Iubind cu disperare România

Scrisoare catre un tânar care nu are motive sa iubeasca România

Exista un timp al iubirii si unul al indepartarii de iubire. Vorbele inteleptului Solomon imi rasuna in urechi destul de des. Se spune ca in tinerete imparatul Solomon a scris „Cântarea Cântarilor“, un imn al iubirii cum nu s-a mai scris vreodata, la maturitate a scris „Proverbele“, mostra de intelepciune, iar la batrânete „Eclesiastul“, o opera despre desertaciune, pustiu si lipsa de sens a zbaterii vietii. Fiecare din vârstele inteleptului a adus o opera care corespundea cel mai bine starii lui de spirit. La tinerete este iubirea cea care trebuie sa ne domine, ea poate sa ne orbeasca, sa ne faca sa traim mai intens si sa infasuram lumea intreaga in dragostea noastra de viata. Nevoia de a fi iubiti este nevrotica, cum spune psihanalistul american Karen Horney, „trebuie sa ma iubesti numai si numai pe mine“, trebuie sa ma iubesti pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. Traim nevoia nevrotica de afectiune si aprobare: nevoia oarba de a placea celorlalti si de a le primi dragostea si aprobarea.
Dar si nevoia de a iubi trebuie sa fie la fel de puternica. Nu am gasit inca teoretizarea prin psihanaliza sau in alte locuri, dar este clar ca iubirea te incarca de energie si de viata, te impinge inspre ziua de mâine cu o forta vitala pe care nu avem cum s-o luam de altundeva. O vreme am locuit lânga o biserica in Cluj si in zilele de sarbatoare ma uitam la fetele fara nici un rid ale unor oameni luminati de credinta in Dumnezeu, de iubirea pentru Isus, vedeam in privirea lor blânda o parte din cer. Vedeam pe fetele lor iubirea si mila pentru celalalt si asta imi dadea in fiecare duminica un sentiment de intelegere si resimteam o mare emotie pentru intreaga natura umana.
Ma uit de mai multe zile peste raspunsurile unui esantion de tineri pe care i-am intrebat lucruri despre relatiile cu celalalt, despre relatia lor cu tara si despre patriotism. Cei mai multi dintre ei sunt raniti. Nu le place viata pe care o duc, abia asteapta sa plece din România in alta parte. Incerc sa-i inteleg, nu-i condamn, ma uit cu drag si cu infinita compasiune la ei, mai ales când vorbim in pauzele de curs, dar ma intorc acasa si, singur, in apartamentul meu de la Bucuresti, nu pot adormi gândindu-ma ce ar trebui sa facem pentru ca tinerii nostri sa poata din nou sa-si iubeasca tara. Da, prieteni tineri, poate ca nu v-ati nascut in locul potrivit, cum spune un cântec al vostru, dar nu trebuie sa iubiti pentru ca viata v-a adus ceva gratis, pentru ca soarta v-a parasutat intr-un loc fara de griji. E adevarat, nu ma pot opri din a scrie cu ingrijorare despre nimicniciile de fiecare zi ale semenilor nostri sau despre politicienii corupti, despre modul in care ne ucidem viitorul cu mâna noastra, dar niciodata nu mi s-a facut chiar atâta lehamite incât sa moara si ultima speranta. Nu sunt fericit cu ceea ce se intâmpla, dar scriu cu disperarea ca poate ma aude cineva, poate sunt oameni care vor reusi sa se uite dincolo de ciorovaiala zilnica a politicienilor si vor putea sa mearga mai departe cu sufletul neintinat de zoaiele si în noroiul cotidian.
Dragostea este indelung rabdatoare, se spune  in capitolul 13 al cartii 1 „Corinteni“, este plina de bunatate: „dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se lauda, nu se umfla de mândrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se mânie, nu se gândeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.“
Nu trebuie sa iubesti ca multumire pentru ceva, poti iubi cu disperare doar pentru nevoia inaltarii pe care ti-o da iubirea. Trebuie sa iti dezvolti capacitatea de a iubi ca o forma de inaltare in umanitate si spiritualitate. Iubim prin ceea ce avem mai bun, iubind luminam partea cea mai buna din noi, cum spunea Octavian Paler.

Tinere prieten, poti pleca departe de România, dar nu pentru a nu te mai intoarce, nu pentru a te pierde intr-un peisaj strain, ci daca ai un proiect personal puternic. Poti visa sa ajungi un mare savant, sa-ti fie recunoscut vreun talent, dar nu cred ca poti sa-ti iei lumea in cap pentru speranta ca dincolo manânci mai bine ori pentru ca acolo o sa-ti poti cumpara mai repede masina sau casa. Nu stiu daca dincolo ai mai multe sanse in lipsa unui proiect foarte clar si a unei dorinte nestavilite de a munci pâna la epuizare pentru el. Ai mari sanse de esec daca nu te poarta un vis, un vis mai puternic decât tine, mai puternic decât naturala dorinta de a face doar un minim de efort pentru maximum de rezultate.
Este adevarat, uneori societatea noastra poate sa-ti ucida speranta, dar când este o speranta puternica, ea nu moare prea usor. Speranta nu este o strategie, este adevarat, dar speranta poate fi bazata pe un proiect mare pentru care in fiecare zi faci câte ceva. Speranta devenirii unui tânar trebuie sa-i poarte pasii prin toate bibliotecile unde poate sa-si slefuiasca mintea si sufletul, apoi isi cauta un magistru, un om care sa-i indrume primii pasi pentru ca sa isi indeplineasca visul acela mare.
Draga prietene, nu vad alta mare modalitate de a deveni un om realizat, de a trai mai bine, de a fi respectat decât prin intermediul realizarii tale ca om, ca specialist, ca parte exceptionala dintr-o retea care face ceva pentru societate.
Dar pentru acestea este nevoie sa visezi la ceva inalt si sa cauti modele, sa cauti un magistru care sa te indrume. Chiar nu ai gasit pe nimeni in viata asta caruia ti-ar fi placut sa-i semeni? Gândeste-te bine, poate vreun profesor, un antrenor, poate ai vazut pe cineva la televizor, poate poti admira un parinte, un unchi sau vreun prieten al familiei…
Poate România nu este locul potrivit, dar, dragul meu prieten tânar, tu ai un proiect pentru care ai facut ceva, l-ai gandit, ai facut vreun efort? Inainte de a vrea sa pleci din România fara a te uita in urma, incearca sa faci o mica contabilitate. Câte ore pe zi ai alocat in ultima vreme visului tau, proiectului tau personal? Daca inca nu ai acest proiect, macar ai visat la el cu ochii deschisi? Te-ai gândit macar la mijloacele prin care poate fi atins visul tau?
Am cunoscut multi români nefericiti in strainatate, multi români cu destine mediocre care injurau tara de adoptie, asa cum injura si România. Probabil ca fiecare societate are lucruri pentru care merita blamata, asa cum sunt sigur ca putem gasi lucruri bune oriunde am merge. Doar proiectul nostru este cel ce se poate lovi de bariere sau poate sa valorifice oportunitatile. Nicio societate nu cred ca este buna in sine si nici paradis absolut pentru toti locuitorii ei. Daca vom avea puterea sa credem in ceva, atunci poate vom reusi sa schimbam lumea noastra. Dar schimbarea trebuie sa inceapa cu noi. Schimbarea trebuie provocata, istoria trebuie provocata. Trebuie sa asteptam ca istoria sa ne scoata in fata o mare ocazie pentru a reusi sa ne remarcam? Poate ca trebuie sa ne gândim noi primii sa incercam cu toate puterile noastre sa modificam cursul lucrurilor inspre realizarea proiectului nostru.
Am citit, in ultima vreme, doua lucruri care m-au socat.
Mai intâi declaratia unui vames de la Moravita: „Am atâtia bani ca pot sa ma sterg la fund cu ei! Dar nu pot sa ma opresc, ma, nu pot sa nu mai iau! Mi-a intrat in sânge!“. Da prietene, asta este o parte din realitatea cruda a zilelor noastre. Acest vames vorbeste pentru o masa destul de mare de functionari publici care au intrat intr-un sistem corupt ce alimenteaza cu resurse politicienii. Ce facem in aceasta situatie? Plecam din tara? Putem sa nu participam macar noi, personal, la ticalosia generalizata. Putem sa promovam alte valori in grupul nostru de prieteni, putem sa ne educam copiii altfel, putem sa ne opunem acestor practici. Sa nu uitam ca practica aceasta de coruptie are cel putin doua parti care câstiga in detrimentul interesului colectiv. Nu doar vamesul este vinovat ca pretinde spaga, sunt vinovati si cei care gasesc in contrabanda un mod de a câstiga si de a nu plati impozite. Ne putem gândi ca o parte dintre noi intretinem din comoditate sau conformism chiar practicile de care ne plângem. Acceptam si nu ne opunem, uneori chiar ne convine acest lucru, este de cele mai multe ori o complicitate generala la cele mai proaste obiceiuri ale noastre.
Un al doilea lucru care m-a socat a fost un articol scris de Mircea Eliade in 1934, deci atunci când avea 28 de ani. Mircea Eliade vorbeste despre imaginea noastra proasta in lume si despre faptul ca hotia noastra devenise proverbiala. Iata ce proverb citeaza el dintr-un almanah al vremii: „Când cineva fura este cleptomanie. Când mai multi fura se numeste manie. Când un popor fura este România“.
Revoltat, tânarul Eliade se intreaba retoric daca nu ar trebui sa ne crape obrazul de rusine, dar eu ma ingrijorez de faptul ca este deja atât de veche meteahna incât a devenit un comportament  generalizat social. Deci vamesul acela de la Moravita vorbeste deja despre un fel de ADN cultural. Este un obicei pe care trebuie sa-l schimbam, nu cred ca avem voie sa ne resemnam sau sa plecam din tara pentru asta. Indiferent ce ne arata fiecare zi traita in România, nu cred ca trebuie sa ne luam lumea in cap, nu cred ca trebuie sa plecam oriunde in lume, chiar fara nici un proiect personal. Motivatia negativa de a parasi România pentru ca este un loc urât, fara morala, fara sanse pentru tineri, fara viitor nu poate sa ne impinga spre ceva in viata. Este greu sa credem ca acest lucru ne va ajuta sa ne implinim undeva in alta tara.
Mircea Eliade a plecat din România, dar nu pentru a nu se mai intoarce. A plecat in India, apoi in lumea larga pentru a studia marile religii ale lumii, a plecat sa implineasca un destin. Imprejurarile istorice au facut sa nu mai poata reveni in patrie, dar acest lucru a fost o rana pe care a purtat-o peste tot pâna la sfârsitul vietii sale. A reusit sa devina una dintre personalitatile lumii pentru ca a avut un proiect. Nu s-a despartit de România cu ura, a purtat-o peste tot, a aratat-o lumii prin partea ei de mister, nu prin noroiul care o aseamana cu alte tari. Tinere prieten, Mircea Eliade avea 28 de ani si era revoltat când scria articolul citat, dar incheia acel articol din „Vremea“ cu urmatoarele cuvinte: „Trebuie sa iubesti România cu frenezie, s-o iubesti si sa crezi in ea impotriva tuturor evidentelor – ca sa poti uita gradul de descompunere in care am ajuns“.
Daca prietene, nu-ti propun sa gândesti pozitiv, cred ca gândirea pozitiva este o ideologie a controlului social. Iti propun sa iubesti ceva cu disperare, impotriva evidentelor, mai ales pentru ca este lucrul cel mai usor de facut la vârsta tineretii. Daca nu poti iubi patria, atunci incearca sa iubesti propriul tau vis, propriul proiect. S-ar putea sa gasesti intr-o zi România printre lucrurile din viata ta ori sa realizezi ca face parte din visul tau.
In fiecare zi ma gândesc la tara noastra cu ingrijorare si nu-mi este rusine sa spun ca imi iubesc tara cu disperare, impotriva tuturor evidentelor, impotriva tuturor rationalizarilor, impotriva tuturor probelor care arata ca descompunerea este totala. Nu e un moft acesta, nu e o demagogie, este pur si simplu nevoia de a crede ca mâine dimineata vor rasari soarele si nevoia de a iubi, nevoia de a crede in valori. Iubind România cu disperare, fara motive palpabile, putem sa ne reiventam pe noi insine si sa refuzam sa facem parte din nepasarea generala.

3 comentarii pentru “Iubind cu disperare România”

  1. aprilie 3, 2011 la 7:37 pm

    Tanarul nostru poate ca nu gaseste resursele necesare sa inteleaga ca dragostea se ofera neconditionat si nu pe baza de reciprocitate. Nu „vede” sa iubeasca pentru ca nu este educat sa iubeasca neconditionat, pentru ca familia care este nucleul evolutiei societatii are disfunctii in aceste vremuri de restriste. Educatia copiilor nostrii si sustinerea viselor acestora pot schimba viitorul acestei tari dincolo de coruptie si interese meschine. Un om care primeste spaga este un om care nu a fost educat in familie sa ii crape obrazul de rusine atunci cand isi insuseste ceea ce nu i se cuvine. Familia si educatia sunt problemele societatii noastre. Sper ca cei care realizeaza aceste lucruri sa le transmita generatiilor viitoare…

  2. aprilie 6, 2011 la 4:03 pm

    Mi-a placut articolul d-lui Dancu pentru ca este scris cu nerv,cu o mare sinceritate a disperarii si cu o dragoste evidenta,neconditionata.Desi traim intr-o lume descompusa,ticalosita si,in mare parte,iresponsabila,ma incumet sa cred ca sInt destui oameni printre noi care cred in adevaratele valori morale si nu se dau batuti.Tineretul debusolat din multe si varii motive se afla intr-o situatie grea dar nu insolubila.Chiar articolul d-lui Dancu merita sa fie luat in considerare de acestia si,pornind dela aceste premize,sa-si organizeze viata astfel incat,mai tarziu, sa nu aibe de regretat.Credinta in valorile statornicite ale natiei,in reperele ei luminoase ar fi de un mare ajutor si niciun efort nu ar fi atat de mare si inutil pentru a reusi sa-ti implinesti destinul.

  3. aprilie 7, 2011 la 1:42 pm

    Domnule Dancu, bateti campii.
    Am plecat din Romania ptr ca nu mai suport romanii.
    Iar proiectul meu personal e sa duc o viata normala (caci numai una am) intr-o tara normala.
    Ptr mine o tara ai carei locuitori nu s-au hotarit inca nici pina azi 07.04.2011 daca e normal sau nu ca maidanezii sa omoare copii in spatiul public, sau daca trebuie sa raspunda cineva sau nu ptr faptul ca niste sugari au ars de vii, sau daca e normal sau nu ca orice cocalar neplatitor de taxe si impozite sa oblige a asculta manele la maxim pe orice fraier paltitor de taxe si impozite, in fine asa o tara nu-i un loc de trait ptr mine.
    O fi ptr dvoastra.
    Sa traiti bine cu basescu mondialu si sanchidusmanii sai vanghelie, crin & comp!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper