culturii au fost date, in noul minister al Instructiunii Publice, Cultelor si Artelor, in seama unui subsecretar de stat care era, de facto, ministrul culturii. Relaxarea de dupa trecerea crizei si reluarea cresterii economice, in 1934, a dus la reinfiintarea Ministerului Cultelor si Artelor, in timpul guvernarii Tatarescu, ministru fiind istoricul Alexandru Lapedatu. De regula, in acest minister, problemele cultelor erau diriguite de un subsecretar de stat. Guvernarea Antonescu a revenit, pentru un an, la un minister unic, al Educatiei Nationale, Cultelor si Artelor, dar, din 1941, cultura si-a recapatat independenta administrativa. Pentru prima oara insa, România a avut un minister doar al culturii (chiar daca se numea al Artelor), abia din 6 martie 1945; comunistii au despartit cultele de cultura. In 1950, ministerul a fost transformat in organism mixt, de partid si de stat, devenind „comitet“. Desi, ulterior, cultura a fost repusa in drepturile sale administrative, ca minister, singura sau in combinatie cu educatia, in 1962, a fost reinfiintat Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta, denumit, din 1971, Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Fara sa fie un minister, in sensul legal al termenului, a functionat ca atare. Fundamentarea morala a introducerii termenului educatie in titulatura „organului de partid si de stat“, care nu avea nici un fel de atributie in domeniul invatamântului, consta in rolul culturii din România acelor vremuri de a educa populatia in spiritul ideilor comuniste. Asadar, bibliotecile, editurile, teatrele, muzeele si cinematografele, casele de cultura si filarmonicile aveau, in gândirea lui Dumitru Popescu, artizanul acestei transformari, doar rolul de a functiona ca instrumente ale propagandei comuniste. Reinfiintarea Ministerului Culturii, in decembrie 1989, a parut sa readuca lucrurile la normal. Noul minister, din 1989 incoace, nu a reusit intotdeauna sa administreze intregul areal al culturii. Arhivele nu s-au aflat niciodata sub tutela sa, in pofida incercarilor din timpul ministeriatelor lui Ion Caramitru si Adrian Iorgulescu de a le readuce acolo unde le este locul, in rândul institutiilor de cultura. De altfel, arhivele au trecut din administrarea Culturii in cea a Internelor abia in 1952, in aplicarea unui model provenit din Uniunea Sovietica si, deocamdata, din ratiuni pe care nu este locul sa le explic aici, tot la Interne au ramas si dupa douazeci de ani de libertate. Cinematografia si autoritatea pentru reglementarea domeniului drepturilor de autor au fost, in diferite perioade, in afara patronajului ministerului de profil, iar cultele au fost readuse sub o forma sau alta sub jurisdictia Culturii inca din 1999, trecerea lor in directa subordine a Guvernului, in 2009, fiind determinata de o conjunctura politica.
Schimbarea denumirii ministerului in 2008 in Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National a nedumerit pe multi dintre cei care au stat sa analizeze conceptele din spatele titulaturilor, pentru ca impresia ca sfera patrimoniului cultural este despartita de cea a culturii este de neindepartat. Justificarea formala a fost aceea ca in noua guvernare patrimoniul cultural urma sa se bucure de mai multa atentie (lasând la o parte faptul ca sintagma „patrimoniu national“ nu are nici o acoperire in legislatia interna sau internationala, nefiind tot una cu patrimoniul cultural sau cu cel natural). In realitate, schimbarea denumirii ministerului era determinata doar de dorinta indepartarii din functiile de conducere a functionarilor publici care isi câstigasera pozitiile prin concursuri desfasurate in timpul guvernarilor anterioare. Nu era un lucru nou. La fel procedase puterea politica si la schimbarea din 2000.
In schimb, de prin acelasi an, intentii privind reunirea ministerelor Culturii si Educatiei au tot existat. Exemple pot fi date, fara indoiala, din alte tari, de la Ungaria pâna in Luxemburg. Din pacate, aceste intentii nu aveau si nu au nici o justificare logica sau morala, ci exclusiv una conjuncturala, cum ar fi populismul „traditional“ al guvernantilor, gata sa demonstreze ca fac economie la buget, desfiintând structuri administrative, chiar daca, ulterior, se dovedeste ca „restructurarea“ a fost cu totul contraproductiva. Vorba lui Dinu Ianculescu (intâmplarea este povestita de Radu Beligan), care, auzind in 1950 un gazetar de la „Scânteia“ spunând ca in Uniunea Sovietica pâinea va fi gratuita, a exclamat: „Da, dar cu ce pret!“. Pretul acestor asa-zise reforme, facute dupa ureche, nu se deconteaza, din pacate, decât pe spinarea celor ce ar trebui sa fie beneficiarii actului de guvernare. Referindu-ne la muzee, este vorba atât despre publicul muzeelor, cât si despre cei care lucreaza in si pentru muzee.
Asadar: ce fac muzeele: cultura sau educatie? Cine ar trebui sa se ocupe de administrarea lor?
Ca sa ne lamurim ar trebui sa ne intoarcem la definitia muzeului, asa cum ea este data de cel mai important organism mondial in domeniu, Consiliul International al Muzeelor si acceptata ca atare de UNESCO: muzeul este o institutie permanenta, fara scop lucrativ, aflata in serviciul societatii si al dezvoltarii sale, deschisa publicului, care achizitioneaza, conserva, cerceteaza, comunica si expune patrimoniul material si imaterial al umanitatii si al mediului sau ambiant in scopul educatiei, cercetarii sau delectarii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper