Ibraileanu, 75 de ani de posteritate

Un articol de CONSTANTIN COROIU

S-au implinit zilele trecute trei sferturi de veac de la moartea lui Ibraileanu, iar peste numai doua luni vom numara 140 de ani de la nasterea sa. Un prilej de a arunca fie si o repede ochire asupra posteritatii lui si, de ce nu, de a ne intreba cum rezista opera sa de critic, de romancier, de mentor la proba timpului, cea mai severa dintre toate probele. Este el oare doar un clasic, adica un autor de manual, eventual alternativ, si un subiect de examen la Literatura româna, unul printre altele? Il considera unii oarecum invechit? Nu vechi, caci vechi este si Homer. Un invatat – dar cam constipat – eseist considera, intr-un articol publicat cu câtiva ani in urma, ca Ibraileanu ar fi fost si este un provincial, fiindca a trait si a scris la Iasi, unde a fondat si a condus, totusi, timp de 27 de ani, asta nu se poate nega, cea mai importanta revista din cultura româneasca alaturi de „Convorbiri literare“ care, si aceasta, a aparut, timp de aproape doua decenii, provinciala de ea, tot la Iasi… Nimeni ca Mitica bucurestean nu pronunta cu o mai ridicola superioritate si chiar cu dispret cuvintele provincie si provincial, conferindu-le conotatii dintre cele mai minimalizatoare. Fie el, Mitica, si trecut prin biblioteca. Numai ca ceea ce nu intelege sau nu accepta cetateanul din mahalaua culturala a „micului Paris“, un cliseu penibil, e ca exista provincii si provincii. O dovedesc marile culturi. Germana sau rusa, italiana sau spaniola, engleza sau americana. Nu si cea franceza. Cea mai proaspata marturie in acest sens o gasesc in jurnalul lui Mircea Cartarescu: „Frumoasele straine“. I-a raspuns atunci provincialului din capitala, intr-un stil degajat si elegant, un distins critic si istoric literar dintr-o alta capitala, mai discreta si mai autentica, care, cu argumente irefutabile, releva tocmai ceea ce s-ar putea numi europenismul lui Ibraileanu si faptul ca el este contemporan „nu in timp, ci in spirit“cu criticii si eseistii care l-au urmat pâna azi. Frapeaza actualitatea multor idei ale sale, ca sa nu mai vorbim de originalitatea si modernitatea autorului romanului „Adela“, cel dintâi roman psihologic, „primul cu adevarat roman de analiza“ din literatura noastra
(G. Calinescu). Cât priveste rolul mentorului si al criticului de la „Viata Româneasca“, el este comparabil, in opinia lui Mihai Ralea, doar cu cel al lui Titu Maiorescu. (Din pacate, Ralea insusi este astazi ocultat, pe motive ideologice fireste, nedreptate pe care o denunta indignat pâna si inclementul, negativistul Adrian Marino in „Viata unui om singur“).
Adeseori, am incercat sa-mi imaginez cum era acea zi de la inceputul veacului trecut, când Ibraileanu s-a dus pe strada Sarariei acasa la Constantin Stere, punându-i in fata omului cu aura de legenda o urgenta: editarea unei reviste. Un moment inaugural la care nu poti sa nu te gândesti cu recunostinta si uimire. Atât de simplu se nasc marile proiecte, marile constructii?! Asa pare. Numai ca pentru a fi initiate si apoi duse pâna la capat, intr-o tara cu vocatia ratarii si a „incremenirii in proiect“, trebuie sa se produca o intâlnire fasta ca aceea, o comuniune de spirit. Si nu oriunde. E limpede ca „Viata Româneasca“ nu putea sa apara decât la Iasi, poate si pentru ca numai aici se aflau… provincialii Ibraileanu si Stere. Marele critic a condus-o timp de aproape trei decenii, existenta sa confundându-se cu aceea a „Vietii Românesti“, mai mult, scrie Calinescu: „a intocmit doctrina critica a revistei, dezvoltând-o pâna la proportiile unui sistem de estetica“.
Autoritatea sa era totala. In sedintele de redactie, nimeni, cu exceptia lui Sadoveanu, nu indraznea sa-l intrerupa, necum sa-l contrazica. In fine, „maestru suprem a trei generatii de scriitori“, pentru a-l cita tot pe Ralea, a scrie pentru a fi citit de Ibraileanu era examenul cel mai greu, dar si cel mai dorit, pentru ca inainte de a fi Criticul, cu majuscula, „Curtea de casatie“, cum il numise Jean Bart, el isi pastra intreaga ingenuitatea cititorului „neconvertit“.
Definitoriu este cum l-au receptat si il recepteaza pe Ibraileanu marii critici români de ieri si de azi. Intors in anii ’20 de la Scoala Româna din Roma, pe
G. Calinescu nu-l interesa, dupa propria-i marturisire, decât parerile a doi critici:
G. Ibraileanu si E. Lovinescu. Este binecunoscut portretul pe care i-l face in „Istoria literaturii române de la origini pâna in prezent“. Mult inaintea acestuia insa, intr-un articol din „Sinteza“ (1927), Calinescu vedea in criticul de la „Viata Româneasca“ un personaj mitologic: „Cu d-l Ibraileanu intram in domeniul mitologiei, al lui Neptun vegetând printre alge in fundul Marii Egee, al lui Barbarossa care doarme secular intr-o pestera, al Batrânului din Munte, vazut de Marco Polo, al duhurilor invizibile si totusi prezente, al numelor sonore infricosatoare. Fiind nevazut, nu-l putem lauda pentru insusiri pe care nu i le cunoastem. Dar ii acuzam autoritatea oculta si reala care vine in ecouri largi din Uralii indepartati ai „Vietii Românesti“, de la o divinitate pentru noi de domeniul mitologiei“.
Dupa mai bine de 80 de ani, Nicolae Manolescu, comparând „Spiritul critic in cultura româneasca“ cu alte lucrari similare releva prospetimea clasicului eseu al lui Ibraileanu: „…Atât «Istoria civilizatiei» a lui Lovinescu, cât si studiile lui Zeletin, Motru si ale celorlalti par, pe lânga „Spiritul critic“, lovite de somnolenta ideatica si stilistica“. Si tot in „Istoria critica…“, din care tocmai am citat, Manolescu scrie: „…chiar daca inegal, Ibraileanu nu e niciodata plictisitor“, iar in ceea ce priveste prozatorul constata ca romanul „Adela“ „nu a imbatrânit stilistic aproape deloc“. Tematic, mi-as permite sa adaug, cu atât mai putin.
De-a lungul a trei sferturi de veac, s-a scris mult despre Ibraileanu: de la deja pomenitul Mihai Ralea la Al. Piru si Mihai Dragan, de la Paul Zarifopol la Alexandru Paleologu (nu demult comentam aici eseul intitulat „Un artist“, in care Paleologu demonstreaza in maniera-i binecunoscuta, contrazicându-l chiar si pe Ibraileanu, ca acesta este un adevarat artist, in pofida a ceea ce s-a tot vehiculat privind asa zisa inexpresivitate a stilului sau), de la E. Lovinescu si G. Calinescu la Nicolae Manolescu, Ion Vartic, Marian Papahagi, Nicolae Balota, Mihai Dinu Gheorghiu sau Antonio Patras. Si nu-mi propun sa fac o lista exhaustiva. O observatie generala se impune: fiecare exeget ori biograf a intuit in felul lui ca, dincolo de tonul polemic din „Campanii“, de imputarile ce i s-au adus, intre care „lipsa de stil“, pe care de altfel criticul si-a asumat-o deschis, repudiind pare-se programatic scrisul „frumos“, preocupat fiind de idee; dincolo de „criza“ cvadragenarului Emil Codrescu, pe care neidentificându-l abuziv cu autorul romanului „Adela“, nici nu-l putem disocia complet de el, apele sunt mult mai adânci. Biografia lui Ibraileanu, atât de enigmatica, a lasat poate unora impresia unei cai mai facile de acces catre esenta personalitatii sale complexe, citindu-i opera cu un ochi mereu atintit la ea. Impresie falsa. Nu numai ca nu e o facilitate, dar este chiar o dificultate in plus.
Privesc o ultima fotografie a lui Ibraileanu. „In pragul apusului“, cum suna legenda acesteia, are o figura de invingator. Un invingator epuizat si, asa cum l-am numit altadata, smerit. Pentru un necunoscator al vietii si operei acestui venit parca de pe o alta planeta e aproape imposibil sa inteleaga fascinatia si autoritatea ce le-a exercitat decenii de-a rândul asupra atâtor spirite. Fotografia surprinde momentul când, cu vorbele lui Emil Codrescu, „incepea trecutul“, când solitudinea noctambulului atingea perfectiunea. In ultimele clipe, timpul nemaiavând rabdare ca marele Cititor sa se astearna la o noua lectura a romanului „Razboi si pace“, dupa un ceremonial descris magistral de Valeriu Cristea, pentru a se furisa iarasi, umil si fericit, in palatul unde are loc primul bal al Natasei Rostova – cel mai stralucitor bal din literatura universala –, a cerut sa i se puna la patefon „Pastorala“, opunând astfel Spiritul, Frumosul absolut efemeritatii si mizeriei biologice. Era o primavara de acum 75 de ani…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper