Mitul fratilor invrajbiti

Un articol de C. STANESCU

Plin de surprize ca de obicei, „Contemporanul“ vine cu o admirabila restituire datorata dlui Alex Stefanescu: „Radu Tudoran, din nou in prim-plan“. Probabil ca, la concurenta cu Constantin Chirita cu ai sai „Ciresari“, Radu Tudoran este cel mai citit scriitor postbelic cu „Toate pânzele sus!“ (1954), roman care s-a bucurat copios de sufragiile unanime ale noilor generatii (dar nu numai). Popularitatea lui imensa datorata acestei carti fermecatoare si ecranizarii ei va fi blocat intrucâtva chiar cunoasterea unui scriitor mult mai complex precum si accesul la una sau alta din celelalte numeroase scrieri ale lui. In ochii cititorilor fideli, Radu Tudoran a ramas autorul capodoperei indiscutabile, in genul ei, „Toate pânzele sus!“. Este doar o explicatie posibila a „tacerii“, relative, ce s-a intins asupra scriitorului captiv al propriei capodopere. Vor fi fiind si alte explicatii. Spre deosebire de fratele sau, avangardistul impenitent Geo Bogza, Nicolae Bogza devenit Radu Tudoran este un scriitor de format „clasic“ si, in fond, in toate scrierile lui rezistente ( o carte datata, marcata de semnele ideologice ale timpului este „Dunarea revarsata“ din anii ’50) revine, in contexte si dispozitii diferite acelasi motiv, putem spune central, din „Toate pânzele sus!“: stravechiul motiv al plecarii, al voiajelor si calatoriilor reale ori imaginare, nutrite de atractia si de mirajul departarii si al evaziunii in aventura cunoasterii ce definesc, in fine, vârsta romantica a tinerilor de pretutindeni si dintotdeauna. In explicatia pe care o da celebritatii „confiscate“ si reduse la unica-i capodopera, Alex Stefanescu mi se pare ca politizeaza excesiv un adevar ce insa nu poate fi negat: „Acest succes imens se explica prin farmecul personajelor si intâmplarilor inventate de autor, dar se explica, mai ales, prin dorinta secreta a românilor de a evada, fie si cu ajutorul imaginatiei, din România comunista. Cu toata imensa popularitate a romanului „Toate pânzele sus!“, despre Radu Tudoran nu se stia pe atunci aproape nimic. Putini aflasera ca era fratele scriitorului Geo Bogza, adus mereu in prim-plan de regimul comunist. Geo Bogza, reporter frenetic si avangardist sfidator in perioada interbelica, depusese dupa instaurarea comunismului in România, la figurat vorbind, juramântul de credinta fata de noua putere, elogiind, printre altele, in termeni ditirambici Uniunea Sovietica. Apoi se distantase de partidul comunist, dar era prea târziu ca sa mai poata fi aruncat in anonimat. Radu Tudoran, la fel de talentat ca fratele lui (poate chiar mai talentat, din punctul de vedere al celui care scrie aceste rânduri), a refuzat sa curteze in vreun fel regimul si, fara sa cada chiar in dizgratie, a fost inconjurat de o tacere compacta“. El insusi, Radu Tudoran, spune intr-un interviu din 1992, ca „Dupa 1947 am fost inmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine.“ Nu e cazul sa creditam aceasta versiune a „tacerii compacte“ si a „inmormântarii“ unui scriitor care a calatorit mult si copios, a tradus masiv din Fadeev, Goncearov, Nikitin, Ribakov, Semiuskin, A. N. Tolstoi, Jules Verne s.a., despre cartile caruia, si dupa „fatidicul“ 1947, s-a scris mult si bine, premiat in 1961 cu Premiul Academiei iar in 1982 i se decerneaza Premiul Special al Uniunii Scriitorilor. Legenda sentimentala despre „repunerea in circulatie dupa caderea comunismului“ nu trebuie sa discrediteze banalul dar constrângatorul adevar istoric. In plus, putem presupune cu oarecare temei ca, in pofida relatiilor reci dintre cei doi frati celebri ai literaturii române, avangardistul, reporterul frenetic cu doua „vacante“ la Vacaresti (1934, 1937), va fi avut o anumita influenta „modelatoare“ asupra autoritatilor comuniste in privinta intangibilitatii ignoratului sau frate care, dupa cum insusi spune, „puteam s-o patesc mai rau, multumeam lui Dumnezeu când ma lasau in pace. N-am fost arestat nicio zi, n-am facut inchisoare, dar nici nu eram liber, cum nu era nimeni in tara noastra“. Contrar mitului atât de raspândit al „fratilor invrajbiti“ ( de la … Cain si Abel la Prâslea cel voinic si merele de aur si de la „Miorita“ la „Drumul câinelui“ de Ion Lancranjan), fratii Geo si Nicolae Bogza au, in realitate, o mare trasatura in comun: irepresibila „vocatie itineranta“ ce-i uneste cu mult mai mult decât ceea ce i-a putut desparti, inclusiv dosarele lor de cadre si care, literar vorbind, nici macar „nu-s in chestie“… Profesionisti ai scrisului, ambii au scris diferit impinsi de forta aceleiasi vocatii a calatoriei prin lumi reale si imaginare, ancorând, unul in Tara de pamânt sau in Orion, altul in spatiile fabuloase, in insulele Sporade si in Tara de Foc unde-l duce goeleta „Speranta“ plecata din portul Sulina. Restul e… politica si literatura. Faptul esential ramâne acela ca, asa cum scrie Alex Stefanescu „Romanul „Un port la rasarit“ ar putea fi comparat deopotriva cu „Desertul tatarilor“ (1940) al lui Dino Buzzati si cu „La Tiganci“ (1956) al lui Mircea Eliade, fiind in egala masura o istorie a asteptarii si o istorie a disparitiei voluptoase intr-un alt timp (…) Tinerii care scriu azi roman e ar avea de invatat de la Radu Tudoran. In 1941, când a publicat „Un port la rasarit“, el avea 31 de ani, ceea ce inseamna ca a inceput sa lucreze la acest prim roman al sau de aproximativ cinci sute de pagini, inca dinainte de a implini 30. La acea vârsta stia aproape totul despre lumea in care traia si isi propunea nu sa il epateze cu un teribilism ieftin pe cititor, ci sa il incânte, transportându-l in zone ale existentei românesti mai putin cunoscute. Nu intâmplator, romanul „Un port la rasarit“ rezista si azi, dovedindu-si inca o data, la saptezeci de ani de la prima lui aparitie puterea de seductie“. In pofida deosebirilor, cei doi frati din literatura româna ramân legati prin aceeasi „putere de seductie“ pe care marile lor opere o exercita asupra cititorilor care se incumeta sa le (re)deschida cartile: noua editie a romanului „Un port la rasarit“ publicata de „Jurnalul national“ in Biblioteca pentru toti este doar o ocazie.
Declinul unui poet
Despre declinul unui poet adevarat si cu o reputatie stralucita scrie o cronica dezamagita si usturatoare dl Daniel Cristea-Enache in „Observator cultural“: „Dinescu, ultimul dans“. In general, criticii mai noi ezita sa vorbeasca (scrie) in termeni reali preferând in locul analizei si citatului doveditor o eseistica superflua, ironia distanta si subtire sau pamfletul de vorbe grele. La polul opus, atunci când interesele o cer, se practica eufemismul si, cel mult, litota – acea figura retorica prin care spui mai putin ca sa se inteleaga mai mult. Ezitarile celor ce apeleaza la formele „moi“ ale criticii sunt de inteles si chiar recomandabile: o carte proasta poate fi doar un esec de etapa, iar nu, numaidecât, certificatul unui declin sau deces literar. Mircea Dinescu, mare speranta de la debutul cu stralucita „Invocatie nimanui“ este un poet important, cu o reputatie bine stabilita. Motorul reputatiei lui si al altora il constituie in primul si ultimul rând, in chip decisiv, talentul sau geniul poetului insusi. Nu-i mai putin adevarat ca in stabilirea „cotei“ si consolidarea reputatiei cuvântul criticii oneste are rolul sau. Insa nu criticul literar inalta sau naruieste reputatia scriitorului, ci opinia publica suverana a cititorilor lui. Mircea Dinescu a avut si mai are multi cititori. Ce fel de cititori are azi – e o alta intrebare. Acestia, cititorii, pot fi influentati, intr-o anumita masura, din ce in ce mai mica, de verdictul criticii. Si nu-i vorba aici de cazurile numeroase, când o reputatie efemera e stabilita prin puterea consensului care, din diverse pricini in genere neliterare, poate supralicita ori, din contra, submina reputatia scriitorului in ochii cititorilor sai. Functia publica a criticii consta in intretinerea prestigiului meritat, conferit de talent sau geniu, nicidecum in pretentia vana si vanitoasa de a oferi magnanim pomana unei reputatii ce nu intra in misiunea ei. Reputatia se câstiga in public si nu in alcov. Analiza pertinenta a productiei literare exprima si masoara competenta si pretentia maxima pe care le pot avea critica si cronicarul literar. Adesea, verdictul asupra unei carti sau alteia poate fi in conflict cu reputatia de care se bucura pe drept cuvânt, la un moment dat, un scriitor in ochii celor ce-l citesc: in aceasta consta caracterul inconfortabil si dramatic al misiunii cronicarului literar pe care putini si-l asuma, impreuna cu riscurile ce decurg de aici. Un cronicar de cursa lunga, asa cum a fost la vremea lui Nicolae Manolescu, n-are de ales: el se vede obligat de constiinta profesionala sa cumpaneasca si sa judece, urmând sa dea verdictul fara ca mâna sa-i tremure prinsa in conjuncturi si reputatii, asumându-si si posibilitatea de a gresi. Literatura româna n-a dus lipsa de asemenea mari cronicari, i-a avut in interbelic precum si postbelic, in timpul comunismului, nu duce nici azi lipsa lor, dupa ce aceia s-au „retras“ din cronica, scriind doar carti de eseuri, istorii literare si monografiile unor scriitori sau idei literare. Unul din cei câtiva cronicari de cursa lunga este, azi, dl Daniel Cristea-Enache. Si-a asumat riscurile meseriei cu dramatismul ei inerent, venind, printr-unele din judecatile lui critice, in contradictie nu doar cu opinia publica, aceea care face si desface reputatiile, dar si, in mai multe rânduri, cu opinia cronicarilor dinaintea lui, inclusiv cu cei mai longevivi si reputati dintre ei. Luciditatea ascutita si puterea analizei ce despoaie o carte pâna la piele si sânge, consubstantiale, sunt sustinute de un accentuat spirit de independenta – neatârnare hotarâtoare pentru justetea si verosimilitatea verdictelor lui neinfluentate din afara. Exemplara prin analiza, expertiza, independenta judecatii de valoare si arta citatului concludent este cronica lui din „Observator cultural“ despre ultima carte a reputatului Mircea Dinescu: nu e cronica unui esec de etapa, ci cronica unui declin literar.

Impresionanta intre altele este in cronica sa absenta totala a oricarei umbre de satisfactie nutrite de multi in fata unui esec rasunator cum e acesta. Aflat la polul opus natângilor bucurosi de raul altora, cronicarul din „Observator cultural“ scrie o cronica atasanta, strâns dedicata textului, citeste cu speranta si e dezamagit de ceea ce citeste: „In „Femeile din secolul trecut“, aproape toate poemele pretins erotice sunt dezamagitoare; si, ca vechi admirator al liricii lui Mircea Dinescu, m-am intrebat imediat: de ce oare? De ce, in comparatie cu Brumaru din „Infernala comedie“ si din alte splendide nerusinari, un poet atât de inzestrat ca Dinescu se afla intr-o postura de inferioritate? Fiindca autorul mai tânar (dar si el, aflat la o vârsta) nu are rabdare cu poezia erotica pe care, totusi, se ambitioneaza s-o scrie. In aceasta sfera, lucrurile sunt extreme de delicate: dar nu cu tematica, nici cu expresia, ci cu – anume – acea perspectiva sau viziune prin care granitele dintre ceea ce se poate scrie pe hârtie si ceea ce nu se poate scrie se topesc. Niciun cuvânt nu este obscen si nicio tema nu e inabordabila pentru un scriitor adevarat. Obscena se dovedeste, in atâtea rânduri, proasta intrebuintare a cuvintelor, deodata cu exploatarea previzibila a unei tematici provocatoare. Esecul lui Dinescu vine, aici, dintr-o retorica publicistica destul de ieftina, care a ocupat spatiul liric si nu-i mai permite acestuia sa se constituie poetic. Jocurile de cuvinte abunda; rima e artificial pusa; ritmul este saltaret; poezia nu semnifica nici ca intreg, nici la nivelul unei strofe. Parcurgem o insailare de versuri dorite sprintare si de imagini tari la modul facil (…) De o trista si nesemnificativa vulgaritate, aceste „poeme“ ce incearca sa se nasca agata ritmuri si expresii populare, turnura cântecului de lume sau de pahar, in care o nota va aduce lacrimi in ochii românului satul si sute pe fruntea norocosului lautar. Daca insa dam deoparte si acest halou etno-sentimental si recitim, de pilda, „Cioran“ sau „Craciun“, vedem si mai clar deriva autorului nostru ocupat si aproape „locuit“ de un publicist in continua expansiune“. Cuvântul ocolit de cronicar e usor de dedus: este vorba despre „manelizarea“ trista si dezamagitoare a poeziei unui poet reputat, autor al atâtor poeme ce-au incântat mai multe generatii de cititori. In incheiere, cronicarul scrie: „L-am intâlnit rar (pe poetul admirat – n.n.) in aceasta atât de luxoasa placheta care, acoperind sapte ani, ar fi trebuit sa marcheze o intoarcere triumfala – sau macar convingatoare. Pentru mine, este o dezamagire. Din spectacolul poeziei lui Mircea Dinescu, poezia s-a cam dus, iar spectacolul s-a „externalizat“, s-a transformat mediatic si s-a ingrosat ca show“. Este „Dinescu, ultimul dans“ cronica unui declin sau deces literar? Scrisa cu profesionalism, cu tristete si un atasament continut, cronica este expresia unei mari dezamagiri: dar o dezamagire usturatoare, ca o palma ce-l mai poate trezi pe poet. Sa speram ca nu va fi in zadar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper