Jurnalul soldatului Bernald din Cernatul de Jos

Un articol de Catalin D. Constantin

Îl cheama Bernald Mihai si jurnalul lui se deschide la 1 Ianuarie 1861 cu o însemnare pe scurt despre anii anteriori:

Anii 1859 si 1860 au produs multe schimbari în firea mea; m-am simtit fericit, citind în ziarele anului 1859 despre victoriile celor care luptau pentru libertate; am oftat de usurare si multumire am trimis catre Atotputernicul.
S-a încheiat pacea de la Villafranca. Îngrijorati ne îndreptam privirile spre viitor si ne întrebam daca cu aceasta ocasiune bunul Dumnezeu va ajuta sarmana noastra patrie; nutream cele mai frumoase sperante.
Începând din anul 1850, am fost soldat, însa n-am voit sa vad câmpul de lupta, deoarece convingerea mea nu-mi permitea sa lupt alaturi de tiran, ci daca posibil în contra lui.
Asa a trecut anul 1859 si ca fiecare bun patriot nutream speranta ca daca nu în acest an atunci în cel viitor va surveni o schimbare si o mai buna soarta pentru sarmana noastra patrie.
1860. Acest an le face bataie de cap si politicienilor, de vreme ce din toate partile se anunta lupte si stie Dumnezeu ce prognosticuri, dar mai ales stirea ca Garibaldi si-a început activitatea, ceea ce face ca si fii maghiari se înfierbânta, deci vedem timpul sosit sa intram în actiune.

Transilvania, imediat dupa 1859. Ani tulburi, vremuri tulburi, evenimente tulburi, dar oameni înflacarati. Satul se cheama Cernatul de Jos astazi, pe hartile imperiale era cartografiat atunci Csernaton, dupa varianta secuiasca a numelui, împrumutat de la apa, mai mult sau mai putin neagra, mai mult sau mai putin tulbure, a râului din apropiere, dovada ca, într-o istorie mai veche, si slavii au trecut pe acolo. Csernaton e si era primul sat de dupa Târgu Secuiesc, pe drumul catre Brasov, adica în tinutul secuilor ardeleni. Povestea soldatului Bernald, fascinanta, consemnata în jurnal, începe aici si duce pîna departe, în Italia. Nu s-a pastrat o fotografie a personajului, s-a pastrat doar jurnalul, în ungureste, tradus mai apoi de unul dintre urmasii lui în româna, pentru amintirea urmasilor si mai tineri, care nu mai întelegeau maghiara, limba strastrabunicului dinspre mama. Tiranul e puterea austriaca, iar Bernald, secui patriot, traieste epoca, trup si suflet alaturi de patria asuprita, Ungaria. Suntem în epoca romantica, epoca nationalismelor.

Secolul se framânta, Europa se schimba. Bernald face parte din istoria mica, dar vrea sa participe, înflacarat, la istoria mare. În imediata lui vecinatate, peste munti, geografia nationala capata, cumva neasteptat, granite noi. În 1859 apare pe harta Europei o tara noua, se va numi România, va fi regat curând si, peste nici jumatate de secol, când Transilvania se uneste cu România, satul lui Bernald va face parte din tara nascuta la 1859. Bernald lupta pentru un alt viitor, vrând sa puna istoria în granite diferite decât cele pe care le va trasa, destul de curând, primul razboi mondial. Despre români, natie asuprita, pe care o cunoaste bine, nu are în jurnalul lui decât cuvinte bune. Vor trece anii, iar când va sosi al doilea razboi mondial, urmasii lui nu mai sunt maghiari, ci români, urmare a unor casatorii interetnice succesive. Si vor lupta de partea României, împotriva patriei strastrabunicului lor.

Dar deocamdata, Bernald noteaza în jurnal atmosfera sfârsitului de an 1859.

În ultimele zile ale acestui an s-a putut auzi sau vedea cum dispare unul sau celalalt tînar, parca l-ar fi înghitit pamîntul si nimeni nu stia unde si încotro a luat-o; numai din scrisorile trimise din alt oras aflau parintii si prietenii ca au plecat sa-si cîstige laurii pe cîmpul de lupta pentru libertate; din svonuri se afla ca au plecat ca soldati la Garibaldi; rare au fost praznicurile si ospaturile la care nu s-a ciocnit un pahar în cinstea lor.
În ultimele luni ale acestui an pleaca grupuri întregi de tineri aflând ca la Galati se formeaza un corp de aramta maghiar care în anul 1861 va intra în actiune, utilizînd armele, daca pe cale pasnica nu se va obtine ca guvernul tiran sa aprobe constitutia din anul 1848, Dozsa redactorul curierului din Cluj, facînd vâlva mare în legatura cu Legiunea.
Tineretul este neastîmparat, nici unul nu voia sa se sustraga dela datoria sfânta.
Si noi am avut prilejul fericit sa gazduim tineri veniti atît din Ungaria, cât si din Ardeal, prevazîndu-i cu cele necesare si îndrumându-i mai departe.
Eu, care nu ma simteam mai prejos decât cei care plecau, mi-am dat seama ca nu mai pot pierde timpul pe acasa, deci am dat la ai mei de înteles ca voi pleca, însa momentan nu era posibil, deorece eram pe punctul ca azi-mâine sa „intru în rândul oamenilor” (adica sa ma însor); iubeam si eram iubit; o cunosteam de sase ani, convins fiind ca ma va putea face fericit; o priveam ca pe sotia mea, desi eram numai logoditi; de cînd am venit acasa, mi-am petrecut majoritatea zilelor împreuna cu ea, care reprezenta fericirea.

Dorinta tânarului Bernald întâmpina, evident, opozitia familiei:

Când a aflat mama, da mai ales matusa ce am de gînd sa fac, nu numai acasa, dar si în comuna, me urmareau cu vorbele lor de a ma abate de la intentia mea; vreau sa fac si pe M (Maria) nenorocita? Totul era nesigur în ceea ce priveste Legiunea, sunt numai vorbe desarte; nu am ce sa manânc si nu-mi pot satisface orice dorinta si nu mi-a fost deajuns mizeria pe care am îndurat-o pe timpul serviciului militar la austrieci?
Fratele Stefan care emigrase în 1849 istorisea de mizeria pe care a dus-o în emigratie… Toate acestea cu scopul sa ma abata de la planul pe care mi-l facusem, însa totul era zadarnic; eram hotarât ca îndata ce voi nimeri o companie corespunzatoare sa-mi iau adio dela poarta, las scrisorile pregatite si plec în taina ca nici servitorul meu sa nu stie de aceasta plecare…

În 1861 Bernald Mihai avea 25 de ani, se nascuse adica în 1836, si era descendentul unei familii de secui, cu ceva avere, înnobilata, dupa cum rezulta din inscriptia din amvonul bisericii reformate din Cernatul de Jos:

Ad Gloriam Dei Propriis Supmtiis Johan Bernald Spec. A Ge. D. Fieri curavit Ano 1700 26 Mart.

O alta atestare, din 1580, arata ca familia Bernald doneaza parohiei calvine nou înfiintate cinci jugare de pamânt arabil. Alte documente nu se pastreaza, doar o fotografie de epoca a conacului, în muzeul din Cernat.
În afara celor notate în jurnal, despre Bernald nu s-au pastrat foarte multe informatii. Se stie cum a murit. Bolnav de tifos, se scoala din pat pentru a le da taranilor ajutor la stingerea unui incendiu. Face pneumonie si moare curând, în 1872, fiind înmormântat în curtea conacului. Slujba de înmormântare a fost celebrata de episcopul locului care ar fi spus:

Am pierdut un om de valoare si clopotul bisericii s-a spart de durere.

Se casatorise cu Maria, cea pe care nu vrea sa o paraseasca la începutul jurnalului. Au avut 5 copii, doi baieti si trei fete. Sunt toti mici la moartea tatalui.
Maria ajunge pe mâna unui camatar, pierde conacul si toata mosia, mai ales ca sapte ani la rând recolta va fi distrusa de grindina. Doua dintre fete, Amalia si Ana, vor fi date la institutul de calugarite din Sibiu, unde primesc o educatie buna. Fata cea mica, Ilona, urmeaza scoala de învatatoare din Cluj. Baietii, Mihai si Bela, sunt înscrisi la Theresianum, scoala de copii orfani de la Sibiu înfiintata de Maria Tereza. Mai târziu, Maria se stabileste la Ileana, institutoare la Lueta, si moare în 1914, la 76 de ani, dupa o viata plina de evenimente. Satenii îi vor ridica o cruce de stejar înalta de sase metri.

Jurnalul lui Bernald ramâne în proprietatea Amaliei. Îl va transmite fiicei, aceasta îl va face cadou nepotilor, care, neîntelegând maghiara, îi cer bunicului, colonelului Borda, sa traduca jurnalul în româna. Jurnalul începe pe 1 ianuarie 1861 si contine notatiile lui Bernald pâna la sfârsit de aprilie 1861, când Bernald e deja în Italia. Ce se pastreaza e de fapt transcrierea „în curat“ a însemnarilor de drum, în iulie 1861, când Bernald e la Nocera. Cum finalul nu a fost redactat sau a fost pierdut, nu stim cum s-a încheiat povestea soldatului Bernald, care a plecat din satul sau din secuime ca sa se înroleze în armata lui Garibaldi la 1861… Dar ce s-a pastrat e cât se poate de interesant.

Ianuarie 1861

În aceeasi zi de început de an se întâmpla ceva istoric, în sensul mare al cuvântului. Benito Juárez captureaza Mexico City. Dar e prea departe, Bernald nu va avea niciodata stire de asa victorie importanta sau, daca va afla, nu-l va interesa deloc. El scrie în Jurnal:

1 ianuarie 1861. Aceasta zi a fost pentru noi cât se poate de serioasa; sculându-ne, mi-am dat seama ca zilele trec fara rost; n-am nici-o ocupatie, nu ma tin de gospadarie (agricultura), duc o vieata de trântor, în definitiv am ajuns ca plec, orice s-ar întâmpla. M-am dus la fratele meu sa-l felicit, ca de obiceiu de ziua anului nou. Dupa dejun m-am dus la Horia (Erestevény) unde statea logodnica, ca sa-mi prezint felicitarile. Maria aflând de intentia mea m-a rugat sa renunt la astfel de gînduri daca o iubesc. O iubeam sincer, nu atât pentru frumusetea ei, nici pentru averea ei considerabila, Dumnezeu stie motivele, o iubeam ca pe nime altul.

Urmeaza relatarea discutiei cu Maria si cititorul de astazi al jurnalului descopera un erou dupa toate canoanele epocii romantice. Gata sa plece la lupta, dar sentimental pâna la lacrimi cu femeia iubita.

I-am descris, noteaza Bernald, starea mea sufleteasca: azi, când fiecare patriot are datoria sa raspunda la chemarea patriei, ar fi las din partea mea sa stau fara rost acasa. Am plâns, deoarece o iubeam. M-a rugat, invocând tot ce am mai sfânt, sa nu o parasesc. Însa ce era de facut: sa me sustrag de la datorie ca alti lasi, nu se potrivea cu parerile mele si cu natura mea. Dupa multe insistente, am convins-o, ea punându-mi conditia sa ma întorc cât mai repede si sa îmi tin cuvântul dat. s…t Ma simteam fericit ca eram logodit cu o fiinta care nutrea sentimente patriotice, fiind în stare sa renunte la fericire si cum spunea Pëtofi si-a sacrificat iubirea pe altarul patriei. Ce multumit trebuie sa fie cel care, plecând, parasea o astfel de iubita!

Pe 2 Ianuarie 1861, a doua zi dupa ce soldatul Bernald din Cernatul de Jos îsi începe „Jurnaliera“, Wilhem Friedrich al IV-lea de Prusia moare si e urmat la tron de Wilhem I. Pe 3 Ianuarie, Bernald nu are stire de asa ceva, noteaza în jurnal ca dorinta de plecare se cam potolise, ca nu mai era asa de hotarât sa paraseasca o fiinta iubita. Prins între doua decizii, amândoua grele la suflet, Bernald e sfâsiat de gelozie. Îi face o vizita lui Réty, prietenul sau bun, pentru masa de adio. Dar îsi aduce aminte ca demult Réty îi dadea târcoale Mariei.

El fiind un barbat chipes, te pomenesti ca dracul nu doarme…

Apoi alt gând greu de suportat, în drumul de întoarcere catre casa: cum le va spune fratilor?

Departe de Bernald, Razboiul Civil din America e în plina desfasurare. Pe 3, Delaware voteaza împotriva secesiunii. Pe 3 ianuarie Bernald Mihai face o calatorie la Szracse, la fratele lui, cu inentia de a-i vorbi despre plecare si de a-l lua cu el pe Geiza, dar pe acesta nu-l gaseste, e la Târgu Secuiesc. Pe seara vrea sa plece, dar cumnatul insista sa ramâna. Bernald îsi trimite trasura acasa si accepta cu o conditie: sa îl duca la Tamásfalva la T. Gorgely, ca sa se informeze mai bine asupra plecarii. Aici erau mai multi refugiati, un colonel de artilerie, un maior, carora Bernald le spune ca e amator sa plece, desi din pricina zapezii cazute drumurile din munti sunt impracticabile. Ziua de 3 ianuarie se încheie cu aceasta notatie:

În drum spre Szarcse mi-au degerat urechile si numai cu comprese cu gheata le-am vindecat. La Szarcse i-am comunicat fratelui meu cele stabilite: daca Geiza era hotarât sa plece, sa pofteasca la locul de întâlnire, pâna Sâmbata la amiaza.

Daca ar trai bunicul,
si-ar da seama ca toate curg…

E Bernald reprezentativ pentru secolul al-XIX-lea? Facând parte dintr-o populatie izolata, minoritara atunci si acum, cu traditii foarte particulare, primul raspuns ar fi negativ, cu atât mai mult cu cât statutul lui social e unul relativ special, pentru ca face parte dintr-o familie înnobilata. E calatoria lui una speciala? Prins între dragostea fata de Maria si dragostea fata de patrie, decide sa plece din satul lui, traverseaza Carpatii, merge pe Dunare, strabate Marea Neagra pâna la Constantinopol, oras pe care îl descrie cu uimire, apoi ajunge în Italia unde, dezamagit de lipsa de eroism a luptelor, nici macar nu îsi încheie jurnalul si se întoarce acasa. Povestea pare speciala. Dar chiar paginile jurnalului lui Bernald îl fac pe cititorul de azi sa înteleaga destul de repede ca în epoca dorinta înflacarata de a lupta pentru patrie nu e neaparat un fapt izolat. Sunt numerosi secuii care trec Carpatii si merg la Galati, unde se organizau plecarile pentru armata lui Garibaldi.

Istoria povestita în jurnal de Bernald poate fi citita ca un roman. Nu lipsesc deloc ingredintele unui roman de epoca, de la povestea de dragoste la povestea de lupta, e intriga, e decizie, e aventura, e suspans… Dar realitatea e ca jurnalul e jurnal si povestea e reala, s-a întâmplat, a fost traita si nu e atât de unicat pentru mijlocul de secol XIX cum ar putea sa para azi. Epoca nationalismelor a folosit elanul romantic al oamenilor romantici pentru lupte si razboaie dezamagitoare, lipsite de laurii victoriei. Am numi astazi fenomenul manipulare, poate. Prin Bernald vorbeste o epoca. El nu e eroul unui lupte, nu e eroul unui roman involuntar, e personaj real al epocii sale, client binevenit al unei foarte posibile analize de microistorie.

La drum, spre Italia

5 Ianuarie, scrie Bernald în Jurnal, e ziua cea mai grea din viata lui.

Aduncând patriei primul sacrificiu,

trebuie sa îsi paraseasca mama, logodnica, fratii. Despartirea se face cu o masa frumoasa, potrivit unei vechi traditii, dar

niciunul n-aveam pofta de mâncare

. Saniile sunt gata la ora doua dupa amiaza si în aceeasi zi începe traversarea Carpatilor. Drumul e greu, noaptea întunecoasa,

ne era interzis sa vorbim între noi ca nu cumva sa ne auda jandarmii

, noteaza Bernald. Zapada e foarte mare, 3 stânjeni (aprox. 6 m.) Un pârâu marcheaza granita cu Moldova:

ne simteam în siguranta acum, aflându-ne într-o tara libera în care nu ne mai temeam de tiran.

Si prima localitate întâlnita e Herta, o statiune de munte pentru românii mai înstariti si boierii mai saraci, asemanatoare cu Tusnadul.

Urmeaza descrierea calatoriei catre Galati, strabatând un peisaj pitoresc, dar neinteresant pentru calatorul dornic doar de lupte, cu tufisuri si case darapanate, dupa ce se iese din munti, catre Bacau. Drumul, construit de austrieci, pentru a fi de folos în razboiul Crimeei, nu mult în urma, e distrus de ploile însemnate care cad în Moldova. Popasururile se fac mai rar la han si cel mai adesea la familii secuiesti stabilite în Moldova. Bernald descrie casele acestora si primirea facuta, de care e cel mai adesea impresionat. Când peisajul se deschide, lui Bernald i se pare ca regiunea seamana cu cea de la Tisa, din Ungaria de Jos. Bacaul nu-l impresioneaza deloc, nici nu are de ce, orasul nu era prea interesant la mijlocul secolului al XIX-lea:

vorba vine oras, satul meu este mai ordonat; nu vreau sa mi se aplice proverbul ca fiecare tigan îsi lauda calul, dar localitatea nu se putea numi oras, deoarce se compunea numai din pravalii si cârciume si avea doar cu o biserica mai mult decât un sat. Aici sunt multi evrei, pravaliile, cârciumile si meseriile sunt în mâna lor.

De la Bacau, unde se face schimbul de carute si unde Bernald vede prima linie telegrafica, grupul lui urmeaza drumul catre Domnesti. Într-o cârciuma, are ocazia sa vada dansul national românesc. Descrierea lui, la 1861, prin ochii lui Bernald, suna asa:

în cap conduce un flacau, urmeaza fetele si nevestele tinere, apoi barbatii, formând un semicerc; fac patru pasi la stânga, apoi la dreapta, dupa muzica. Barbatul care conduce spune versuri. Muzica se compune dintr-o vioara, dintr-un instrument asemanator gitarei, deservita de tigani, a caror obârsie se vede de pe mutra lor, în haine rosii ca si la noi. Costumele sunt frumoase, crinolina a ajuns si aici. Am vazut femei frumoase, pacat ca se fardeaza grozav!

Bernald noteaza ca vinul e ieftin si prost, ca se serveste în cane de lemn si ca românul petrece toata iarna. De remarcat ca vorbeste de români, si nu de moldoveni. De remarcat ca, desi vede saracie, îi priveste pe români cu simpatie si stie ca românii de acasa sunt aceiasi cu cei de aici:

Ne-am întâlnit cu români din Bretcu care mergeau cu oile la munte.

În treacat, Bernald noteaza despre gradinile de zarzavat ale bulgarilor, cu un interesant sistem de canalizare pe timp de seceta. Bulgarii de aici trimit verdeturi si legume pâna la Bucuresti.

Luni, 17 Ianuarie, spre orele 10, apar în vazul calatorilor morile de vânt de la Galati. Aici, Bernald vede Dunarea, îsi ia camera la un hotel care apartine unui german si începe sa-si prezinte, în Jurnal, tovarasii de calatorie, cu povestile lor. Despre oras scrie ca era

pe atunci cel mai însemnat port pe Dunare al celor doua Românii, ca e un oras însemnat pentru viitor si ca sub Cuza a luat avânt mare.

Centrul orasului îi place, sunt case în stil italian, cum spune el, cu doua-trei etaje si pravalii, cârciume sau cafenele la parter. Mahalalele sunt însa dezordonate si lipsite de curatenie. Toate natiile au aici, observa Bernald, un consulat, o moara de vânt, o fabrica de pâine si una de carne. Îl impresioneaza mult armata româna, flacai zdraveni, care arata mai bine chiar decât rusii. Sunt mai toti fii de boier si poarta uniforma franceza.

Dunarea e înghetata, asa ca Bernald si tovarasii lui sunt nevoiti sa întârzie mai mult la Galati. Descrie mai tot timpul ungurii pe care îi întâlneste. Dar si câteva evenimente care îl impresioneaza, înmormântarile ortodoxe, serbarea aniverarii a trei ani de la Unirea României.

La 16 martie 1861, Bernald poate în sfârsit parasi Galatiul, se îmbarca pe vaporul Taurus cu destinatia Italia:

Capitanul vasului ne-a pus la dispozitie o magazie din fundul vasului, în care se gaseau butoaie, frânghii si vreo 50 de piei de vaca care miroseau îngrozitor; în aceasta magazie s-au înghesuit cei 150 de emigranti. Un grup vorbea, altul cânta, al treilea juca carti, altii carora vinul li se suise la cap, se certau. Nu mai era loc pentru un ac. Înaintea noptii am cântat imnul si cântece de adio.

În aceasta atmosfera, Bernald calatoreste pe Dunare pâna la Tulcea, vama turceasca, unde vasul asteapta o zi. Delta îl uimeste pe calator, e timp, drumul pâna la Sulina dureaza o zi. Îl impresioneaza profund marea, pe care nu o mai vazuse pâna atunci.

Am auzit si am citit despre frumusetea rasaritului si a apusului de soare pe mare. Acuma aveam o ocaziune sa-l vad cu ochii mei. Crepusculul revarsa niste culori de purpura. Aveai impresia ca sunt niste munti asemanatori Carpatilor care împrejmuiesc Ardealul, cari la un moment dat muntii si delurile se aprind si peste vreo câteva clipe dispar dealurile si apare soarele în toata maretia si splendoarea sa drept regele marii. Am fost adânc impresionat de frumusetea acestui spectacol. Am intonat imnul patriei noastre si mi-am amintit de strabunii nostri îmbracati în haine de pantere.

Popasul urmator e Varna, prilej de a descrie mâncarurile turcesti, pilaful si amestecurile orientale de carnuri, care nu-i plac deloc. Doar mâncarea de acasa e buna, desigur, ca pentru orice om de la tara.

Pe 20 martie, Taurus intra în strâmtoarea Bosfor si ancoreaza la Constantinopole, în port. N-am cuvinte sa descriu toate frumusetile, scrie Bernald si ochiul lui e impresionat profund de ce vede aici, minarete, vilele grecilor bogati si palatul sultanului pe care îl numeste împaratul împaratilor.

Nu are timp prea mult sa vada orasul, în aceeasi zi trebuie sa se îmbarce pe vasul care merge catre Italia. Un vas al unei companii franceze, în care figura ca actionar chiar si Napoleon. Vaporul era minunat, iar marfa transportata valora sute de mii, calatorii de pe vas erau foarte amestecati, unii cu avere si în calatorie de nunta sau de placere, altii cu interes de afaceri sau, ca si Bernald, porniti la lupta.

Un accident, ciocnirea cu alt vas, unul mult mai mic, cu pânze, tulbura prima noapte de calatorie pe Marmara. Bernald noteaza: Scufundarea vasului era un aspect interesant; dintâi s-a scufundat prora, apoi întregul vas.

La iesirea din Marmara, ochiul calatorului retine un sat, despre care crede ca e cladit pe locul vechii cetati Troia. Ziua urmatoare, vasul ancoreaza la Atena, Bernald doar viseaza la frumusetea locurilor si a monumentelor, pentru ca nu e permisa coborârea de pe vas.

23 martie: în jurnal e notata descrierea unei furtuni. Decor romantic, pentru un calator romantic.

Italia

La 24 martie se zareste Italia, coastele Calabriei sunt vesele si cuprinse de primavara. Aici era primavara pe când la noi nu demult parasisem regiunile iernei. Locurile sunt încântatoare si pentru ca aici eroul libertatii Garibaldi cu o mâna de oameni a izgonit tiranul de pe tron.

La Messina, vreme de o seara. Nici mâncare italieneasca nu-i place, dar orasul e frumos si urmele victoriilor lui Garibaldi, cele atât de dragi lui Bernald, sunt peste tot.

Pe 25 martie vasul ancoreaza definitiv la Neapole si de aici Bernald se îndreapta catre Nola. Ultima notatie din jurnal e din ziua de 4 aprilie, ziua Pastelui. De fapt totul e transcris trei luni mai târziu, când Bernald e la Nocera, dupa însemnarile din timpul calatoriei.

De la început se contureaza semne de întrebare, destul de triste: muti dintre cei înrolati ca voluntari în trupele lui Garibaldi nu sosirera aici mânati de sentimente patriotice, ci din alte motive, plata rentei, sau ca sa scape de diverse alte probleme din tara. Altminteri, Italia îi apare asa cum o stia din imaginatie:

Înca din copilarie stiam ca Italia este o gradina a carei frumuseta te impresioneaza.

Daca cineva m-ar întreba ce am vazut mai mult în Italia, i-as raspunde: preoti si magari. Cu aceasta notatie, de un fenomenal comic involuntar, se deschide episodul impresiilor italiene ale lui Bernald. Dar, daca episodul italian ar trebui rezumat la un cuvânt, acesta ar fi dezamagire. Bernald nu întâlneste aici luptele eroice la care se astepta, nici oamenii nu sunt cei pe care îi visa el înainte de plecare. E si motivul pentru care nu îsi încheie jurnalul si se întoarce curând acasa…

Cernatul de Jos, 2009

În august 2009, la aproape un veac si jumatate de la nemaipomenita calatorie a soldatului Bernald din Cernatul de Jos în Italia pentru a se înrola în armata lui Garibaldi, am ajuns la Cernat, într-o cercetare de teren, pe urmele eroului de jurnal. Un sat pasnic, topit de caldura verii, care m-a întâmpinat cu o nunta traditionala secuiasca. Ca si la nuntile românesti de sat, impresia generala era aceeasi: elemente de arhaicitate evidenta, combinate cu insertii contemporane, cumva suparatoare la prima vedere. Fotografiile de nunta se faceau în curtea muzeului etnografic al satului, amenajat semioficial în anii 70 de un fiu al satului si aici a început, pe neasteptate, cercetarea mea. Deghizata în muzeu, pentru a evita confiscarea în anii 70, era o impresionanta colectie, ramasa cumva particulara, de obiecte vechi, de tot felul, de la fiare de calcat, aparate de radio, godine, talangi, coase, fotografii de epoca, înscrisuri vechi si costume, pâna la masini agricole uluitoare, de mari dimenisuni, ramase de pe mosii si îngramadite în câteva soproane. Cladirea din mijloc e un conac, curio, al celei mai înstarite familii care a locuit la Cernat, Damokos, pe care istoria României o retine pentru legaturile comerciale cu românii din Moldova. Citisem jurnalul si „filmul“ a început sa capete culori: la mijloc de secol XIX, regiunea era în acelasi timp si foarte izolata, dar si, paradoxal, foarte legata de restul lumii. Familiile înnobilate duceau o viata nu mult diferita prin ritm de a taranilor simpli, doar ca chiverniseau o avere considerabil mai mare. Conacul Damokos, de pilda, e înconjurat de 100 de hectare de teren arabil.
Aveam sa descopar ca agricultura de mijloc de secol XX era uluitor de moderna, cu masini de treierat cu abur si instalatii tehnice care impresioneaza prin dimensiuni si ingeniozitate. Cumva, cu siguranta, de fapt, mai moderna decât astazi. Dar practicile agricole erau însotite, se vede din fotografii, de ritualuri vechi de invocare a fertilitatii. Stranie perioada mai e mijlocul de secol XIX, alaturând, fara sentimentul contrastului, realitatile cele mai diferite.
Bernald, ca avere, era undeva pe la jumatate între famiile înnobilate ale satului. Dar informatiile despre el sunt putine. Nu am reusit sa-i identific mormântul, dar în biserica de rit calvin din sat se pastreaza o inscriptie referitoare la familia lui. Conacul apare într-o poza de epoca din colectia muzeului si a fost destul de greu sa-l idenfici astazi, în imediata vecinatate a bisericii ortodoxe. E proprietate privata, dar locuitorii lui stiu ca aici a locuit cândva familia Bernald, ai carei urmasi au plecat demult din sat, nimeni din cei în viata nu-si aduce aminte de ei. Conacul, destul de transformat astazi, e închiriat pentru cursurile gradinitei locale.
Atât. Cernatul de Jos nu a mai conservat prin nimic amintirea unui oarecare Bernald, care, la 1861, îsi paraseste satul pentru a ajunge departe, în Italia, ca sa lupte alaturi de Garibaldi.
Poate doar arhivele bisericii calvine sa mai pastreze niste marturii, dar ele sunt scrise într-o limba pe care eu nu o înteleg, au si ars si au fost saracite de comunisti.

Când, în 1959, fix la o suta de ani de la primele evenimente consemnate de jurnal, Colonelul Borda traduce pentru fiul sau, Ghita Borda, însemnarile unui strabunic a carui limba stranepotul nu o mai întelege, amintirea omului Bernald se pastreaza asa:

.

..Idealist, bun, patriot, paraseste parintii, fratii si pe logodnica sa; pleaca în Italia pentru a lupta sub steagul lui Garibaldi, în scopul de a promova libertatea patriei sale…

Si despre Maria, câteva rânduri, la finalul traducerii în româna:

.

..un suflet mare si nobil, învinge cu o tarie si o energie demne de admirat toate loviturile pe care i le rezerva viata. Modul cum cum a stiut sa suporte pierderile si durerile îi împleteste fruntea cu coroana nepieritoare de eroina…

Eroi, fara carne vie, asa par astazi oamenii dintr-un jurnal care a ajuns întâmplator la mine. Bernald e epoca lui. Omul romantic, în lupta cu realitatea. Plasmuit din vise si teluri. Realitatea îl transforma într-un naiv Don Quijote. Balaurii nu-s decât mori de vânt. Garibaldi si luptele eroice din Italia, asemenea. Dezamagit, omul romantic nu-si încheie jurnalul.

Originalul si traducerea jurnalului soldatului Bernald au apartiunut doamnei Gabriela Gorovei care mi le-a daruit în 2005.

Un comentariu pentru “Jurnalul soldatului Bernald din Cernatul de Jos”

  1. decembrie 5, 2014 la 2:13 pm

    Multumim site-ului și autorului pentru informatii , dar si pentru plusul de simtire sufleteasca pe care l-a transmis și indus !
    Marelena & Radu Puscarciuc

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper