Linistea colosului (5)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU


Nimic în viata nu dureaza cât un dans de tinerete. Norocul e schimbator. Nici macar cei foarte iubiti de natura nu beneficiaza non-stop de auspiciile fericite ale sansei. Pâna si exceptiile platesc uneori un pret scump pentru darurile cu care sunt gratulate. Si, ca de obicei, aparentele sunt înselatoare.

Ce-l putea opri pe drumul catre succes pe Jo-Wilfried Tsonga, dupa excelentul an 2004, când tânarul din Mans trecuse la profesionism în cadrul circuitului principal ATP? Toate datele erau de partea sa. Natura îl daruise din plin cu date fizice exceptionale, familia îl educase la nivelul de sus al performantei pedagogice si etice, talentat si serios era, inteligenta lui era una peste medie… într-adevar, cum s-ar fi putut opri din ascensiune? Simplu: accidentându-se. Sau, mai complicat, dar si mai adevarat: „beneficiind“ de o succesiune de accidentari.
Masiv, corporal, cu o osatura de boxeur la categoria grea, Jo avea nu doar forta, ci si multe kilograme de antrenat în deplasarea rapida. Or, e lucru arhistiut, tenisul solicita imens explozia în miscare, deplasarea rapida si contradictorie, schimbarea de ritm, viteza si directie. Tenisul este ca un dans frenetic pe loc – sau într-un spatiu restrâns. El seamana cu un travaliu de salahorie statica. Toate acestea uzeaza musculatura, articulatiile si oasele. Când esti masiv, povara greutatii, odata pornita, e mai dificil de oprit – nu fara consecinte. Iar desele schimbari de directie, ca si sprinturile scurte, înainte-înapoi, nu fac altceva decât sa contorsioneze malefic articulatiile unui atlet ce parea perfect si imun în fata accidentarilor.
În 2005, Tsonga se lupta cu o hernie de disc rebela. Cam devreme asaltat de o asemenea disfunctie, el îsi revine, beneficiind de excelentele servicii medicale ale echipei FFT. Ba ajunge sa dispute primul sau meci de Mare Slem pe centralul Philippe Chatrier, la Paris, Porte d’Auteuil. Jo ajungea astfel la Roland Garros fara nici un meci în picioare în întreg sezonul. Nefiind cap de serie, îl înfrunta pe unul dintre principalii favoriti, americanul Andy Roddick. Andy, deloc un tenisman slab pe zgura, în ciuda etichetei de jucator al suprafetelor rapide ce i se lipise cam pripit (sa ne amintim doar de finala pe zgura câstigata în 2002 la Houston împotriva lui Pete Sampras!), avea sa-l învinga într-o maniera lipsita de echivoc, desi francezul îsi vânduse scump pielea. Scor: 6-3. 6-2, 6-4.
Tsonga îsi aminteste de acel moment, nu fara placere: „Meciul contra lui Roddick ramâne un episod important al carierei mele, chiar daca am pierdut. Cred ca a fost pentru prima data când o partida a mea era transmisa la televiziune! Si a juca pe Central avea pentru mine o semnificatie magica, caci desi evoluasem la antrenament pe toate terenurile învecinate, nu calcasem niciodata oficial pe zgura de pe Philippe Chatrier. Retrospectiv gândind, Roddick nici macar nu era chiar atât de impozant. Cred mai degraba ca era exact genul de jucator accesibil mie. Însa era evident ca nu aveam destula energie în baterii ca sa bat un campion pe zgura mitica a Centralului de la Roland Garros. Pe-atunci nu eram destul de îndraznet ca sa calc peste eticheta fara jena. Ma redescopeream copilul timid de altadata. Îmi amintesc cum am trait senzatia ca spatiul meu toracic era prea îngust pentru a avea destul oxigen la dispozitie, ca-mi era tare rusine sa ridic privirea pentru a-i vedea cum se cade pe spectatorii din tribuna. Deloc nu m-am simtit în largul meu în acea zi“ (op. cit., p. 25).
Asadar, sa o luam cu începutul.
Decembrie 2004. Antrenamente fizice dure, de acumulare. Stereotipurile, lucrate cu finete si încapatânare. Nici o problema pentru Jo. Totul parea perfect. Apoi, la trei zile înainte de debutul pe hard-ul de la Chennai, India, în primele zilele ale lui 2005, o durere ascutita ca un cutit îi strabate spatele. Uriasul se înconvoaie. Nu poate merge drept. RMN-ul dezvaluie o hernie de disc. Trec saptamâni petrecute exclusiv la orizontala. Este o perioada extrem de neagra pentru Tsonga. Omul miscarii era condamnat la inertie.
Octombrie 2005. La patru zile dupa ce câstigase challenger-ul de la Saint-Dizier (Vosges), luând startul în alt turneu de acelasi calibru (deh, clasamentul, bata-l vina!), Jo-Wilfried sufera o ruptura la muschii abdominali. De fata cu tatal sau si cu bunul doctor Montalvan (specialistul FFT), pustiul recunoaste a nu fi facut suficiente exercitii pentru fortificarea unei zone musculare sensibile si foarte necesare unui tenis jucat în forta. Mai mult, în ciuda înfatisarii sale de Muhammad Ali, Tsonga junior admite ca nu e deloc deprins a face abdomene. Si, ca tacâmul sa fie complet, recunoaste ca a neglijat si alimentatia, ca rezultat al depresiei generate de hernia de disc.
Mai 2006. Destinul îi mai joaca o festa sportivului din Mans. Dupa o victorie într-un challenger din Insulele Canare, Jo face experienta dureroasa a unei fisuri la tendonul sub-rotulian. Suferinta e naprasnica, este tipul de durere greu de asumat. Însa peste dificultatea fizica mai rau e ca suferinta psihica îl doboara realmente pe acest copil bun si ascultator care este Jo-Wilfried. Unde gresise? Si în fata cui? De ce i se întâmplau lui toate acestea? Pe cine mâniase, acolo, sus?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper