Ironie si deconstructie

Un articol de DAVID ILINA

De la Socrate încoace ironia a dobândit un prestigiu enorm, aproape ca nu a existat filosof care sa nu fi practicat ironia într-una sau alta din formele ei. Cu toate acestea, cei mai multi filosofi nu privesc cu ochi buni ironizarea propriei lor activitati.

Se porneste probabil de la ideea – transformata în profesiune de credinta – ca filosofia e o activitate serioasa, respectabila, a carei reputatie se sprijina, pe de o parte, pe traditii venerabile si, pe de alta parte, pe rezultate (de ordin intelectual) greu sau imposibil de contestat.
Am putea lua peste picior excentricitatile, excesele ori ratacirile anumitor filosofi, ni se spune, dar nu filosofia ca atare în calitatea ei de analiza conceptuala ori de reflectie teoretica asupra ordinii lumii si a locului omului în cadrul acesteia. Suntem îndreptatiti sa criticam abstractiile sonore, goale de continut, neinteligibile, ale unor împatimiti ai speculatiei metafizice, grandilocventa ori frivolitatea  limbajului lor, obscuritatea ideilor, derapajele logice, sofismele patente, reducerea întelepciunii la exortatie, ridicolul pretentiilor lipsite de acoperire (cum ar fi captarea „esentei“, a „absolutului“, livrarea „pietrei filosofale“ etc.), dar nu filosofia însasi. Aflându-si sursa în mirarea de tip interogativ, ea a fost si râmâne activitatea irepresibila a mintii prin care omul, în calitate de fiinta gânditoare, cauta – iar si iar – adevarul, temeiul, sensul (ideilor, valorilor si faptelor sale). În aceste conditii, concluzia pare sa fie: cu filosofia nu se glumeste!    Într-un fel, chiar asa si e. Dar, oare, filosofia mai înseamna si altceva decât ceea ce fac filosofii ca filosofi?
Pornind probabil de la ideea ca nu exista filosofie dincolo de activitatea filosofilor, au existat destui oameni inteligenti – de regula nefilosofi  – care au îndreptat tirul ironiei asupra filosofiei însasi. Chiar daca nu le pica bine, filosofii ar trebui sa accepte pâna la capat jocul ironiei, adica pâna la nivelul la care ironia se converteste în autoironie. Ar dovedi nu doar un sanatos simt al umorului, ci si un gen elevat de întelepciune. În niciun caz asta nu ar echivala cu tradarea filosofiei ori cu jertfirea ei cinica în groapa cu lei a batjocurii. Michel Onfray pare sa aiba dreptate: „Râd numai cei care iau lumea în serios, si tocmai pentru ca o iau în serios. Sa ne pazim ca de ciuma de filosofii incapabili sa râda.“
Acestea fiind zise, propun sa-l convocam la „jocul“ subtil al ironiei pe eruditul umanist Erasmus din Roterdam, spirit tutelar de la cumpana secolelor XV si XVI. Unul dintre biografii sai – George Uscatescu – ne avertizeaza: „Erasmus n-a fost un filosof. Mai mult decât atât, sistemele si disputele filosofice nu  l-au interesat niciodata. El a fost un spirit liber. Un umanist care a cultivat literatura pura, cu ironie, cu umor, cu sarcasm, fara a pierde din vedere scopurile etice si pedagogice ale operei sale“. Tocmai pentru ca n-a fost un filosof de scoala ori un filosof canonic, dar a avut indubitabil resursele intelectuale si structura mentala a unui veritabil filosof, e cazul sa-l luam în seama pentru ceea ce ne intereseaza. Libertatea spiritului a facut din Erasmus un „print al umanistilor“, un personaj de o anvergura uriasa, cel dintâi european modern într-o Europa divizata religios si sfâsiata de conflicte sângeroase, încatusata de intoleranta. Din acelasi spirit al libertatii trebuie sa se fi nascut „acea capodopera de umor si de înteleapta ironie“ (Johan Huizinga),  fara egal în panteonul literaturii universale, care este „Elogiul nebuniei“ (Moriae Encomium).
În aceasta scriere de mici dimensiuni, publicata în 1509, gasim, cred, cea dintâi întreprindere intelectuala deconstructivista de la începutul epocii moderne. O precizare necesara: dau, aici, termenului „deconstructie“ sensul de rasucire a perspectivei, privire pe dos sau dinspre partea „cealalta“ a lucrurilor, astfel încât sa se poata dezvalui si întelege (si) ceea ce anterior ramasese ascuns ori trecut sub tacere. Prin urmare, acest procedeu atribuit hermeneuticii postmoderne are aici semnificatia unei „metode de interpretare“.
Autorul a vorbit despre propria lui lucrare ca despre o „gluma“ ce era dedicata bunului sau prieten Thomas Morus. Ironia – de aceasta data a sortii sau a istoriei – a facut ca tocmai aceasta „gluma“ sa aduca gloria nepieritoare a unui spirit ales. Fiind vorba de o gluma premeditata (ce urma sa-l binedispuna pe Morus), autorul „Elogiului“ nu adopta tonul sapiential, totodata aspru si mustrator, al moralistului. Recurge la un truc: pretinde ca nu el e cel care vorbeste în cartea sa, ci Nebunia (Moria) sau Prostia (Stultitia, echivalentul latin pentru cuvântul grecesc Moria). Folosindu-se de aceasta „geniala deghizare“ (Stefan Zweig), aplicata nediscriminatoriu tuturor institutiilor civile, politice si ecleziastice, valorilor consacrate de traditie, reprezentarilor curente despre sine ale omului, moravurilor întruchipate de diferitele stari sociale, Erasmus reuseste sa se puna la adapost de imputatiile previzibile ale celor vizati de zeflemeaua sa necrutatoare. Cum ai putea sa te superi ori sa te simti ofensat? Ce om cu mintea întreaga ar lua în serios Prostia?
În general, noi toti obisnuim sa apreciem inteligenta si sa dezavuam prostia, sa laudam întelepciunea si sa dojenim nesabuinta. În „montajul“ ingenios propus de Erasmus suntem siliti sa schimbam „referentialul“ axiologic: Prostia se autoelogiaza si pretinde ca tocmai ea e resortul ultim al vietii, motorul oricarei activitati omenesti. Daca cercetam apucaturile oamenilor, patimile lor rusinoase si smintite, nestatornicia, lipsa de masura si cautarea cu orice chip a placerii în formele ei cele mai vulgare, vom ajunge negresit la concluzia ca „prostia sta în firea omului“. Nimic din întocmirile ordinii sociale nu subzista fara ajutorul ei generos. Fiecare patura sau stare sociala îsi are forma si doza ei de neghiobie.  Sigura pe sine, insolenta, laudându-si primatul si universala arie de acoperire, Stultitia graieste astfel: „Ce altceva sa se savârseasca în lume decât fapte prostesti, facute de catre prosti în mijlocul altor prosti?“.
Alaturi de neroziile si smintelile proprii multimii ignare sunt trecute în revista si cele care se bucura de aparenta întelepciunii, pe care le comit îndeobste oamenii instruiti. Dintre „prostii cu carte“, cei dintâi pomeniti sunt gramaticii, urmati îndeaproape de poeti, retori si scriitori. Toti sunt robii cuvintelor si cred ca mestesugul lor, constând în trancaneala si jocuri sterile cu vorbe, îi transforma în stapânii infailibili ai unor stiinte fara seaman. Vine apoi rândul medicilor si al dregatorilor din justitie, unii tragând foloase din arta lingusirii, ceilalti satisfacuti de ei însisi numai pentru ca sporesc necontenit noianul de legi, fara a se interesa daca acestea raspund sau nu unor nevoi adevarate. În realitate, prin atâtea reguli constrângatoare ei au izbutit sa sufoce viata. În fine, Stultitia cheama la rampa tagma filosofilor si, în cele din urma, pe cea a teologilor (de toate rangurile: de la simpli calugari, pâna la cardinali si papi).
Înainte de a expune parerile despre filosofi, filosofie si întelepciune ale nastrusnicei zeite, trebuie sa facem urmatoarele observatii. Prostia vorbeste deseori în jargonul filosofilor. La un moment dat marturiseste ca spera sa ne cucereasca, ba chiar sa ne convinga, facând în fata noastra „putina sofisticarie“. Or, nu în aceasta rezida arta ironiei, sa îi imiti în forma tocmai pe aceia de care vrei sa râzi? Asa se face ca Stultitia îsi are propria filosofie, detectabila în enunturi explicite, dar mai ales „printre rânduri“. Aceasta dovedeste ca, în filosofie, orice conceptie este criticata în numele altei conceptii, chiar daca nu se recunoaste efectiv acest lucru.
Sub numele de filosofi „defileaza“ dialecticienii, sofistii si metafizicienii. Galagiosi, greu de întrecut în „talentul de a trancani“, sofistii „nu sovaiesc de a se lua la trânta cu oricine despre orice“. Dar limbutia nu este defectul lor principal, „din pacate sunt si gâlcevitori: pentru orice fleac se sfadesc dârz si de multe ori, în lupta lor îndârjita, pierd din vedere adevarul“. Iubirea de sine si încapatânarea sterila, iata dovezile clare ale prostiei lor!
Mult mai impozanti ne apar însa metafizicienii sau „filosofii cei venerabili prin barba si mantaua lor“. Ei se considera singurii întelepti, în vreme ce toti ceilalti muritori nu sunt decât „umbre plutitoare“. Sunt convinsi ca detin adevarul absolut ca si când „ar fi fost sfetnici de taina la zidirea firii si acum s-ar fi coborât la noi cu hârzobul de la sfatul zeilor!“ Folosesc un limbaj ezoteric, încarcat de subtilitati tenebroase; pretind ca vad „universalele, formele separate, elementele, quidditatile, ecceitatile“; combina figuri geometrice, deseneaza labirinturi si misterioase formatii de litere pentru a arata ca se deosebesc de profani si pentru a scoate în evidenta plamada si stiinta lor aleasa. În realitate, acesti pretinsi magicieni nu fac decât sa raspândeasca „întuneric în capul nestiutorilor“. Dar nu e oare semn de prostie sa dai drept certitudine o simpla ipoteza aiurita? Sa fagaduiesti ghicirea viitorului din pozitionarea astrelor? Sa sustii ca stii totul, desi nu stii nimic? Cu toate acestea, dar parca pentru a desavârsi lucrarea Prostiei, filosofii „au norocul sa gaseasca oameni destul de prosti care sa creada în bazaconiile lor“.
Filosofii, sustine Stultitia, nu sunt de niciun folos pentru cârmuirea statului iar când e vorba de arta razboiului ei devin o adevarata pacoste. Mai rau, ei nu sunt utili nici în viata de toate zilele: prin morala lor mult prea severa le rapesc oamenilor placerea de a trai, de parca ar lucra împotriva vietii. Asa se face ca oamenii de rând asculta cu mult mai mare încântare si luare aminte ditirambele poetilor, declamatiile emfatice ale actorilor si glumele deocheate ale mascaricilor decât rationamentele filosofilor. Pe scurt, ei se lasa sedusi mai degraba de imagini decât de concepte. Stultitia, a carei experienta nu trebuie subestimata, e de parere ca multimea se cârmuieste cu povesti, nu cu argumente, cu fabule si mituri ce îi atâta imaginatia, nu cu discursuri: „cu astfel de nimicuri se pune în miscare colosul ce se numeste popor“.
Când îsi îndreapta tirul sarcasmului spre breasla filosofilor, Stultitia îi are în vedere cel mai adesea pe stoici. Invoca multe alte nume mari din istoria filosofiei antice grecesti si romane, precum si nume grele ale filosofiei medievale, dar stoicii (îndeosebi cei din perioada târzie, cea romana) formeaza grupul favorit al sarjelor ei ironice. Îi numeste „întelepti ursuzi“, „filosofi ce duhnesc a opait“, ipochimeni jalnici „cu sângele rece si subtire, vlaguiti de studiu, care abia de îsi mai târasc viata“, desi ei „se socotesc a fi cei mai aproape de zei“. La un moment dat, ea compara soarta fericita a unui neghiob oarecare, a carui viata e mai tot timpul vesela, caci e ferita de framântari sufletesti si de teama de moarte, cu soarta jalnica a unui filosof: „Închipuiti-va, pentru aceasta paralela, un model de întelepciune, un om ce si-a prapadit copilaria si tineretea ca sa agoniseasca stiinta si care si-a pierdut anii sai cei mai frumosi în vegheri neîntrerupte, în griji si osteneli, si care nici în restul vietii n-a gustat o farâma de placere, mereu crutator, sarac, trist si posomorât, nedrept si aspru cu sine însusi, plictisitor pentru altii si urât de ei, palid, slab, bolnavicios si cu cearcane la ochi, îmbatrânit si încaruntit înainte de sorocul potrivit. Dar ce însemnatate are ziua când moare un asemenea ipochimen ce n-a trait niciodata? Iata deci icoana strasnica a înteleptului!“. Nu e greu de ghicit la care model de întelepciune trimite descrierea de mai înainte.
Dar care sa fie motivele pentru care Stultitia se napusteste tocmai asupra stoicilor? Principalul motiv e de natura doctrinara. Pentru stoici „a fi întelept înseamna a te purta potrivit ratiunii, iar a fi prost înseamna sa te lasi la bunul plac al patimilor“, în timp ce Stultitia considera ca viata omului e condusa de patimi si nu de judecata rationala. „Ce poate judecata împotriva acestor doua puteri (mânia si pofta), ne arata viata obisnuita a oamenilor: cea dintâi striga pâna ce raguseste – singurul lucru pe care-l poate face – aratând legile cinstei, iar supusele ei – patimile – arunca streangul de gâtul reginei lor si o asurzesc rau, pâna când ea, rapusa, se da batuta, fara a mai spune nici cârc!, si se lasa în voia lor.“ (Gasim aici, anticipata, critica ratiunii dezvoltata în cadrul romantismului modern, dar si ideea lui David Hume potrivit careia „ratiunea este si trebuie sa fie doar roaba pasiunilor, neputând niciodata pretinde sa aiba alta slujba decât aceea de a le servi si asculta“).
Daca am anihila pasiunile, cum recomanda Seneca, n-ar mai ramâne nimic din om, mai degraba am plamadi un „zeu nou“ sau un „monstru“ care „n-a fiintat nicaieri si nu va fiinta niciodata“. Stultitia (în fapt, Erasmus însusi, daca demontam adecvat trucul narativ folosit de el) respinge categoric omul conceput în tipar stoic, presupus a fi unul perfect rational, caruia nu-i scapa nimic, care e capabil sa-si controleze viata pâna în cele mai mici detalii, care nu cunoaste înduiosarea si mila, surd la orice simtire a firii, golit de orice patima, care se ia pe sine ca reper absolut. (Nu discutam aici daca aceasta descriere corespunde realmente modelului stoic al înteleptului, model ce ar putea fi reconstituit printr-o analiza atenta pe text). Un repros pertinent adus stoicilor e acela ca ei nu au fost în stare „sa faca deosebire între nebunie si nebunie“, respectiv sa  înteleaga ca „nu orice nebunie e nefericita“. Tocmai aceasta îi împiedica sa înteleaga natura adevarata a omului. Ar mai fi poate un motiv al rafuielii cu filosofii stoici. El e legat de faptul ca urmasii lor sunt „aceia pe care norodul îi numeste calugari“, or în partea finala a lucrarii Erasmus tocmai asta vrea sa faca: sa-si încerce coltii  criticii, înfigându-i adânc în „carnea“ teologilor.
Fara sa fi fost propriu-zis filosof, dar mereu înclinat spre filosofare, Erasmus vehiculeaza totusi idei de natura filosofica:  „prostia“ nu e un accident, ci e sadita adânc în firea oamenilor;  pasiunile si nu ratiunea sunt fortele active ale sufletului omenesc; viata primeaza în raport cu orice altceva, reprezinta valoarea fundamentala; principiul vietii este placerea; viata sociala implica asumarea de roluri, un permanent joc al „mastilor“; omul trebuie sa se lase calauzit de natura, sa se mentina în limitele conditiei ce i-a fost harazita; cauza nefericirii omului e dorinta lui nesabuita de „a sari peste gardul firii omenesti“ etc. (Ideea ca ceea ce a zidit natura depaseste orice lucrare a omului, ca artele, stiintele, mestesugurile, cel putin prin unele din „nascocirile“ lor, pervertesc substanta omului, îi stirbesc candoarea pe care i-o rezervase natura vor fi reluate si dezvoltate ulterior de Jean-Jacques Rousseau).
Prin efectele corozive, disolutive, critice ale deconstructiei pusa în lucru prin intermediul Prostiei (Stultitia), Erasmus tinteste, cred, doua obiective majore: pe de o parte îsi pune în discutie propriul statut intelectual, dar si tipul de personalitate pe care îl întruchipeaza, de care, neîndoielnic, era constient. Erasmus suferea în taina pentru excesul de rationalitate al firii sale, pentru incapacitatea lui de a se entuziasma, de a se darui, de a iubi, de a se bucura. Îi lipsea nebunia cea rea, dar si nebunia cea buna. Pe de alta parte, Erasmus – omul reflectiei, legat definitiv de lumea cartilor – voia sa ne îmboldeasca în continuare la reflectie: ce-i lipseste filosofiei pentru a ajunge la mintea si la inima oamenilor obisnuiti? Cum se face ca filosofii (cel putin în unele din ipostazele pe care le-a consacrat traditia) nu se numara în ochii multimii, ba deseori nici în ai persoanelor cultivate, printre oamenii cei mai placuti? În definitiv, la ce e buna filosofia? Si, în general, la ce foloseste cultura?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper