Lezmajestate: „Eu sunt dragostea“ de Luca Guadagnino

Un articol de CATALIN OLARU


Doua sunt marile opozitii pe care acest film italian din 2009 le exploateaza, desi cea dintâi poate fi considerata in parte o reiterare a celei de-a doua. Cele doua perechi sunt Italia si Rusia, respectiv metropola si satucul. Din ele deriva o a treia antiteza, si anume cea dintre bogatie si lipsa ei. Metropola si Italia sunt expresii ale modernitatii (si implicit ale bogatiei), in timp ce satul si Rusia tin de un illo tempore greu definibil.

Lupta lui Emma Recchi (Tilda Swinton) e cu Italia, cu metropola si cu bogatia, laolalta intrupate intr-un personaj colectiv dat de familia din care ea face parte. Cu exceptia lui Edoardo (Flavio Parenti) si a lui Betta (Alba Rohrwacher), toti membrii acestei familii sunt extrem de usor de urât, de catre ea, dar si de catre noi, si se comporta precum extraterestrii din unele filme SF. Desi sunt multi si par a fi independenti, de fapt exista un unic centru de comanda de la care toti afla unde trebuie sa se duca, ce trebuie sa zica si cum trebuie sa se comporte. Bunicul, bunica, fiul, unul dintre nepoti, ba chiar si prietena acestuia, care inca nu e Recchi, cu totii respecta cu sfintenie doua lucruri: eticheta si banii.
O buna parte din timp nici nu ii vedem pe ei. Vedem mecanismul care sta la baza functionarii lor, minute bune din film fiind dedicate pregatirii meselor familiei Recchi. Mai mult decât ce se intâmpla la masa, vedem de-a fir a par cum sunt gatite felurile de mâncare, cum se asaza ori cum sunt ornate farfuriile. Din când in când, unii din valetii familiei intra in panica, tensiunea dintre ei e cât se poate de reala deoarece toate trebuie aduse cum se cuvine si la timp. Nestiutori si nepasatori, membrii familiei Recchi fac ce stiu ei mai bine: consuma.
Alternanta la putere
Toate aceste cadre le vedem din cele mai neasteptate unghiuri, ca si cum ar fi filmate de Automavision, inventia automata si autonoma a lui von Trier din „Seful sefilor“, sau ca si cum le-am vedea prin ochii indiferenti ai casei insesi. Camera se catara pe pereti, incadreaza câteodata doar partial personajele, la un moment dat se urca si pe tavan.
In aparenta, in exterior lucrurile nu se schimba prea mult: personajele sunt filmate de te miri unde, ca din perspectiva a tot atâtea camere de supraveghere. Filmul e, la urma urmei, despre o aventura iar aventurile au un caracter inevitabil ilicit. Sunt o infractiune a inimii, drept urmare Guadagnino le trateaza ca atare – scena in care Emma il vede din intâmplare pe Antonio, de pilda, respecta toate regulile unei urmariri clasice. Nu implica masini distruse sau mafioti care cu o mâna trag si cu alta conduc, si totusi e una din cele mai tari urmariri pe care le-am vazut vreodata.
In prima parte a filmului, abunda cadrele scurte; in cea de-a doua, cele lungi. In prima parte, Guadagnino filmeaza o casa (pe care o familie si slujitorii ei se intâmpla sa o populeze). In cea de-a doua, filmeaza natura. In prima parte, filmeaza discutii de salon si priviri cu subinteles al caror unic scop e obtinerea, pastrarea sau jinduirea puterii. In cea de-a doua, ii filmeaza pe Emma si Antonio goi, lipsiti de orice alt scop decât acela de a face dragoste.
Lovitura de stat
Moartea atât de târzie a unui personaj atât de important precum e Edoardo e cât se poate de neobisnuita si sfideaza tot ce stiam pâna acum despre cum ar trebui sa fie filmele. Acelasi set de reguli ne invata ca atunci când o mama isi pierde fiul, indiferent cum a fost viata ei de pâna atunci si de câte ori a calcat strâmb, uita de toate cele si devine o sfânta, devotata cultului celui trecut in nefiinta, iar cainta se presupune ca ar trebui sa fie cu atât mai mare in ziua inmormântarii. In acea zi, Emma face taman pe dos. Ea fuge de casa, fuge de familie, fuge de bogatie si fuge de Milano. O face pe muzica lui John Adams, intr-o scena mai tare decât finalul din „Intoarcerea cavalerului Jedi“, mai tare decât infrângerea agentului Smith din seria „Matrix“, mai tare decât orice isprava de-ale lui Indiana Jones. E o revolutie in toata regula, iar infrânt nu e un imperiu, o rasa extraterestra sau nazistii. Inamicul e de proportii infinit inferioare (si totusi acelasi). Jubilatia pe care o produce, la nivelul receptarii, actiunea ei paradoxala e data de faptul ca infrânt e tot establishment-ul, dar de data asta intr-o haina cu totul noua, nu intruchipat de vârful piramidei (dictatorul, principalul manipulator sau negativul absolut), ci de baza acesteia: familia.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper