Daniel Dimitriu, criticul ca Robinson

Un articol de AL. CISTELECAN

Cronicar activ în toata perioada 1970-1990, Daniel Dimitriu si-a valorificat foiletonistica doar în primele doua carti, trecând apoi la eseuri monografice, cu discreta parte de istoric literar propriu-zis. „Ares si Eros“ topeste o parte din foiletonistica dedicata poeziei într-o „suita de portrete critice“ ordonata în functie de doua teme directoare: spiritul insurgent si devotiunea erotica. Nu sunt teme încrucisate, ci teme abordate separat, conturând, sub semnul fiecarei dominante, doua tipologii vagi. Pentru poetii belicosi criteriul de selectie a constat din prezenta unui „temperament“ insurgent directionat de un anumit „determinism“, „vazut cu precadere din unghiul socialului si politicului“. N-au intrat în atentia exegetului nici firile pur insurgente (dar cu insurgenta nesprijinita de determinism), nici poeticile bazate pe „determinism“, dar fara temperament insurgent. Delimitarea e neta, dar relativ functionala. Poetii eroticii au fost alesi fie dintre cei „esentialmente erotici“, fie dintre cei incidental erotici; în cazul celor din urma „versurile de dragoste au fost luate drept pretext pentru reconstituirea întregului creatiei“, astfel încât exigenta „portretistica“ nu sufera. Axiologia selectiei e îngaduitoare („m-am oprit la versuri de toata mâna“), dar comentariul nu confunda tema cu valoarea. Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Nicolae Labis si Adrian Paunescu fac garnitura „eroica“ a primei parti, tratati cu totii prin dominantele viziunii si, desigur, prin metamorfoza „temei“ insurgente si a atitudinii. Comentariul sintetizeaza mai întâi notele creatiei fiecaruia, degaja nota decisiva si urmareste apoi metamorfozele sau doar dialectica atitudinii. Desenul sintetic initial e, de obicei, sugestiv si riguros: „De la «Inimi sub sabii» înspre «Hanibal», lirica lui Eugen Jebeleanu începe a se dilata, atingând apogeul în poemele ample /…/, pentru ca apoi, treptat, sa revina, în alt punct al spiralei, la condensarea initiala, având laconismul inscriptiei“. Acolada de pornire se desface apoi în nuante, dar dupa ce fixeaza nota de fond: „Cea mai însemnata parte a liricii lui Eugen Jebeleanu sta sub semnul lui Ares. Nu numai pentru ca are ca tema razboiul si urmarile sale, ci, înainte de toate, pentru ca se razboieste cu tot ceea ce flageleaza si striveste trupul si spiritul“. Analizele lui Dimitriu urmaresc, de fapt, mai degraba decât firul strict tematic, aceasta chimie a spiritului insurgent si cristalizarea lui în atitudini diferentiate. Dialectica acestor atitudini constituie, într-un fel, epica exegezei. Acelasi scenariu interpretativ, care porneste de la tema spre a ajunge la spirit (si apoi la viziunea poetica în care acesta e investit), e aplicat si poetilor dragostei (de la Maria Banus la Dorin Tudoran, o galerie consistenta care expune dincolo de delimitarile generationiste). Interpretarile sunt nuantate, finalizate în sentinte memorabile si atente la echilibrele sau dezechilibrele din interiorul poeziei, pe care Dimitriu le rezolva adesea în paradoxuri elegante: „Agitatia instinctului (la Nina Cassian, n.n.), trecuta în cuvânt, exprima un mod poetic de a trai viata si un mod vitalist de a trai poezia“. Optiunile se exprima nu numai în judecati directe, ci si în dimensiunile „portretelor“ (al lui Stanescu, de pilda, coplesindu-le pe toate celelalte) sau în euforia empatica a comentariului (cu toate ca Dimitriu se tine, de regula, auster si aplicat).
Mai ofensiva, mai polemica si mai transanta e „Singuratatea lecturii“, macar ca e un volum compozit, reunind exegeze de clasici (Alecsandri, Macedonski, Bacovia) si recenzii de ultima ora literara (închinate poetilor din seria ’70). Macedonski si Bacovia vor fi promovati în anii urmatori la monografii aparte, iar Alecsandri a ramas un interes incidental (proiectat pe raportul elementelor romantice si clasice din opera, dar si din structura lui Alecsandri). O scurta „poetica“ a lecturii, atasata în finalul cartii, vine sa sustina demersurile – în parte justitiare – din celelalte patru sectiuni ale volumului. Dimitriu e nemultumit (ba chiar iritat) de „încremenirea“ ierarhiei literare si de concentrarea gloriei în mâna câtorva reprezentanti ai generatiei ’60, ceea ce duce la nedreptatirea altor valori, mai discrete, dar nu mai neînsemnate. Cum una dintre datoriile criticului e „sa puna în discutie si sa stabileasca ierarhii“, Dimitriu îsi asuma „de unul singur riscurile discernamântului“ si propune cel putin o completare a nomenclatorului de poeti (cu cei ramasi în „conul de umbra“: Ioanid Romanescu, Gheorghe Pitut, Nicolae Ioana, Sorin Marculescu si Gheorghe Grigurcu). Riscul acestui discernamânt „de unul singur“ se face în baza convingerii ca, indiferent de corul exegetic ce poate însoti o opera, în momentul fundamental al lecturii criticul purcede de la inocenta, de la „acea lectura care nu foloseste sau uita deliberat experienta altor lecturi“ (desi, daca face chiar asa, nu face chiar bine). Exegetul trebuie sa aiba de fiecare data „sentimentul descifrarii unui text nou, necunoscut“ si sa stea singur cu opera (pe care o interogheaza si care-l interogheaza la rândul ei). Criticul e un Robinson care ia de unul singur aventura umanitatii/literaturii. Cu o astfel de lectura, ierarhia literara îi rezulta serios afectata, de nu viciata (iar Dimitriu propune completarea ei cu poetii numiti mai sus). Cititi „direct“, „Ioanid Romanescu sau Sorin Marculescu nu trebuie sa se fâstâceasca daca sunt pusi alaturi de Ioan Alexandru sau Marin Sorescu“. Tot cu fond justitiar e si capitolul de „Afinitati“, în care Dimitriu îsi exprima net optiunile între poetii valului ’70: Mircea Dinescu, Bujor Voinea, Dinu Flamând, Adrian Popescu, Dan Verona si Mara Nicoara. Precum se vede, riscurile „discernamântului de unul singur“ nu sunt mici. Alt soi de nedreptati repara Dimitriu în capitolul „Violon d’Ingres“, consacrat poeziei lui Camil Petrescu, Zaharia Stancu si Vladimir Streinu, la toti umbrita de alte componente ale operei. Batalia de ierarhie e dusa cu ton sigur, apasat.
„Bacovia“ deschide seria eseurilor monografice, serie în care se vor mai înscrie Minulescu, Macedonski si Stanescu. „Monografiile“ lui Dimitriu sunt stricta interpretare (ceea ce nu înseamna ca baza datelor istorice nu e pusa în valoare) si ele acceseaza frontal problematica fundamentala a operei. În cazul lui Bacovia, primul nod dezlegat e cel al conventionalitatii sau spontaneitatii operei, Dimitriu transând de partea „conventionalistilor“: „Bacovia stapâneste perfect limbajul si îl organizeaza cu o precizie si un rafinament exceptionale“. Sunt trecute scrupulos si nuantat în revista relatiile „livresti“ ale lui Bacovia, în primul rând cu simbolismul si simbolistii, totul mergând spre concluzia ca „Bacovia împrumuta material pe care îl foloseste în operatii lirice fara echivalent“. „Obsesiile“ preluate de la simbolisti devin „motivele exogene“ ale poeziei bacoviene, pe care Dimitriu le abordeaza pe rând (cromatica, muzicalitatea, „decadentismul“, limbajul neologizat, picturalul). Spatiul bacovian e si el explorat în toate componentele, de la ansamblul „provincial“ („provincia“ ca „emblema spatiala“; nu topos, ci cosmos) la detaliile decorului de interior. Exegeza se focalizeaza apoi asupra subiectului liric, asupra „personajului“ bacovian (si asupra „personajului feminin“ din poezie), prilej cu care exegetul îl scoate pe Bacovia din simbolism si-i propune poezia drept „o viziune inconfundabila asupra conditiei omului în acest secol“.
„Introducere în opera lui Ion Minulescu“ e o monografie usor mai conformista, mai dupa canoane, în care Dimitriu discuta cealalta fata a simbolismului, reprezentata de Minulescu. Dar nu atât de conformista încât sa nu înceapa prin analiza prozei minulesciene – romane si nuvele –, poate singura expertiza serioasa dedicata acestei parti din opera minulesciana. Si concluzia analizei este surprinzator de pozitiva, fiind gata-gata sa modifice raportul de valoare dintre proza (partea fantastica) si poezie: „în interesanta aventura a fantasticului românesc, el se impune ca o prezenta de prima marime. As spune ca rolul pe care îl joaca în aceasta aventura e mult mai proeminent si mai semnificativ decât acela pe care îl are poezia sa în competitia dificila a liricii interbelice“. Nu mai putin riguros e si capitolul dedicat teatrului minulescian, atât celui scris, cât si celui trait. Firul biografic nu e însa abandonat si pe baza lui Dimitriu reface si contextul (parizian si românesc deopotriva) cultural si literar al epocii; tot în virtutea lui sunt desfasurate si calitatile poeziei minulesciene, al carei raport cu simbolismul devine (ca si în cazul lui Bacovia) discutabil (tocmai din excesul de adeziune, caci simbolismul e preluat ca heraldica de un poet, în fond, baroc).
„Gradinile suspendate“, exegeza dedicata „poeziei lui Alexandru Macedonski“, încheie „trilogia simbolista“ a lui Dimitriu. Abordata pe patru nivele (care devin si succesiuni în devenirea operei), poezia lui Macedonski e investigata pâna la analizele de imaginar (îndeosebi în ultimele doua capitole – „Celestul“ si „Himericul“), combinând, de regula, analiza ideatica sau programatica (în care sunt identificate toate convertirile si ambitiile poetului) cu cea atitudinala si vizionara; Dimitriu deduce caracterele macedonskiene si dinlauntrul poeziei, si din confruntarea acesteia cu epoca. Reprezentând „prima mare actiune contestatara din poezia româneasca“, atitudinea lui Macedonski (si poezia odata cu ea, dar nu neaparat în dependenta de ea) e conspectata în toate meandrele ei, dar si în liniile de forta („Eroicul“ si „Eroticul“ alaturi de celelalte doua). Asa cum sunt dispuse capitolele, ele indica sensul evolutiei în trepte a poetului (ceea ce analizele confirma), pe fondul unei tensiuni permanente între „omul Macedonski“ (decât care „nimic mai romantic“) si „sfidarea biografiei“ profesata de poezie. În scurt, poezia lui Macedonski lichideaza romantismul si deschide modernismul.
Teza de doctorat la origine, „Nichita Stanescu. Geneza poemului“ e o interpretare marcat (desi nu agresiv) polemica, pornind de la premisa ca poezia stanesciana nu e atât o forma a „reflectiei si cunoasterii“, cât una a „autoreflectiei si autocunoasterii“, „proces si obiect“ deodata si mai degraba „mod de producere a sensului“ decât sens ca atare. Teza (în fond, cam asta e) e urmarita în articularea ei cronologica, pas cu pas, într-o interpretare destul de „reductiva“ a poeziei stanesciene, trecuta de fiecare data printr-o grila anume si nu lasata sa respire liber în toata complexitatea semnificatiilor sale. Dar pe firul ideii, popasurile analitice, oricât de „demonstrative“, se aduna într-o compozitie interpretativa care recupereaza toata diversitatea si contradictorialitatea interioara a poeziei. Ceea ce analizele concrete demonstreaza e întarit, în partea secunda a cartii, de aceleasi idei extrase, de aceasta data, din productia „necanonica“ a lui Stanescu.
„Bacovia dupa Bacovia“ reia – si amplifica – micul capitol dedicat receptarii poetului, urmarind însa si procesul de „bacovianizare“ al poeziei românesti, dar mai ales adaugând precizari utile la interpretarile din monografia propriu-zisa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper