Identitatea egiptenilor, între invazia trecutului si perspectiva schimbarii

Evenimentele din Africa de Nord înseamna, într-o oarecare masura, o invazie a trecutului, a Vârstei de Aur. Desi, cu referire la sursa si evolutiile recentei revolte orientate împotriva dictaturii personale a lui Mubarak, este vehiculata teoria contagiunii si a spontaneitatii sociale, altfel spus, a efectului de domino, exista si câteva (înca) neînchegate teorii ale conspiratiei care oscileaza între planul globalismului si tendintele hegemonice ale Iranului, statul islamist teocratic care spera la realizarea dimensiunii radicale a pan-arabismului.
Retelele media anunta însa, mai mult decât orice, debutul unui proces cu efecte nebanuite, cel putin dramatice. Cele doua saptamâni de revolte au paralizat statul si au facut ca, prin abile miscari, armata sa para, ca si alta data, factor de stabilitate; dar în Egipt a fost schimbat doar dictatorul, nu si institutia dictaturii. Desi nu au fost initiatorii revoltelor care zguduie lumea araba, egiptenii au devenit, într-un timp foarte scurt, imaginea dorintei de schimbare. Media a hiperbolizat pâna la suprasaturatie tema obsesiva a miscarii – schimbarea sefului statului vazut ca sursa a osificarii institutionale, a saraciei. Motivatia declarata statueaza revolta ca forma de manifestare a suveranitatii, a dorintei de modernizare prin nonviolenta, în conformitatea modelelor consacrate si a orgoliului identitar1. Acesta din urma, manifestare a unui complex de superioritate, este, poate, o mostenire culturala, efectul asumarii unei autoimagini traditionale, provenite din cultura antica (vezi asa-zisul ascendent al protoistoriei).
Ostilitatea are si ea traditiile ei. Vechii egipteni considerau ca prezenta strainilor pe pamântul Ta-Meri (Egipt) erau un pericol major pentru Maat (Ordinea, Adevarul). În cronicile egiptene, strainii sunt descrisi în termeni peiorativi: „asiatici nenorociti“ (semitii), „kusiti ticalosi“ (nubienii), „câini ionieni“ (grecii). Stereotipurile etnice au ramas neschimbate chiar si în timpul ocupatiilor hiksosilor, asirienilor, libienilor, persanilor si grecilor – chiar daca, în diferite epoci, Egiptul a fost condus de lideri proveniti din rândurile strainilor, faraoni dedicati traditiilor religioase si politice egiptene. Din punct de vedere genetic si cultural, prea putini dintre locuitorii Egiptului de astazi sunt urmasii lumii care a fost „un dar al Nilului“ (Herodot)2. Astazi, Egiptul supravietuieste, în mare parte, din exploatarea turistica a urmelor istorice ale acelui dar/dat (vezi îndeosebi urmele culturii egiptene a mortii).
De-a lungul perioadelor lungi de ocupatie, identitatea egipteana a presupus mai multe etape de asimilatie, asumari /legitimari culturale (precum cele cuprinse sub umbrela „faraonismului“), o coexistenta culturala aparent paradoxala, aceea dintre doua religii universaliste, monoteiste si rivale (Crestinismul si Mahomedanismul), dintre limbi diferite precum copta (ca „limba liturgica“ si artefactiala) si araba ca limba a cuceritorilor (varianta ei locala, produsul cultural-istoric este araba egipteana). În ceea ce priveste intrarea în modernitate, aceasta a presupus si afirmarea unor curente ideologice „complementare“ care pot realiza însa, într-un context oportun, sinteze fundamentaliste – nationalismul egiptean (de natura etno-teritoriala, „faraonismul“), nationalismul arab secular, pan-arabismul, islamismul.
Nationalism egiptean
si pan-arabism

Nationalismul egiptean l-a precedat, cu câteva decenii, pe cel arab, având radacini în secolul al XIX-lea si devenind, în timp relativ scurt, principalul mod de exprimare a sentimentelor anti-coloniale din perioada ante si interbelica. Pan-arabismul s-a manifestat explicit, înca din timpul Primului Razboi Mondial, fiind încurajat conjunctural de britanici. Egiptul, desi a fost cel mai populat stat nord-african, cu cel mai mare numar de vorbitori de limba araba, a devenit atasat de pan-arabism doar din a doua jumatate a secolului XX. În prima jumatate a secolului dominant a fost discursul politic nationalist. James Jankowski, cercetator al nationalismului egiptean, sustine ca cea mai semnificativa trasatura a Egiptului, în aceasta perioada, a fost absenta componentei arabe în nationalismul egiptean timpuriu. Evolutia economica si culturala a Egiptului pe parcursul secolului al XIX-lea, integrarile în structurile imperiale ale timpului nu au favorizat orientarile „arabe“3. Despre atasamentul fata de componenta identitara nearaba facea remarci, în 1931, nationalistul arab sirian Sati’ al-Husri; acesta sustinea ca egiptenii nu nutresc sentimente nationaliste arabe, nu accepta faptul ca Egiptul face parte din teritoriul arab si nu admit ca egiptenii sunt parte a natiunii arabe.4
Chiar si dupa ce sediul Ligii Arabe a fost stabilit la Cairo în 1945, istoricul H. S. Deighton afirma ca „egiptenii nu sunt arabi, atât ei cât si arabii sunt constienti de acest fapt. Sunt vorbitori de araba, si sunt musulmani, într-adevar, religia joaca un rol mai important în viata lor decât în cea a sirienilor sau a irakienilor, dar egipteanul, în primele trei decenii ale secolului XX, nu a fost constient de o legatura cu Estul arab. Egiptul priveste cu simpatie cauza araba si o considera un obiectiv drept, dar de asemenea o oportunitate pentru a exercita conducerea si doreste sa beneficieze de rezultatele acesteia. Dar Egiptul e egiptean înainte de toate si abia apoi arab, iar principalele interese sunt cele domestice.“5
În timpul lui Gamal Abdel Nasser (presedinte între 1956-1970), nationalismul arab a devenit politica de stat, ideologie identitara prin care era definita si pozitia geopolitica a Egiptului în Orientul Mijlociu si în lume – antisionismul6. Atasamentul egiptenilor la pan-arabism a fost pus la îndoiala mai ales dupa Razboiul de sase zile (1967). Mii de egipteni si-au pierdut viata, iar proiectul pan-arab a esuat. Arbitrajele de la Camp David dintre Egipt si Israel au desavârsit prapastia dintre tarile vorbitoare de limba araba. În acest context, Anwar Al Sadat, succesorul lui Nasser (între 1970-1981), a reînviat orientarea exclusiv egipteana; termeni ca „arabism“ si „unitate araba“ au fost tot mai rar utilizati în discursul public. De altfel, spre sfârsitul anilor ’80, pan-arabismul a început sa fie eclipsat de nationalism si, mai ales, de islamism. Mai mult chiar, exista o „critica egipteana“ a pan-arabismului; astfel, egiptenii sustin ca acesta a încercat sa reduca identitatea egipteana la o dimensiune monoculturala.
Elita culturala considera ca identitatea egipteana e un produs istoric complex, cu surse identitare bogate si diferite, dar cu continuitati si mosteniri culturale finalizate într-o sinteza culturala originala, care asigura atât legitimarea autohtona si istoricista, dar si conservarea afectelor pan-arabiste. Mai mult, se afirma ca egiptenii ar fi fost constienti de natura identitatii lor nationale nu doar anterior pan-arabismului, însa chiar dinainte de ocupatia britanica. Dupa o formula identitarista inspirata din explicatiile marxiste ale „socialismului arab“, suportul istoric al natiunii egiptene ar fi asigurat de continuitatea teritoriala (din antichitate si pâna în momentul actual), de istoria particulara si glorioasa exprimata prin trecutul „faraonic“ (Vârsta de Aur), de continuitatea limbii si culturii copte. Astfel, egiptenii s-au identificat pe ei însisi, si-au considerat istoria si cultura drept produse culturale nationale/egiptene si nu „arabe“. Taha Hussein, cel mai influent scriitor egiptean al secolului XX, afirma: „Faraonismul este adânc înradacinat în spirtul egiptenilor. Asa va ramâne si trebuie sa reziste si sa devina si mai puternic. Egipteanul e în primul rând faraonic, abia apoi arab. Egiptului nu trebuie sa i se ceara sa îsi nege faraonismul pentru ca asta ar însemna: Egipt, distruge-ti Sfinxul si piramidele, uita cine esti si urmeaza-ne pe noi! Nu cereti Egiptului mai mult decât poate oferi. Egiptul nu va fi niciodata parte a vreunei uniuni arabe, indiferent daca centrul acestei uniuni va fi la Cairo, Damasc sau Bagdad.“7
Acest orgoliu identitar a explodat, mai ales în raport cu occidentalii, în timpul revoltelor recente. Egiptenii, îndeosebi mubarakitii, îi acuzau pe americani de interventionism, sustinând ca civilizatia milenara egipteana (protoistorica) nu are nevoie de suportul moral si logistic al unor natiuni fara un trecut istoric consistent8. Antiamercanismului, radicalii ambelor tabere i-au adaugat actiuni si expresii violente la adresa israelitilor (vezi, îndeosebi, arderea entuziasta, în piete, a unor manechine care aveau ca semn identitar evident Steaua lui David). Orgoliul fata de occidentali, ura vizavi de Israel pot fi percepute si ca încercari de a depasi complexul orientalului si orientalismul ca inventie europeana (vezi teoria lui Edward W. Said).
Semnele schimbarii,
paradoxurile, incompatibilitatile cu traditionalismul dictaturii

În ultimele decenii, Egiptul s-a confruntat cu o migratie socio-profesionala masiva de la sat la oras, ceea ce a dus la destructurarea societatii traditionale, la afirmarea urbanitatii, a mega-oraselor – zone metropolitane cu o populatie de peste 10 milioane de locuitori (precum Cairo si Alexandria). Fenomenul va fi completat cu o migrare din zonele urbane în cele sub-urbane, ceea ce a dus la dezvoltarea unor orase ca New Cairo, May City, Minya Al-Gadida, Al-Amriya Al-Gadida, Borg Al-Arab Al-Gadida, Al-Shorouk, Sheikh Zayed Borg Al-Arab Al-Gadida. Prin aceasta migrare, clasa mijlocie se desparte de metropola, adoptând un mod de viata asemanator cu cel al clasei de mijloc occidentale.
Orase noi, precum Sharm El-Sheikh, Hurghada, Marsa Alam, Marina si Marsa Matrouh s-au dezvoltat de-a lungul Sinaiului, Marii Moarte si Mediteranei; relatia traditionala dintre egiptean si Nilul cu desertul adiacent îsi extinde orizontul îmbratisând teritorii noi; o astfel de mobilitate geo-urbana si culturala va afecta identitatea egiptena. Dar aceste „orizonturi“ au devenit si mai interesante si ample deoarece sapte milioane de egipteni muncesc în strainatate, dar îsi conserva imaginea de sine, îsi pastreaza proprietatile si trimit regulat bani familiilor ramase în tara. Acesti egipteni sunt expusi unor influente socio-culturale si politice externe puternice, unii dintre ei fiind sedusi de prosperitatea economica si de sistemul democratic din Occident. În Egipt, ritmul vietii sociale a înregistrat un nou salt odata cu revolutia IT. Când 56 milioane de egipteni detin telefoane mobile, iar 15 milioane au acces la Internet, avem o masa critica ce împinge caracterul national în spirala schimbarii.
Aceste mutatii economice si socio-culturale care au dus la crearea unei categorii sociale dinamice au avut însa si efecte secundare, precum dezintegrarea legaturilor sociale conventionale, pierderea sentimentului de siguranta oferit de familia traditionala, polarizare sociala, alienare si confuzie culturala. În acest context, pentru a rezista acestor presiuni societale, individul poate dezvolta o legatura mai profunda cu religia. Islamul a devenit, în aceasta situatie, o trasatura puternica a culturii egiptene recente, ceea ce a dus la o sporire a intolerantei9, la îngradirea drepturilor celor ce gândesc diferit, la afirmarea fundamentalismului religios (implicit cultural). Toti acesti factori sociali vor modifica identitatea egipteana, trasformând-o dintr-una relativ statica într-una din ce în ce mai dinamica si imprevizibile. Dimensiunea laica sustinuta de o elita occidentalizata, de un segment al clasei de mijloc si de armata perceputa în maniera aproape platoniciana ca o structura de „gardieni“ ai natiunii este, si ea, un factor functional, un garant al ordinii. Dar, desi trecutul recent pare ca ofera câteva certitudini, viitorul apropiat poate porvoca/stimula imprevizibilul, atât pentru Egipt, cât si pentru spatiul geo-politic al zonei. Si nu numai!

NOTE:
1. Vezi declaratii edificatoare la adresa http://religion.blogs.cnn.com/2011/02/25/my-take-egypts-uprising-echoed-martin-luther-kings-activism/
2. Dupa ce, in decursul istoriei sale, Egiptul s-a confruntat cu mai multe valuri de invadatori, precum canaanitii, libienii, nubienii, asirienii, kusitii, persanii, grecii, romanii, arabii, turcii, studii ADN recente releva faptul ca cei mai multi dintre „egiptenii“ de astazi sunt diferiti genetic de egiptenii din antichitate, adica nu au genele specifice africanoizilor. In Egiptul de Nord, doar 20% din populatie prezinta trasaturile genetice identificate in mumiile din perioada dinastica, procentul fiind evident mai mare in sud. Vezi A. Stevanovitch, A. Gilles, E. Bouzaid, R. Kefi, „Mitochondrial DNA sequence diversity in a sedentary population from Egypt.“ in Ann Hum Genet 68, 2004, p. 23-39 si la http://en.wikipedia.org/wiki/EgyptiansaAncient_Egypt.
3. Israel Gershoni James P. Jankowiski, „Redefining the Nation, 1930-1045“, Cambridge Press, 1996
4. William Cleveland, „The making of an Arab nationalist. Ottomanism and Arabism in the life and thought of Sati’ al-Husri“, Princeton, 1971
5. Vezi James Jankowski, „Egypt and Early Arab Nationalism“ in Rashid Khalidi, „The Origins of Arab Nationalism“, Columbia University Press, New-York, 1990, p. 244 sq.
6. Edificator, in acest sens, a fost un eveniment politic care parea major pentru proiectul identitar pan-arab. In timpul regimului militar al lui Nasser se formeaza Republica Araba Unita (o uniune intre Egipt si Siria); insa, pentru Nasser, proiectul pan-arab a fost doar oportunitatea legitimarii tendintelor hegemone in Orient. De altfel, aceasta forma de colaborare bilaterala fragila a rezistat pâna in 1961, când Siria s-a retras. In aprilie 1963, Egiptul, Siria si Irakul au format un stat pseudo-federal – „Republica Araba Unita“; dar aceasta uniune politica a fost dizolvata in 1971 datorita raporturilor ireconciliabile existente intre Egipt si Siria. Apoi, infrângerile din timpul Razboiului de sase zile (1967), incapacitatea guvernelor pan-arabe de a genera dezvoltare economica au afectat credibilitatea ideologiei pan-arabe. Ideea unitatii arabe anima, insa, in continuare, pe fondul resentimentelor antiamericane si antisioniste, nu atât fortele politice, cât masele populare.
7. Vezi Ifigenia Makropoulou, „Pan-Arabism: What Destroyed the Ideology of Arab Nationalism?“, Hellenic Center for European Studies, January 15, 2007; http://www.arabworldbooks.com/authors/taha_hussein.html
8. Cucerirea araba a Egiptului a avut loc in anul 641. Cu toate ca fortele imperiale au rezistat armatei arabe conduse de Amr ibn al-As, majoritatea populatiei civile, suferind persecutii pentru credintele crestine diferite, nu era ostila noilor stapâni. Acestia le-au permis crestinilor sa-si practice religia, dar sub restrictiile impuse de Shari’a. Insa convertirile treptate la Islam, realizate de-a lungul secolelor urmatoare, au avut ca rezultat transformarea Egiptului. Acest proces a facut ca fondul musulman sa devina dominant pâna la sfârsitul secolului al XII-lea. Persecutiile din timpul si de dupa domnia regelui Fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah (996-1021), dar mai ales acceptarea arabei ca limba liturgica in bisericile crestine copte au accelerat islamizarea. Cu toate acestea, in Egipt, astazi, mai sunt 15 milioane de crestini copti, acestia fiind, de fapt, urmasii vechilor egipteni (prin traditie, limba copta este folosita in slujbele bisericii, iar textele sacre sunt scrise in alfabetul copt. Cu toate acestea, datorita arabizarii Egiptului, slujbele bisericii folosesc intens limba araba, in timp ce predicile sunt integral in araba. Despre felul in care este perceputa aceasta identitate originala vezi si http://mathildasanthropologyblog.wordpress.com/2008/11/09/egyptians-are-not-arabs-they-are-egyptians/; http://www.love-egypt.com/egyptian-identity.html.)
9. Maher al-Moatassem Bellah al-Gohary, convertit de la islam la crestinism in 1973, intr-o perioada de puseu „liberalist“, este tratat (oficial) doar ca musulman, desi a solicitat ca pe cartea de identitate sa ii fie inregistrata noua apartenenta religioasa. Pentru ca autoritatile egiptene aplica legile islamice, convertirea unui musulman la orice alta religie nu este recunoscuta. Cei convertiti, rareori – daca totusi acest lucru se intâmpla vreodata – cer recunoastere oficiala. Gohary este cea de-a doua persoana care cere recunoastere oficiala a convertirii sale, desi exista si alti egipteni crestini convertiti din Islam. Principalul motiv pentru care Gohary solicita recunoasterea este acela de a o salva pe fiica sa de islamizarea fortata. Fiica sa, Dina Maher Ahmad Mo’otahssem, a fost botezata crestineste, dar ea nu poate fi recunoscuta ca atare, cat timp actele tatalui sau indica drept religie islamul. La vârsta de 16 ani, ei ii va fi emis un act de identitate islamic, obligând-o sa traiasca dupa legi musulmane.
Conform „Al Arabiya“, Gohary, Peter Ethnasios ca si crestin, a fost botezat la o biserica ortodoxa copta din Cipru, iar aceasta i-a emis un certificat din care reiese convertirea sa. Curtea de Justitie din Egipt a decis insa ca documentele justificative prezentate sunt incorecte. Vezi www.house.gov; http://www.alarabiya.net/save_pdf.php?cont_id=110640

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper