Linistea colosului (8)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Wimbledon 2007. Jo-Wilfried Tsonga simte ca i-a venit vremea. Dupa doi ani de frustrare si suferinta, dupa un rastimp macinat de depresie si pigmentat cu episoade ale cedarii nervoase, Jo se redescopera pe sine la nivelul unei corporalitati ce nu-l mai tradeaza. Jocul îi merge, muschii îl ajuta, mintea este la locul ei. Gurmandul de pâna mai ieri a ramas o simpla amintire, musculatura abdominala suporta sesiuni îndelungi si intense de exercitii, deplasarea este executata nu doar cu usurinta maxima, ci si cu o placere infinita.
Dar Jo are de negociat o premiera: depasirea primului tur al unui turneu de Mare Slem. Or, dupa cum stie toata lumea, nici campionul editiei trecute, nici supercampionul cu mai multe cupe la activ nu respira usurat într-un Grand Slam decât dupa ce trece de turul inaugural. Motivul? Imensa dificultate de a depasi mental pragul unei competitii ce numara, în afara de tine, înca alti 127 de subiecti. Iar tu, campionul, oricât de Borg sau de Sampras ai fi, n-ai cum sa intri prea seren pe teren stiind ca orice adversar, indiferent de cât de slaba i-ar fi cota, abia asteapta un pas gresit al tau ca sa te elimine. Întotdeauna la un Mare Slem în turul de început miroase persistent si ascutit a sânge…
Asadar, Tsonga trebuia sa se lupte cu acesti demoni launtrici generati de emotia primului pas. A facut-o cu succes, învingându-si un compatriot, deloc un tenisman comod ori mediocru, pe Julien Benneteau. Scor: 7-6, 7-5, 6-4. Desi aparent net, scorul este unul tradator, caci toate mansele au fost strânse, iar sansa lui Jo a constat în faptul ca Julien se simte mai à l’aise pe terre battue si nu pe gazon. În turul urmator, pustiul din Mans a nimerit peste un foarte talentat tenisman din Ecuador, Nicolás Lapentti. Sud-americanul, desi provine de pe continentul unde toata lumea iubeste zgura, a demonstrat în întreaga-i cariera o deschidere tehnica demna de toata invidia, evoluând cu succes (si gratie, as adauga) atât pe gazon, cât si pe hard, zgura sau parchet indoor. Nu e întâmplator ca Lapentti a fost de trei ori sfert-finalist la Melbourne si o data la Roland Garros, ajungând pâna pe locul 6 mondial. Si cu toate acestea, Jo a trecut ca un tavalug peste talentatul latino boy, zdrobindu-l în urma unui tenis de înalta clasa cu 6-4, 6-2, 6-3.
În turul III îl astepta însa un excelent jucator de atac, longilin si felin, spaniolul Feliciano López. Acesta era exact tipul de tenisman care se simte ca pestele în apa pe iarba, o astfel de suprafata potentându-i si punându-i în valoare jocul tipic anglo-saxon, bazat pe serviciu violent si înaintare cu voleu letal la plasa. De fapt, Feliciano este unul dintre marile talente ale tenisului actual, agilitatea sa si exceptionala-i manualitate facându-l un adevarat canon în materie de frumusete tenisistica. Cînd ibericul este în forma, nimeni nu-i face fata. (În 2010, el l-a eliminat pe proaspatul campion de la Roland Garros, marele Rafael Nadal, în sferturile turneului de la Queen’s, pe gazon, pentru ca peste doua saptamâni Rafa sa triumfe la Wimbledon!) Din pacate pentru dânsul, momentele de gratie nu-i sunt prea numeroase. Asa s-a întâmplat si cu partida ce l-a opus lui Jo-Wilfried Tsonga, care a stiut sa gaseasca antidot la jocul ofensiv, dar liniar al spaniolului – 6-3, 7-6, 6-3.
Îmbatat de succes si îmbarbatat de aceste neasteptate victorii într-o competitie de anvergura mondiala, francezul cu filiatie africana are nesansa de a înfrunta în optimile de finala de la All England Club un alt compatriot, pe care-l cunoaste bine, cu care este prieten si cu care l-a împartit pe Éric Winogradsky. Am mai mentionat-o, acesta, înainte de a-l antrena pe Jo, a fost coach-ul lui Richard. Iar Richard se gasea într-o forma grozava, având sa-l elimine în sferturi, dupa o revenire spectaculoasa de la zero la doi la seturi, pe unul dintre marii favoriti, americanul specialist al gazonului si fost finalist la Wimbledon, Andy Roddick. Ce-i drept, în semifinala, extenuat dupa maratonul în fata iancheului, Gasquet avea sa capoteze fara drept de apel în fata geniului federerian. Pâna atunci însa era obligat sa-l elimine pe acest colos din Mans, foarte încrezator în sine si cu un tenis extrem de spectaculos. Richard s-a întrebuintat serios, iar passing-ul sau de rever (cu o mâna!) a facut inutile venirile la fileu ale marelui atlet de culoare, scor 6-4, 6-3, 6-4.
Dupa partida, Jo avea sa declare: „A fost greu, pentru ca întreruperea repetata datorata ploii m-a scos din mâna. Simt ca mi-am pierdut concentrarea din pricina asteptarii. Asta n-a fost bine pentru mine. Dar, ca sa fiu cinstit, n-am fost în acea forma care sa-mi permita victoria în urma unui asemenea meci. Richard s-a adaptat mai bine presiunii si a facut mai bine fata caracterului special al întâlnirii. Sunt sigur însa ca aceasta partida m-a determinat sa economisesc o groaza de timp. Am învatat imens din greselile pe care le-am facut. În acea zi, parca n-am fost prezent pe teren. Fizic eram acolo, dar mintea mea haladuia aiurea. Si zau ca nu-mi doresc sa mai repet o asemenea experienta“ (op. cit., p. 34).
Avea sa urmeze o jumatate de sezon foarte buna pentru Jo-Wilfried, cu un clasament (74) care avea sa-i îngaduie sa ia startul direct pe tabloul principal la Flushing Meadows. Dar despre aceasta aventura, în numarul viitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper