Din punctul de vedere al presei…

Un articol de RODICA GRIGORE

Heinrich Böll, „Onoarea pierduta a Katharinei Blum sau Cum se isca si unde poate duce violenta“, traducere de Mariana Sora, Polirom, 2009

Toata lumea e de acord ca acela care reuseste sa ajunga la un statut social si material decent merita toata aprecierea, ba chiar admiratia semenilor sai. Mai ales când face acest lucru prin propriile forte. Si mai ales când e vorba de o femeie tânara care, prin economii si printr-o munca asidua de ani de zile îsi cumpara un apartament si o masina. Numai ca, uneori, se poate întâmpla ca semenii sa nu fie dispusi sa priveasca cu prea multa bunavointa succesul cuiva care, cel putin teoretic, ar fi fost sortit sa ramâna pentru totdeauna undeva la marginea societatii. Mai ales când e vorba de o tânara provenita dintr-o familie modesta si care, pe deasupra, e foarte atragatoare, însa deloc interesata de micile bârfe de pe scara blocului si cu atât mai putin dispusa sa faca prea multe confesiuni vecinilor curiosi. Pare un scenariu cunoscut ori, daca nu, macar actual – si/ sau previzibil? Daca e asa, atunci de vina sunt tocmai acele adevaruri care se presupune a se confirma negresit în legatura cu comportamentul semenilor, dar care, adesea, nu se adeveresc, ci dimpotriva. Daca ar fi sa ramânem la acest nivel de generalitate, în asta consta, fara a particulariza, subiectul romanului lui Heinrich Böll, „Onoarea pierduta a Katharinei Blum“. Iar daca e sa ne apropiem mai mult de acest text aparut în 1974, vom constata nu doar cât de actual este mesajul cartii, ci si cât de multe – si mari – adevaruri reuseste sa rosteasca scriitorul german cu o impresionanta economie a mijloacelor artistice. Povestea celor patru zile care vor schimba viata Katharinei, dar si întreaga istorie a existentei sale deloc simple, impresioneaza cititorul atent la nuante nu atât prin latura de senzational pe care o implica fapta neasteptata a tinerei care va ucide un ziarist, cât mai ales prin acele aspecte la care, dincolo de subiect, Böll ne face sa meditam.
Citit la un nivel superficial, romanul pare a fi un soi de scriere politista redactata cu verva si nerv, vorbind despre crime, pasiuni – erotice si nu numai –, despre datorie si onoare si, fara îndoiala, despre pierderea acesteia. Dincolo, însa, de aceste aspecte exterioare, „Onoarea pierduta a Katharinei Blum“ aduce în prim plan modul în care esti privit de cei din jur (dincolo de lozincile propovaduind egalitatea…) si despre cum esti tratat de ei, despre invadarea intimitatii într-un mod nepermis, despre puterea presei si, mai ales, despre modul în care înteleg unii sa se foloseasca de aceasta putere. Nu pentru a afla vreun adevar si a-l spune cu glas tare, ci pentru a hartui, a rani, a distorsiona. Totul, în numele libertatii presei si, desigur, al nevoii cititorilor avizi de senzational nu de a sti, ci de a distruge (cu nedisimulata placere!) imaginea oricui nu le este identic sau care, si mai grav, refuza sa se identifice cu mediocritatea comuna. Caci frumoasa Katharina Blum munceste înca din adolescenta, iar dupa esecul mariajului sau, având sansa de a fi angajata ca menajera în familia avocatului Blorna, economiseste în câtiva ani suficienti bani pentru a-si achizitiona casa mult dorita si a trai cu demnitate, bucurându-se de roadele sacrificiilor pe care le-a facut. Fatalitatea face însa ca, într-o zi, în perioada Carnavalului, sa participe la o serata dansanta unde întâlneste un barbat de care se îndragosteste la prima vedere, fara sa-i pese ca acesta era cautat de autoritati. Considerata, ulterior, complicea lui, Katharina ca fi anchetata si va trebui sa suporte toate insinuarile pline de malitiozitate (în cel mai bun caz) si de vulgaritate ale functionarilor din aparatul de justitie, convinsa, însa, ca e o persoana cinstita, a carei onoare nu va avea nimic de suferit daca va spune tot adevarul. Numai ca, desi spune adevarul, onoarea îi este distrusa pentru totdeauna – începând cu imaginea sa publica: chiar de a doua zi, influentul cotidian „Jurnalul“ (citit, dupa cum protagonista însasi afirma, „de toata lumea pe care o cunosc“) va initia un serial dedicat nici mai mult, nici mai putin, decât elucidarii „cazului Katharina Blum“. Astfel ca, pâna si anchetatorii vor ajunge sa o interogheze pe tânara nu referitor la relatia ei cu Ludwig Gotten, cel cautat de politie, ci cu privire la existenta sa anterioara, la sursele veniturilor sale, la motivele pentru care se despartise de fostul ei sot, si chiar la convingerile politice ori religioase ale parintilor sai. Pe acest fond de permanenta hartuire si mai ales din cauza modului aberant în care „Jurnalul“ prezinta faptele si o vâneaza neîncetat (ziarul modificând chiar declaratiile cunoscutilor ei, caci, de la „desteapta si rezervata“, cum o caracterizeaza fostul sau angajator, Katharina e prezentata, pe prima pagina a respectivului cotidian, drept „glaciala si calculata“), ea ajunge sa-l ucida pe Werner Totges, redactorul venit sa-i ia un interviu, de fapt doar un pretext pentru a-i face avansuri.
Modalitatea pe care o alege Heinrich Böll pentru a relata toate acestea este o uimitoare simbioza între stilul ziarelor de scandal, adesea parodiat, si acela al procedurilor judecatoresti, rezultatul fiind structurarea, aproape pe nesimtite, în paginile acestui roman, a unei atmosfere de-a dreptul kafkiene. Pe de alta parte, cartea da si o stranie impresie de atemporalitate (cu toate ca autorul plaseaza evenimentele cât se poate de exact, totul începând pe data de 20 februarie 1974), fapt datorat si aspectului de colaj pe care îl primesc numeroase fragmente din istoria întâmplarilor ce marcheaza viata Katharinei. Dar, daca în cazul lui Josef K. din „Procesul“ lui Kafka era vorba mai cu seama despre o dimensiune metafizica si despre o vina niciodata elucidata de scriitor, precum si despre incapacitatea protagonistului de a depasi conditionarile unei societati care îl transforma, treptat, într-o simpla rotita ce functiona odata cu întregul sistem, dezumanizându-l, Katharina Blum ramâne, în ciuda eforturilor sale de a dobândi demnitatea de care familia sa nu se bucurase, profund umana: tine neconditionat la sotii Blorna, e vesela, pasionata de muzica si dans, se îndragosteste de Ludwig fara sa-i analizeze trecutul ori cazierul. Iar daca Josef K. accepta, finalmente, în ciuda unora din declaratiile sale, sa se raporteze exclusiv la valorile (fie ele si asa-zise!) ale societatii reificate în care traia, Katharina îsi afirma mereu convingerile diferite de ale celor din jur – acesta fiind si unul din motivele linsajului mediatic pe care îl traieste. Presa o distruge, târându-i în noroi numele si onoarea, nu pentru ca a ucis (justificat, dupa parerea ei) un jurnalist lipsit de profesionalism si de decenta, ci, în primul rând, pentru ca nu adera la comportamentul comun si la atitudinile superficiale cultivate de majoritatea covârsitoare ale celor care o înconjoara.
Comparata, nu o data, de unii critici, cu aceea din „Strainul“ lui Albert Camus, situatia fundamentala din „Onoarea pierduta a Katharinei Blum“ este interpretata, de autorul însusi, si prin raportare la o traditie literara stralucita, axata pe evidentierea mecanismelor aparatului judiciar si a influentei acestuia asupra societatii. În fond, satira lui Gogol vizând birocratia atotstapânitoare din birourile din Sankt Petersburg, sau viziunea lui Balzac din „Scene de viata pariziana“, ori accentele amare din „Viata lui Ivan Ilici“ de Tolstoi nu faceau altceva decât sa aduca în prim plan – desigur, cu mijloace specifice, aceleasi realitati. În acest context, romanul lui Heinrich Böll se individualizeaza mai cu seama prin atitudinea autorului, cel care îsi propune nu doar sa spuna o poveste senzationala, ci si sa-si faca cititorii sa se gândeasca la consecintele grave ale nenumaratelor acte de manipulare mediatica ce marcau societatea contemporana lui – si, fara îndoiala, nu numai pe aceea. Dovada în acest sens e si nota pe care o plaseaza autorul la începutul cartii: „Personajele si actiunea acestei povestiri sunt inventate. Daca din zugravirea unor practici ziaristice au reiesit cumva asemanari cu cele ale ziarului «Bild», aceste asemanari nu sunt nici intentionate, nici întâmplatoare, ci inevitabile.“ Asertiunea se dovedeste cât se poate de adevarata la nivelul faptelor relatate: în fond, Katharina e condamnata aprioric de extrem de numerosii cititori ai „Jurnalului“, fara sa mai aiba vreo importanta reala comportamentul sau si cu atât mai putin posibilele ei justificari. Si, înca mai important, este declarata vinovata, în nenumaratele articole ce-i sunt dedicate de zelosii redactori ai sus-numitei publicatii, înca dinainte ca ea sa aiba ideea de a-l ucide pe Totges. Desigur, aceasta condamnare este întemeiata mai cu seama pe teama niciodata recunoscuta (dar cu atât mai puternica!) pe care publicul cititor o manifesta fata de o tânara care a reusit sa se realizeze fara compromisurile obisnuite, fara a recurge la fapte murdare sau dezonorante. Caci onoarea e resimtita, de o lume ce apreciaza doar aparentele si care traieste în permanenta impostura, drept cea mai mare amenintare posibila. Care, în consecinta, trebuie anulata – iar daca nu, macar terfelita. Nu pentru ca o atare atitudine i-ar face pe cei care o cultiva sa fie (ori macar sa para) mai buni, ci din simplul motiv ca, astfel, victima – inocenta, pâna la un punct – le da senzatia ca seamana cu ei, desi fara a avea, în realitate, nimic în comun cu hartuitorii. Soarta Katharinei Blum se dovedeste, deci, a fi cu adevarat tragica, iar cartea lui Heinrich Böll – mult mai actuala decât unii cititori s-ar fi asteptat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper